Transilvania prinsă între două oglinzi: Castelul misterios de la Sânpaul

castel

În satul ardelean, povestea începe oarecum circular, apoi se ridică pe alt nivel și spirala ajunge de unde a plecat, doar că locul nu mai e același. Oamenii îți vor spune că istoria lor s-a adunat cândva ca un înveliș de cocon în jurul câte unui castel nobiliar, că după ce a trecut războiul, castelul a devenit ceva mai puțin important, s-a transformat în școală, iar după revoluție, toată povestea asta cu trecutul aristocrat și castelul a rămas în afara vieții satului. L-au părăsit și l-au uitat. Când și-au amintit de el și s-au gândit că ar fi putut fi un punct de atracție turistică și le-ar fi adus un câștig, s-au întors să-l vadă, dar castelul nu mai era decât o ruină. Iar povestea abia de aici începe.

Neștiuta poveste a baronului din Sînpaul: A fost dragoste și era război

Între cele mai banale cărămizi găseşti sămânţa unui neam care a învăţat să trăiască după coduri sacre. Şi ei şi noi ne aflăm permanent între două oglinzi. Ca să ne vedem mai bine, şi din spate, din trecut, şi din faţă, în viitor.

Conacul din Sînpaul este mai puțin cunoscut decât altele. A rămas un fel de frate mai de la țară al castelelor din Cluj. În Evul Mediu satul era preponderent maghiar, aparținând familiei Mikola, apoi domeniului latifundiar Almaș. După anul 1600 este populat mai mult de români. Nu găsim istoria castelului în niciun tratat de specialitate, poveștile au circulat doar din om în om. S-ar părea că sînt legături între proprietarii acestui conac și cel de la Coplean, dar nu este sigur. Adesea s-a făcut confuzia cu castelul din localitatea cu același nume din Mureș. Dacă încerci să afli ceva despre conacul de la Mihăiești (Sînpaul) descoperi că povestea de viață a baronului Bondi care locuia la castelul-conac este mai vie în mintea oamenilor decît istoria clădirii. Ea a trecut în epocă drept o poveste de dragoste și război, tragică și tulburătoare. Click aici pentru a citi toată povestea!

Anunțuri

Supraviețuitorii de la Castelul cu inorogi

manastirea-2013 093

Castelul Korniș poate fi considerat o piesă specială între castele din Transilvania. A fost castel-cetate, o construcție superbă care adăpostea cel mai mare muzeu de științe naturale din Europa de Est și o bibliotecă imensă. Era înconjurat de dealuri pline de vii, pășuni și păduri, un domeniu de mii de hectare care se întindea până la Bobâlna și mai departe.

Istoria lui a început la 1573 și s-a oprit brusc, într-o noapte, în 1945. Atunci au venit comuniștii, contele Korniș a fugit, sătenii au dat foc cărților în curte și-au început să care mobilă, covoare, tablouri. N-a mai rămas nimic. Castelul a devenit școală, cămin cultural și sediu IAS.

Astăzi, e doar o ruină unde satul își aruncă gunoaiele, vecinii pasc oile, iar puștii scriu cu vopsea pe pereții răniți. Domeniul aparține Gabrielei Korniș, ultima moștenitoare a familiei nobililor Korniș.

„Grofoaia”, cum îi spun sătenii, are acum 92 de ani și stă într-o garsonieră la un demisol din Budapesta.

Citește mai departe!

O poveste de iubire. Jules Verne și Luiza din Carpați


Iubirea – singurul etalon cu care trebuie măsurat totul. Fără iubire, lumea ar fi un mecanism lipsit de gândire, soarele – bun doar să coacă dovlecii, florile – hrană pentru măgari, izvoarele – apă de spălat.
Avetik Isahakyan

Cobori de la Haţeg spre munţi, spre Sarmizegetusa. Cu tine spre gura muntelui vine şi iarna cu câlţii de zăpadă zburliţi peste copaci. Te apropii de ape şi, în ochiul de stâncă, se ridica brusc un castel sur şi pustiu, mâncat de timp: Castelul din Carpaţi.

Aici s-a petrecut una dintre cele mai stranii şi mai frumoase poveşti de dragoste, dintre celebrul scriitor Jules Verne şi ardeleanca Luiza Teutsch. Trăită la umbra munţilor Retezat sau aievea, iubirea lor a dat naştere unei cărţi care a adus faima Transilvaniei, dar a schimbat şi destinul unui om celebru. Luiza şi-a luat lumea în cap la 17 ani. A străbătut lumea iar paşii destinului au dus-o spre povestea vieţii ei. L-a cunoscut pe Jules Verne, care era pe atunci un scriitor matur, avea câteva zeci de romane publicate, era celebru, înstărit, avea o bună reputaţie şi o soţie franţuzoaică.
Citește în continuare „O poveste de iubire. Jules Verne și Luiza din Carpați”

Castelul de la Bonțida. Istoria unei neiubiri

A fost construit în timpul răscoalelor țărănești din nordul Transilvaniei, pentru a apăra aristocrația maghiară de furia localnicilor. Contele Bánffy a primit aprobare în 1437 de la regele Albert de Habsburg să-și ridice fortăreața din inima Transilvaniei. Construcția a durat aproape un secol, pentru ca apoi, în fiecare veac să se adauge câte ceva la ea. Zilele castelului Bánffy sunt o invenție recentă. Ar avea darul de a împrieteni locul cu sătenii de pe vale, de a aduce viață și veselie în curțile palatului. Dar ele nu reușesc decât să-i mai înstrăineze încă o dată pe țărani de locul unde niște domni de la oraș îți cer bilet de intrare ca să le vezi bâlciul.

Castelul de la Bonțida a ajuns să fie cel mai mare castel din Ardeal, supranumit Versailles-ul Transilvaniei. În timpul celui de-al doilea război mondial, Miklós Bánffy, proprietarul de atunci al locului a „uneltit” pentru ca românii și ungurii să întoarcă armele împotriva nemților. La plecarea din Transilvania, armata germană, drept răzbunare, a dat foc castelului. A ars biblioteca, au ars opere de artă, obiectele de valoare. Blestemul asupra castelului începuse.

Când au sosit comuniștii, ei au făcut din odăile nobiliare birouri pentru CAP-Bonțida, iar din grajduri și dependințe, depozite de cereale. Mai târziu nimeni nu a mai făcut nimic acolo. După anii ’70, castelul a început să fie distrus sistematic. Îl măcinau ploile, dar și mâinile oamenilor care-l descompuneau bucată cu bucată pentru a-l reclădi prin curțile lor. Se dezintegra Versailles-ul Transilvaniei și se recompunea un sat de oameni care nu reușise niciodată să iubescă locul acela.

Citește mai departe!

Transilvania prinsă între două oglinzi. Castelul misterios de la Sînpaul

În satul ardelenesc, povestea începe oarecum circular, apoi se ridică pe alt nivel și spirala ajunge de unde a plecat, doar că locul nu mai e același. Oamenii îți vor spune că istoria lor s-a adunat cândva ca un înveliș de cocon în jurul câte unui castel nobiliar, că după ce a trecut războiul, castelul a devenit ceva mai puțin important, s-a transformat în școală, iar după revoluție, toată povestea asta cu trecutul aristocrat și castelul a rămas în afara vieții satului. L-au părăsit și l-au uitat. Când și-au amintit de el și s-au gândit că ar fi putut fi un punct de atracție turistică și le-ar fi adus un câștig, s-au întors să-l vadă, dar castelul nu mai era decât o ruină. Iar povestea abia de aici începe.

Citește mai departe!

Sînt pe aproape. Pe drumuri cu rost

Castelul Corvineștilor (clic pentru mărire)
Am lipsit cîteva zile și-mi cer scuze. Dar am cutreierat pe drumuri mai vechi, pe la castelele din Transilvania, locuri spre care merg din cînd în cînd, să mă regăsesc. Știți și voi, ne adunăm din locurile pe unde ne-am risipit, unde am uitat cîte ceva.

Castelele pentru mine nu sînt simple construcții impresionante, prilej de mîndrie istorică. Sînt locuri care spun ceva important despre noi, pentru că acolo s-a concentrat ura și puterea, iar ruinele de piatră sînt ca oamenii părăsiți, niște supraviețuitori.

Citește mai departe!

Iubind lumea de piatră

Parcă mai mult decît orice din lumea asta materială îmi place piatra. Mi se pare mai caldă și mai adîncă chiar decît memoria unui om. Cîteodată, mai umană decît omul de carne, piatra prinde un suflet al ei. Lumea întreagă pare a fi de piatră, pe sub tălpi, clădită în ziduri, turnuri de biserici, pat pentru cavaleri și semn de aducere aminte la mormînt. Uneori piatra mi se strecoară pe sub piele și-mi dă putere. Imi aduce aminte de zilele de vară cînd se albește la soare, de insulele crescute din miezul de cremene, de pavajele tocite sub roți, de stîlpii casei, de treaptele scărilor. Citeşte mai departe!