Faceţi istorie înainte s-o predaţi!

Era o seară de joi, iar amfiteatrul facultăţii era plin ochi, peste 150 de tineri studenţi aşteptau cursul lui Alexandru Stermin. N-am găsit loc, am stat o vreme în picioare. Stermin este biolog şi tema anunţată avea legătură cu biologia, antropologia şi psihologia comportamentală. Nu vorbea, aşadar, despre alcătuirea frunzei.

Avea să vorbească aproape două ore, iar la sfârşit, a fost aplaudat frenetic, în picioare ca la teatru. S-a înfiorat pielea pe mine de emoţie. Am avut şi eu profesori, am fost şi la alte facultăţi în vizită, dar nu mai văzusem atâta entuziasm

Stermin are 30 de ani şi o minte larg deschisă. El poate să caute o specie rară de pasăre ani de zile, dar caută şi legăturile dintre lucruri, dintre fenomene, dintre om şi natură, cosmos, religie sau sexualitate. Nu rămâne cantonat la ceva anume pe care să-l studieze unilateral, trece dincolo de asta şi caută sensul, contextul, efectul.

El face istorie, antropologie, cultură, nu doar biologie.

El răspunde nevoilor actuale de gândire şi înţelege a lumii în care trăim. Iar studenţii merg acolo unde aceste nevoi le sunt satisfăcute.

De ce să mai pierzi vremea cu firimituri de informaţie pe care le găseşti oriunde, chiar şi pe internet, când cineva îţi construieşte un puzzle întreg, tabloul complet sub ochii tăi? Iată de ce vremurile sunt pentru tânărul Stermin care nu cere ore în plus în programă, el schimbă istoria educaţiei în acelaşi interval orar.

Comunitatea istoricilor s-a întruit recent la Cluj, în premieră, şi acesta este un lucru bun, era nevoie să nea arate că e vie, prezentă. Discuţiile au generat dezbateri şi la rândul lui acesta e un lucru bun. Iar la sfârşit au adoptat o rezoluţie prin care istoricii atrag atenţia asupra faptului că numărul de ore de istorie în şcoli nu trebuie redus, ci dimpotrivă, este nevoie de accent pe acest tip de educaţie pentru că formează omul civic.

De acord, dar, dacă vine şi comunitatea geografilor şi cere un număr mai mare de ore, la fel şi cea a lingviştilor, matematicienilor, biologilor…? Şi aşa, o competiţie, o bătălie pe programa şcolară se duce de multă vreme, numărul de ore pentru fiecare disciplină fiind o chestiune negociabilă între tabere sindicale de regulă afiliate politic.

Raţiunile care ţin de actul de educaţie nu au generat până acum o reformă structurală profundă în educaţie.

Curriculumul nu s-a reformat. Nu ştim unde s-au blocat lucrurile, dar nici acum, după sute de intervenţii legislative şi câteva mari reforme începute, şcoala nu-i învaţă pe copiii noştri să gândescă, ci doar să memoreze, iar acest lucru se vede clar din testele periodice la care sunt supuşi.

Să ne întrebăm aşadar:

De ce avem un popor considerat needucat?

De ce avem acţiuni sociale necugetate, cu efecte grave în istorie?

De ce, după 12 ani de şcoală în care se predă limba maternă, românii nu ştiu să scrie şi să vorbească corect?

De ce testele internaţionale indică un analfabetism funcţional de peste 40%?

Oare nu pentru că n-ar fi suficiente ore de limbă română în şcoli ci pentru că stilul de predare, şi conţinutul orelor, conţinutul manualelor sunt depăşite? La fel şi cu matematica, fizica, biologia.

Prea multă informaţie segmentată, neancorată în vreun context care să-i arate elevului un sens face învăţarea mecanică, neasimilabilă şi în final inutilă. O aruncă la coşul memoriei când a ieşit pe poarta şcolii.

Memoria, dragi profesori este ceva mult mai complicat şi mai subtil, ea trebuie alimentată cu inferenţe, legături şi raţionamente care să ancoreze informaţia în mintea şi personalitatea elevului. Foarte puţini profesori sunt capabili – şi cei care o fac o fac din propria iniţiativă – să introducă istoria sau fizica în gândurile, mintea şi lumea tânărului modern. Şi acei profesori sunt pete luminoase pe ecranul aburit al şcolii româneşti.

Ori, un sistem de educaţie nu poate fi salvat de excepţii, nu accidentele scriu istoria şcolii româneşti, ci construcţia ei sistemică.

Comunităţile oamenilor de ştiinţă mai întâi trebuie să facă istoria ca apoi s-o predea.

Curriculum, materiile didactice, toate trebuie schimbate, dacă stilul de lucru al profesorilor nu poate fi schimbat mai repede de câteva generaţii, dacă profesorul nu poate face la clasă conexiunile care să-l ajute pe elev să asimileze cunoştinţele să devină parte din el şi personalitatea lui, atunci legiuitorul împreună cu ministerul şi comunităţile disciplinare trebuie să regândescă materiile şcolare astfel încât vrând-nevrând acest lucru să se întâmple.

Curriculumul ar putea să cuprindă doar 4-5 trunchiuri principale în care disciplinele şcolare să fie redefinite în conexiune unele cu altele. Istoria, de exemplu, ar putea deveni o ştiinţă a societăţii, care să fie rezultatul unei conexiuni între antropologie, sociologie, filosofie politică şi istorie. Schimbarea, dacă nu vine singură, trebuie provocată.

Altfel, legătura dintre Bucovina şi apa minerală pe care a băut-o Ionel în pauză va fi cu siguranţă mai puternică decât informaţia livrată de “prof” într-un colţ de tablă despre o regiune a ţării.

Publicitate

Manifestanții de la Cluj: „Au încercat să ne confiște protestul”

Tinerii manifestanți de la Cluj își apără libertatea de a protesta împotriva întregii clase politice. Ei acuză că, de joi încoace, reprezentanții opoziției încearcă să-i boicoteze.

Despre libertatea care te face mai deștept. Dar haita te face mai puternic!

Voi ați observat că indivizii, luați separat, sînt surprinzător de deștepți, dar, aflați în grămadă, în diverse adunături, se arată îngrozitor de proști? (Este o întreagă literatură pe tema psihologiei mulțimilor, dar nu la asta mă gîndesc acum.)

Poate pentru că e tot mai greu de crezut că deșteptăciunea te face și puternic, ei au făcut o alegere, au ales turma. Au văzut că inteligența nu mai este vreo condiție pe care, dacă o îndeplinești, gata, vei și reuși.

Nu, atîția deștepți au căzut ca muștele sub tăvălugul prostiei, că nu mai putem crede în puterea lor.

În același timp, am văzut atîția oameni mediocri crescînd grozav în cîte un grup, căpătînd putere alături de ceilalți, în raport cu ei și cu restul lumii, încît am serioase îndoieli că ce știam noi despre valoarea inteligenței ar mai fi valabil. Poate că omului modern i se ascut niște unghii noi, dar ele nu mai sînt cele pe care le știam. Armele lui nu mai sînt arme personale, sînt aplicații exterioare, venite din jurul lui, de la anturaj, din grupul în care s-a antrenat, din care a dobîndit cultura de haită.

Despre scrisoarea domnului Liiceanu. „Cum se face că solidaritatea impostorilor este mai mare decât cea a oamenilor de valoare?” Şi ce se întîmplă cu Funeriu

Am citit scrisoarea domnului Liiceanu cu multă atenţie. Trebuie să recunosc faptul că mi-a plăcut, am regăsit în ea multe din gîndurile şi experienţele proprii. Sînt un fost jurnalist, născut la Hurezani. Iar cînd am ajuns la facultate, într-un burg ardelean, m-a izbit perversitatea lumi universitare ce-şi făcuse din ipocrizie o modalitate de a supravieţui şi de a accede la vîrf.

Apoi, m-a şocat să regăsesc acelaşi lucru în presă. Să ştiţi că şi acolo, în mod cu totul nepermis pentru sănătatea societăţii, lucrurile stau la fel. Jurnaliştii, patronii de presă şi sponsorii sistemului funcţionează în găşti. Iar găştile s-au format pe complicităţi care nu au nimic de-a face cu meseria noastră, cu menirea presei.

Început de an universitar. Ce e nou și ce ar putea fi altfel

Nici nu ne dăm seama acum cît de mare a fost zguduitura pentru universitățile românești cînd elevii n-au mai trecut toți, bacalaureatul. Li s-au înjumătățit „efectivele”, banii, speranțele. Anul acesta se va merge relativ normal mai departe. Sigur, nu doar selecția studenților era problema învățămîntului superior, dar e un început. Spun că nu realizăm încă ce înseamnă asta pentru că n-am știut niciodată cam ce se întîmplă în universități, mediul era ca o cutie neagră a educației românești. La adăpostul autonomiei s-au făcut tot felul de mizerii, pe care nu le-ai fi crezut posibile într-o lume cultivată.

Ce s-a întîmplat la Universitatea București în cazul semnalat de Gabriel Liiceanu este o dovadă că mizeria asta nebănuită de noi colcăia acolo de multă vreme, dar acum răzbarte, s-a fîsîit cutia neagră!

În plus, propunerile doamnei Andronescu de a face un an universitar pentru cei care n-au luat Bacul dezvăluie adevăratul scop al rectorilor-politicieni din România: să aibă cît mai mulți cursanți pentru a primi cît mai mulți bani. Faptul că au pus pe tapet subiectul acum este o tîmpenie în general și una în particular, o tîmpenie politică.

Impasul președintelui. De ce proiectele mari nu se mai arată

Traian Băsescu a cîștigat alegerile și susținerea unei părți importante a României promovînd un spirit al acțiunii, o determinare vecină cu nebunia în a-și urmări obiectivele (ceva rar întîlnit în țara Mioriței!) și o serie de ambiții reformatoare. El promitea să răstoarne vechile structuri oricît deranj ar fi produs, iar asta i-a determinat pe intelectualii comozi să-i delege încîntați traba murdară de curățare a locurilor puturoase.

Doar că lupta lui Traian Băsescu cu structurile s-a dovedit a fi parțială, selectivă, cu obiective minore, pe termen scurt și fără un plan de anvergură. Haotică și ineficientă, încercarea de reformare a sistemului pare să nu mai convingă.

Bacalaureatul naţiunii isteroide şi credinţa fraierilor că avem nevoie de adevăr

Duminică seara, o naţiune întreagă a sărit în sus de supărare: odraslele bravului popor au fost prinse copiind la bacalaureat sau au picat din neştiinţă. 56% dintre ei au pierdut examenul. Aşadar, părinţi şi politicieni, jurnalişti şi analişti, scot fum pe nări. Vinovat e Funeriu, vinovat e Traian Băsescu, vinovate sînt camerele de filmat, vinovat e sistemul, comunismul şi Monica Columbeanu care a dat un exemplu prost la televizor. Mai sînt vinovate etnobotanicele, moda cu buricele goale şi internetul.

Duminică seara, fix, naţiunea îmbătată de iluzia automulţumirii (noi sîntem un popor deştept, mai deştept şi decît americanii care nu ştiu nici unde e România pe hartă, nu?) se trezeşte că cineva, cineva rău că bun nu poate fi, i-a picat odoarele la examen sau le-a dat afară pentru că furau, destrămîndu-i şi frumuseţe de închipuire. Asta nu poate trece cu una cu două, e o nedreptate teribilă!