Hotnews.ro: „Criț. Istoria, poveștile și viața unui sat de sași, prima monografie românească a unui sat de poveste al sașilor de altădată”

Biserica fortificată și casa parohiala din Criț

„Sofia Folberth din Criț trăiește acum în Germania, în casa unor nepoți. Dar se întoarce în fiecare primavară în satul ei, cam deodată cu păsările călătoare. Se așează în căsuța din curtea bisericii și ia la puricat fiecare colț de sat, să vadă ce mai e la locul lui.” Așa începe cartea „Criț. Istoria, poveștile și viața unui sat de sași”, lansată de jurnalista Ruxandra Hurezean la săptămâna Haferland, cel mai important eveniment dedicat culturii săsești din Transilvania. Lansarea a avut loc la fortificația Bisericii Evanghelice din Criț (județul Brașov), în prezența Sofiei Folberth (94 de ani), cea mai bătrână săsoaică rămasă în Criț, a ambasadorului României la Berlin, Emil Hurezeanu, și a ambasadorului Germaniei la București, Werner Hans Lauk.

O monografie neobișnuită

În limba germană, Criț-Deutschkreutz înseamnă „Crucea germană”. „Criț. Istoria, poveștile și viața unui sat de sași” este prima monografie românească a satului Criț-Deutschkreutz și este un proiect finanțat de Fundația Michael Schmidt.
Ruxandra Hurezean spune însă că nu este vorba despre o monografie obișnuită: „Eu ca jurnalist primesc foarte multe monografii. Aproape că nu se pot citi monografiile și este păcat, pentru că și alte comunități din România au istorii fabuloase. Dar stilul în care se scriu monografiile omoară povestea, tot interesul pentru ele. Și atunci am zis că o să adopt un alt stil pentru a scrie această monografie. Este povestea de viață a acestei comunități, așa cum trăia ea acum 100 de ani și așa cum doamna Sofia și-o amintește. N-am scăpat nimic: de la felul în care se făceau hainele cu care se îmbrăcau, la felul în care se nășteau copiii, la cum se folosea abatorul satului, cum ajungeau medicii aici, cum se organizau de la biserică la școală și la leagănul unui copil, absolut totul am discutat cu doamna Sofia. Povestea întreagă este în această carte.”

Articolul integral poate fi citit AICI

Publicitate

[Guest Post] Aurora Liiceanu: Despre memorie și identitate

„Universul este plin de rețele
E ca o imensă pânză de păianjen
legături nevăzute
între tot ce se întâmplă”

Sofia Folberth din Criț

Am citit cartea Ruxandrei Hurezean mai întâi repede, din curiozitate, știind precis că o voi citi din nou, tihnit, stând să savurez nu numai informația adusă, ci și adierea adâncă pe care ți-o aduce o carte pe care citind-o savurezi nespusul.

Nu cunosc emotivitatea, sensibilitatea Ruxandrei Hurezean, dar am simțit-o citind a doua oară cartea, pentru că ea are știința adjectivelor, cum spunea Gaston Bachlard, are măiestria de a a duce concretul în ceea ce scrie, iar cititorul vizualizează totul, dincolo de ceea ce ea ne spune.

„Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei”

A ieșit la lumina zilei în 5 mai. Lansarea urmează în curând. Cartea este rodul și rostul unor eforturi speciale de a re-cunoaște ce nu ne era pe deplin cunoscut, așa cum spune doamna Liiceanu, avem atâtea să aflăm despre lumea în care trăim.

Poveștile lor am început să le caut din 2008. Aici sunt 12 personaje, sași care n-au plecat, au rămas să păstreze memoria poporului lor ori s-au întors pentru că ceva îi chema. Nu sunt basme, sunt realități.

Mulțumiri doamnei Anneli Ute Gabanyi, primul cititor al acestei cărți. Designul și ilustrațiile aparțin colegilor Ciprian Butnaru și Nicolae Romanițan, dar cum nu le puteti vedea aici, ramane să vi le prezint în mod special.

În continuare, prefața cărții, semnată de doamna Anneli Ute Gabanyi:

O poveste despre oameni

Marile prezentări de modă nu mai sunt demult o poveste despre haine, ci una despre oameni. Unele reușesc să fie artă, cu desăvârșire. Valentino 2014 este o astfel de poveste, o odisee din fire și metal, o capodoperă. De fapt, spune, în felul ei, ce schimbări au înregistrat aspirațiile umane.

Frumos în viziunea omului modern pare a fi combinația între nobil și sălbatic, între regal și natural. Regele este și un indian de pe crestele Anzilor și un om liber să aleagă, și un împovărat cu propria istorie. Valentino amestecă ingredientele unei culturi sofisticate, misterioase, cu rafinamentul imperial.

Ce iese? Un om mai complex, mai înalt, mai curat. Fiecare model este un poem care se plimbă prin secolul 21 în sandale romane, istorisind.

Dacă mă gândesc bine, mi se pare foarte complicată această artă. E prin excelență o muncă de echipă, de creație: trebuie construit totul în jurul unui concept, este coerență perfectă, inteligență, măiestrie a croitorilor, bijutierilor, pantofarilor, scenografilor, compozitorilor, regizorilor, manechinele, actrițe perfecte. Ele retrăiesc alături de costumele si echipa lor, povestea. Se transfigurează, se consumă pe catwalk, ca gladiatorii în arenele romane.

Schönbrunnul lui Viktor

E o zi mohorâtă de iarnă, vântul răsucește câteva frunze târzii pe străzile Vienei, iar Viktor merge cu mâinile în buzunare spre porțile mari ale Palatului Schönbrunn. Se apropie grăbit deși nimeni nu-l mână înainte, poate doar dorul. Aici au locuit împărații Austriei și el, Viktor, român din Valea Timocului, aici și-a petrecut 12 ani din viață. Știe fiecare colț de curte, fiecare piatră, tufă, treaptă de scară, fereastră, fiecare tablou, perdelele, candelabrele. El a fost îngrijitorul Palatului. Aici e locul unde Viktor a înțeles că poți fi iubit, de oriunde ai veni. Cu o singură condiție: să știi și tu să iubești. Cu zilele tale, cu palmele, cu gândul, cu ochii tăi.

Lebăda neagră sau Povestea semințelor răsărite din asfalt

Duminică a avut loc la Cluj, în premieră, o piață de schimb de semințe organizată de Eco Ruralis și Asociația Română de Permacultura: Piața Semințelor Libere. Au venit tineri, dar nu numai, din toate părțile, au adus semințe de la bunici și au luat alte semințe, de la alți bunici, din alte gospodării. În principiu,aceste semințe ar trebui să fie de la cei care practică agricultura tradițională și nu folosesc semințe modificate genetic.

Însă, problema cu aceste semințe tradiționale este că ele sunt pe cale de dispariție. Cât de gravă este situația am înțeles într-o după amiază acum doi ani când l-am vizitat pe Attila Zocs, președintele organizației Eco Ruralis, la sediul lor, undeva în spatele magazinului Sora. Stătea acolo cu o colegă și puneau ultimele semințe de la bunicii lor în niște borcănele cât degetarul. 55 de semințe de ceapă de Gherla mai reușise Attila să găsească la bunica lui și le punea cu grijă în borcănel, lipea apoi o etichetă. Avea un fel de bibliotecă cu astfel de gheomotoace în sticlă, toată zestrea genetică a culturilor din partea asta de lume. Celelate semințe din comerț, îmi explica Attila, sunt denaturate, tratate, contaminate, modificate. Legumele nu vor mai putea fi niciodată aceleași dacă nu salvăm măcar câteva plante care să fie așa cum le-a lăsat Dumnezeu. Iar biroul minuscul al copiiilor de la Eco Ruralis pare o Arcă a lui Noe în mijlocul orașului. Attila nu are mai mult de 30 de ani.

Pe Florin l-am cunoscut când se întorsese din Statele Unite, după o experiență nefericită la Bursă, unde a pierdut mult. E absolvent de științe economice dar și student la Științe Agricole. A lăsat marile metropole și mirajul banilor, a închiriat un teren la marginea Clujului și face permacultură. Pare un concept nou dar e și vechi în același timp, un fel de agricultură care îmbină grija față de om cu cea față de natură, asigură eternitatea.

Ei sunt doar câteva „semințe” pe care o mână nevăzută le-a aruncat pe fața pământului și din care a răsărit speranța. Deși au fost crescuți pe asfaltul străzilor de oraș, copii ai televizorului, ai internetului, ai căilor considerate fără întoarcere!…

Neîndrumați de părinți, pentru că ei au fugit cândva de sat, crescuți în fața blocului, cu cheile la gât, copiii de asfalt ne surprind, ei se întorc primii „acasă”. Fac organizații, asociații, caută pământ, cultivă legume, descoperă o anume agricultură, una adevărată, înteligentă, noi forme și mijloace de a modela forța pământului. Îmbracă iile bunicelor, fac din ele opere de fashion Art, caută mâncarea fără aditivi, circulă cu bicicletele și se mută la sate. Își fac case din paie, își învață copiii să trăiască în preajma animalelor, scriu cărți despre asta. Iar întorsătura neașteptată pe care o iau lucrurile mi se pare a fi o frumoasă Lebădă neagră.

Teoria Lebedei negre îi aparține unui autor de mare succes, Nicholas Taleb și este un fel de avertisment asupra surprizelor. Oamenii, în general, cred că viața merge mai departe cum a fost și până atunci. Adică, de regulă, da, lebedele sunt albe! Însă, câteodată, spune Taleb, apare Lebăda neagră. Neprevăzutul. Așa cum au fost războaiele mondiale, așa cum a fost criza din 2008. Lebedele negre sunt adesea neplăcute, dar pot fi și Lebede negre pozitive. (O astfel de Lebădă neagră a fost computerul.) Ele se produc mai lent, construcția este mai grea și mai anevoioasă decât distrugerea, dar sunt acele surprize plăcute care salvează speranța. Salvează lumea, fără măcar ca ea să-și dea seama.

(Articol publicat pe http://www.transilvaniareporter.ro)

România lui Schlattner

Preot lutheran şi scriitor sas, Eginald Schlattner trăieşte alături de alţi cinci „saşi de înmormântat” la Roşia, lângă Sibiu. Satul este locuit în mare parte de rromi, dar care la recensământ s-au declarat români. Schlattner a făcut închisoare politică în anii 50 şi a fost acuzat că şi-ar fi trădat colegii. După 1990 nu a plecat odată cu familia lui şi celalţi 1200 de saşi, în Germania.

A rămas şi a început să le scrie. A scris la masa lui din casa parohială, un fel de sanctuar pentru istoria saşilor transilvăneni, în mijlocul viermuielii de tranziţie, trei romane. „Cocoșul decapitat”, publicat în Austria și distribuit în întregul spațiu germanofon, un succes. A fost reeditat și tradus în opt limbi, iar ulterior, adaptat pentru cinematografie.

În al doilea roman al său, „Mănușile roșii”, Schlattner descrie cu ton critic rolul său și trădarea la procesul politic de la Brașov, este un comentariu plin de profunzime, și poate de aceea atât de controversat, al ororilor ultimului veac.

În a treia carte a sa, „Das Klavier im Nebel” (Pianul din ceață), Schlattner ne spune povestea de dragoste dintre un sas și o româncă. În prezent se lucrează la traducerea cărții.

De fapt, cărţile lui sunt trei „scrisori” mai lungi către lume, către cei pe care îi iubeşte.

Acum, satul lui reînvaţă să trăiască, Eginald învaţă să îl ajute, iar lumea învaţă de la ei cum se poate reinventa. Acolo unde Europa nu a găsit o soluție, sasul din Roșia aplică deja planul. Eginald şi România traversează împreună purgatoriul istoriei.