Pantalonii de velur și restul lumii

„Dacă ai judeca un pește după capacitățile sale de a se urca într-un copac, el va crede toată viața că e un prost”
Albert Einstein

Când au ajuns în Germania erau tunși toți la fel, de frizerul de pe strada lor din Mediaș și, toți aveau pantaloni la fel, din velur maro, cusuți la același croitor. Erau cei mai buni și mai eleganți pantaloni pe care-i avuseseră ei vreodată. Dar nemții, cum au dat cu ochii de ei în ușa clasei, au început să râdă. Râdeau de frizuri? Râdeau de pantaloni? Râdeau de ei? Se vedea pe ei că vin din altă parte, că alt soare și alt frig le tăbăcise pielea? Aveau altă sclipire în ochi, ca mieii primăvara? Ce aveau ei atât de caraghios încât să se prăpădească alții de râs? Veniseră în țara lor mamă, după ce ani de zile tânjiseră s-o vadă. S-au așteptat la îmbrățișări, cum te-ai duce în vizită la bunici. La ispiteli curioase: cum e acolo de unde veniți voi? E munte, e mare, e vânt, sunt avioane? Dar nu, nimeni nu-i întreba nimic, iar când deschideau gura, germana lor stâlcită dezlănțuia hohote de râs.

S-au întors nedumeriți acasă. Acasă e un fel de a spune, stăteau provizoriu la un unchi. Părinții nu le-au putut explica prea multe. Copii afurisiți! Atât ține minte Paul că le-ar fi spus. Apoi a venit viața, s-au luat cu ea, n-au mai auzit răsete, n-au mai auzit mare lucru. Când granițele s-au deschis de tot, Paul și alții ca el s-au întors acasă, în Transilvania. N-a purtat supărare pentru niște șicane copilărești, s-a întors de dor, dar n-a uitat povestea cu pantalonii de velur.

Acum poartă ce-i place, cutreieră lumea ca ghid internațional, și-a cumpărat o casă, două, trei în satul în care sașii lui erau majoritari, iar el a devenit un foarte min-minoritar printre români și țigani. Ba mai mult, ca să râdă la rândul lui de jocul de-a majoritatea cu minoritatea, a adus cu el și alți prieteni din Olanda, America, Franța, Elveția… Sunt 13 nații reprezentate acum în satul sașilor de pe Valea Târnavelor. In serile de vară, Paul îi cheamă la masă în grădina lui și din acel nou Babilon răsună râsete în 13 limbi. Râd de o poveste cu pantalonii de velur.

MODELUL

În satul lor de sași în care poarta de la intrare se închidea cu zăvoarele seara, au fost primiți de-a lungul timpului mulți „musafiri”. Dar ei trebuiau să bată mai întâi la poartă și după ce li se deschidea și erau cercetați, de unde vin și cine sunt, erau primiți cu toată inima. Așa au intrat la ei în sat mormonii, cei izgoniți din Cârța, un italian care făcea cașcaval, un doctor, un pălărier, ciobani, țigani dar și Ricu, un măcelar român. Comunitatea lor închisă și tăcută își supraveghea atent „musafirii”. Românii, aveau să povestească sașii mai târziu, erau cei mai buni imitatori ai lor și cei mai bine primiți în comunitățile nemțești.

După ce și-au luat pământuri în vecinătatea sașilor românii se uitau atent la obiceiurile lor: când îi vedeau plecând la semănat, plecau și ei, când plecau sașii la secerat, plecau și românii, când ieșeau la coasă, ieșeau și ei. Când culegeau strugurii sașii, îi culegeau și românii. Pe deal aveau biserica sașii, pe deal și-au ridicat-o și românii. Aveau sașii o societate a femeilor, și-au făcut și româncele una. Aveau sașii școală, și-au făcut și românii. Aveau sașii bibliotecă, și-au făcut și românii.

Peste ani, preotul ortodox, împreună cu cel sas vor scrie într-un caiet de dictando cam cum s-au întâmplat lucrurile în satul lor. Iar la înmormântarea lui Ricu, măcelarul, bărbat gras și greu, sașii se vor fi încolonat în spatele cortegiului, iar când vor fi obosit cei câțiva români cu sicriul pe umeri, sașii îl vor fi preluat din mers și împreună l-au urcat dealul pe Ricu, măcelarul lor.

SUFERINȚA

Anda nu avea pachețel la ea în fiecare zi. Ba chiar în niciuna. Nu avea teniși nerupți, îi lua gata purtați de la frați. Colegele râdeau de ea, nu o dată ajungea acasă umflată de plâns. Dar mahalaua Gârcin nu-i lua în seamă lacrimile. Acolo curgeau râuri de lacrimi zi și noapte, copii, femei și fete frâmântau noroaiele curților cu lacrimile lipite de obraji ca niște semne din naștere. Într-o noapte, ascultând țipetele unei femei caftite de bărbat, care brazdau bezna mahalalaei, Anda și-a promis că ea nu se va mărita la 12 ani, nu va face zece copii și nu va rămâne în bezna țigăniei. A mers mai departe la școală. Ca și cum doar ea era pe pământ, nu mai auzea și nu mai vedea batjocura din jur. Citește mai departe!

Anunțuri

Școala de la Cluj și ieșirea din Nocturnă

9

Sigur ați auzit din multe părți despre Școala de la Cluj și succesul ei internațional. În esență, este vorba de o mișcare artistică de anvergură, de pătrunderea unor lideri pe piața Occidentală, care au atras atenția asupra lor și implicit asupra Clujului. După ei, amușinând prada, au venit curioși grămadă. Toți încercând să afle ce e cu valul ăsta și care e pontul. Pontul e unul mare și se va vedea mai încolo. S-ar putea să avem de-a face cu un vulcan care stă să erupă. Doar că orașul nu este pregătit pentru asta.

Citește mai departe!

Politicieni, vă e frică? Nu simțiți cum se mișcă ceva?

Era încă liniște sâmbătă seara. Victor Ponta își deapănă amintirile de la Miami Beach, de când a fost în concediu, la un spriț cu amicii, Antonescu se uită în oglindă… Oare e timpul să mă vopsesc?, iar Traian Băsescu, cu becul încă stins la biroul de la Cotroceni, caută pe hartă, un pod neterminat cu care sa-i zgândăre pe useliști.

După două zile de manifestații, ceva s-a schimbat. Mulți au priceput că protestele nu sunt doar împotriva unui proiect minier, că ele depășesc cu mult așteptările și capacitatea lor de a le explica, așa că acum se gândesc cum să le confiște.

Ponta s-a speriat primul și dă înapoi, crezând cu naivitate că poate recupera ceva, iar Traian Băsescu s-a grăbit să râdă pe înfundate (dar știți cum râde, tot s-a auzit până în stradă!) Paleologu a și tras o concluzie practică, știe ce foloase se pot extrage: lista de la europarlamentare să cuprindă nume anti-RMGC. Nu, fiți liniștiți. Nu pot confisca pînă nu înțeleg ce se întâmplă, și nu vor înțelege în timp util.

Citește mai departe!

„Gazetino” scria cu mult timp înainte: OMV Petrom se poartă în România ca-ntr-o colonie

Am tot mai mult dovada că realitatea pe care o descoperă jurnalistul este mai aproape de adevăr dacă e povestea unor oameni: simpla și dezinteresata poveste de viață a oamenilor care o trăiesc. Dincolo de comunicatele corporațiilor, de evoluția lor la bursă, de interesele suprastatale, sînt oamenii și adevărul vieții lor spus la un pahar de bere. Fără vreun scop anume.

De la muncitorii angajați la Petrom am aflat cam cum se trăiește din munca în petrol din România și cît de mult seamănă cu viața coloniștilor în general: salarii mici, condiții proaste, profit pentru companie enorm. Am scris aici despre asta, și nu odată (Sclavii globalizării. Povestea Ninei de la Nokia și a lui Petru de la Petrom).

Iată că acum, un fost angajat OMV acuză în justiție discriminarea practicată de OMV, confirmînd povestea lui Petru de la Petrom. Iar președintele României declară război companiei.

Citește mai departe!

Privind înapoi cu ipocrizie. Roșia Montană și insula Ada Kaleh

„Vezi cu ochii minții o lume dispărută. Ascultă un reportaj-eveniment despre Roșia Montană, o localitate din Munții Apuseni, desființată pentru exploatarea aurului, în 2012, pe vremea lui Traian Băsescu”. Așa ar putea suna un reportaj din viitor, asemănător celui despre Insula Ada Kaleh difuzat de Radio România și promovat de presa de astăzi.

Reportajul despre insula dispărută în 1970, pentru ca regimul Ceaușescu să poată construi Hidrocentrala de pe Dunăre, este realizat cu oarecare duioșie, cu puneri în scenă copilăroase și cu alintări ale autoarei care nu ating miezul problematic al dramei care s-a petrecut acolo.

Citește mai departe!

Geologul Justin Andrei: „Apel către roșieni, corneni și buciumani”. Despre cum exploatarea aurului va șterge Roșia Montană de pe fața pămîntului

Preiau un text apărut astăzi în presa noastră. Este un text lung, însă vă garantez că merită efortul de a-l parcurge, cu atenție și răbdare, pînă la capăt. În special dacă vă interesează adevărul despre Roșia Montană. Semnatarul acestei scrisori explică de ce exploatarea va distruge casele, va otrăvi apele pentru totdeauna și va șterge Roșia Montană de pe fața pămîntului.

Apel către roșieni, corneni și buciumani

Mă numesc Justin Andrei şi sunt de profesie inginer geolog şi geofizician. Din anul 1962 până astăzi m-am implicat activ în rezolvarea unor importante probleme geologice, legate de regiunea în care v-aţi dus viaţa dumneavoastră grea, de truditori ai adâncurilor Pământului. Astfel:

Citește mai mult!

Referendumul local pentru Roșia Montană: incorect, irelevant, deschide un precedent periculos

Traian Băsescu a emis ipoteza unei soluții pentru deblocarea proiectului de exploatare de la Roșia Montană: referendum local!

După cum sună, aceasta va fi cel mai probabil găselnița pentru a închide gura opozanților la proiect, împachetată diplomatic, în cuvinte mari precum democrație, voința celor direct implicați etc.

În cazul acesta, referendumul local, trebuie spus, este incorect, irelevant și periculos pentru situații asemănătoare viitoare.

Este incorect pentru că decizia asupra Roșiei Montane nu-i privește numai pe localnici: nici aurul – resursă naturală, nici patrimoniul, nici clima unei regiuni nu aparțin locuitorilor din satele apusene. Ele aparțin statului român.

Întrebării președintelui „Ce treabă are cetățeanul Băsescu din București cu exploatarea de la Roșia” i se poate răspunde: „Dacă așa stau lucrurile, atunci aurul scos să fie depozitat în beciurile Primăriei din Roșia Montană, ce să caute în beciurile BNR?”

Citește mai departe!