Sofia

„Universul e plin de reţele, e ca o imensă pânză de păianjen. Există legături nevăzute între tot ce se întâmplă” – Sofia

Spre seară, părăsi grupul fetelor şi o porni spre casă, pe drumeagul de lângă şcoală.

Tocmai se întorsese de la Bucureşti unde servise în casa unor mari industriaşi şi-n felul acesta îşi făcuse „ieşirea în lume”, cum spunea tatăl ei. Asta era regula. Îi plăcuse capitala, îi plăceau străzile animate, oamenii eleganţi, duminica la plimbare, dar, de multe ori pieptănase franjurii de la covoare muiaţi cu lacrimile ei. Îi era tot timpul dor e acasă.

A sărit din umbra tufelor de voalul-miresei care împrejmuiau şcoala, a apucat-o de mijloc şi a tras-o spre el. A sărutat-o puternic pe buze, cum nimeni n-o mai făcuse până atunci. Și apoi a luat-o la joc. A dansat toată seara numai cu ea. El era învăţătorul cel tânăr, despre care îi vorbiseră fetele, de curând venit la şcoala din satul lor. S-au întâlnit apoi seară de seară. Discutau despre istorie, poezie, despre Bucureşti şi restul lumii. Schimbau cărţi şi-şi destăinuiau visele. Era înalt, blond, frumos şi vesel. Cânta şi dansa minunat. Întâlnirile lor deveniseră ceva obişnuit pentru toată lumea. Adesea stăteau până seara târziu la poveşti în cămăruţa lui de dascăl de la parterul şcolii cu etaj de lângă zidul bisericii din Criț. Mai târziu a trimis-o la Sighişoara cu un pachet la părinţii lui, mai mult ca aceştia să o cunoască. Au urmat alte vizite la masa de prânz. Toată lumea aştepta ca ei să se căsătorească. Dar, în locul nunţii a venit războiul. Și l-a luat. Iubitul Sofiei nu s-a mai întors niciodată. A murit pe front, şi vestea i-a dat-o tatăl lui.

Sofia merge pe aleea bisericii, zăreşte un trandafir curajos, înflorit ca un nebun în toamnă şi-l sprijină cu un băţ să nu se rupă sub greutatea florii. „Trandafirul ăsta e frumos, pe el l-aş pune pe pieptul iubitului meu,” spune Sofia într-o dimineaţă în care aflu că are 93 de ani. Apoi trece încet ca o fantomă albă printre ruinele şcolii, prin locul năpădit de buruieni unde era odăiţa dascălului. Între pereţii aceia sluţi a stat împietrită de emoţie în braţele lui. Nici nu-l putea privi năucită de atâta emoţie şi aşa avea să rămână pentru tot restul vieţii ei. Sărutul lui nebun din seara aceea avea să-i lase gustul dragostei pe buze pentru tot restul vieţii. Oricâţi bărbaţi i-au mai umplut viaţa, niciunul nu i-a putut lua sărutul acela de pe buze.

Publicitate

Povestea Soldatului Liber

Cine este el? De unde vine? De ce a ales să riște la ordin într-o lume în care nu mai este obligat să o facă? Cine a ales totuși să facă ceea ce multor bărbați le repugnă – să se înroleze, deși serviciul militar nu mai este obligatoriu? Dacă mâine ar suna alarma, cine sunt cei care apără țara prăduită de politicieni, abandonată de tineri, blazată și îmbătrânită înainte de vreme?

Îmi este mult mai frică de o armată de 100 de oi înfometate condusă de un leu decât de o armată de 100 de lei condusă de o oaie
Ernest Hemingway

Veștile despre război, înarmare, conflict străbat zilnic aerul dens al vieții noastre. Prin zgomotul lumii vii, care se mișcă, produce, mănâncă, printre breakingnewsuri, spectacole, șantiere și festivități, în surdină, ajunge până la noi sunetul armelor. În Ucraina, la doar 800 de kilometri de centrul țării noastre, armele n-au încetat să vorbească. Încă mai mor oameni sub ochii marilor puteri. Franța a scos 10 mii de rezerviști din case, Finlanda la fel, Polonia, Germania, toate țările din jur se pregătesc pentru ce e mai rău.

În România la începutul anului s-a semnat un pact politic pentru alocarea a 2% din PIB pentru bugetul armatei, care până acum era de 1,6%. Dar efectele nu se simt încă. Armata noastră este subdotată, are tehnică de război „istorică” demnă de muzeul armamentului. În timp ce țările avansate inventează glonțul inteligent, scanează pământul cu dronele pe sute de kilometri distanță și transmit imagini în monitoarele fiecărei mașini militare de la sol, noi ungem tancurile fabricate în 1985 și calculăm poziția țintei cu rigla și raportorul pe hârtie milimetrică.

Dar, mai important decât tehnica, așa cum spunea un maior de infanterie, care a trecut prin aproape toate teatrele de operațiuni de pe Glob, este potențialul uman: „Forța umană e cea mai scumpă și mai greu de obținut resursă din armată. Tehnica o cumperi mâine, pe oameni însă îi obții și-i formezi foarte greu și cu costuri mari. Iar când îi pierzi pe oameni, ai pierdut totul. Și aici nu mă refer numai la pierderea fizică…” Așadar, oamenii.

Cine să meargă la război?

Un tânăr a scris o scrisoare zilele acestea în care spune că nu-și lasă el creierii prin războaie pentru țara care n-a făcut nimic pentru el: dacă e să meargă cineva la oaste, atunci să meargă profitorii!

Doamne ferește de un război, dar asta ar însemna falimentul definitiv, absolut al clasei politice românești! Reacțiile extrem de dure, pentru unii neașteptate, care nu au întârziat să vină după o aluzie a președintelui la chemare a rezerviștilor sub arme – Să mergă fiul lui Hrebenciuc, au zis românii, ginerele lui Băsescu și toate beizadelele care freacă Dorobanții! –, sunt relevante. Comentariile de pe internet arată ceea ce intuiam, simțeam, dar nu credeam că demonstrația poate veni atât de curând și de implacabil: că există un punct terminus, un finiș, dincolo de care vine plata!

Complexul american și noile generații. De la presă la politică și artă

Zilele astea am citit cea mai proastă carte din viața mea. Nici nu știu de ce am insistat s-o termin. Nu-i știu titlul, nu l-am reținut, e un jaf pur și simplu.

Ei, dar și în cea mai proastă carte cu putință, am găsit vreo 20 de pagini despre cel de-al doilea război mondial, mai exact povestea unei poloneze evadate în America, care mi-a confirmat un gînd mai vechi și mi-a relevat o concluzie. Pentru voi poate e o banalitate, dar mie mi se pare foarte important.

Americanii suferă – sau nu suferă pentru că nu-și dau seama, dar sînt marcați și trăiesc în consecință –, de complexul vieții OK, al lipsei de experiențe grave, dramatice, care să fi făcut istorie pentru istorie, dar și pentru ei, personal.

Românii, rezervați față de războiul din Libia

Dintr-un comunicat IRES, redat mai jos, aflăm că românilor nu le prea arde de război și că Traian Băsescu a greșit televiziunea atunci cînd le-a vorbit românilor despre Libia: trebuia să meargă la Pro TV! Pentru că acolo se uită românii cînd e vorba de evenimentele din Libia: 32%! (Oare seamănă stirile de război cu știrile de la ora 5?)

Majoritatea românilor nu este de acord cu intervenția militară din Libia și 40% consideră că România ar putea fi afectată de evenimentele din această țară.
Cu toate acestea, românii nu cunosc o poziție oficială a României cu privire la evenimentele din această țară.

Potrivit cercetării realizate de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES, în cadrul Programului ”Agenda Publică”, 90% dintre respondenți declară că au auzit de evenimentele care au loc, în această perioadă, în Libia, iar 68% dintre cei chestionați recunosc că nu sunt de acord cu intervenția militară din această țară.
Controlul asupra rezervelor de petrol (51%) și protejarea civililor de atacurile armatei libiene (42%) sunt identificate ca fiind principalele motive care au stat la baza intervenției forțelor militare internaționale în Libia.

Neînfricații. Ne arată cît de frumos e imposibilul

Aleargă ca niște păsări pe deasupra zăpezii. Agitația lor veselă și necontenită te fascinează. Zboară cu ochii pe linia întinsă a zăpezii, se aruncă în hăul întunecat fără nicio ezitare. Bărbați neînfricați.

La începutul iernii lui 1918, doi ofițeri români se urcă într-un avion cu aripi de pînză, fără carlingă acoperită, fără parașute și zboară peste Carpați. Au în avion un sac și o servietă militară cu documente importante pentru Unirea care se pregătea. Și-au dat fețele cu parafină, zboară la 2600 de metri înălțime și sînt -40 de grade celsius. O să le degere ochii în cap, dar ei nu-și iau mîinile de pe manete.

Războiul dintre femei și bărbați. Ultima prostie!

Am intrat în biroul lui, la facultate, pe la sfîrșitul zilei, se apropia de apus. Răcoare și semiîntuneric. Profesorul, cu părul răvășit, mă privește încurcat. Oare ce fel de trecere de timp va mai fi și asta?

Ne așezăm să vorbim. Despre proiecte, studii, scoală. Despre ce a mai făcut, despre ce va face. Profesorul îmi spune într-o doară: Știi, florile s-au făcut mai frumoase, cu fiecare zi tot mai frumoase, ca să atragă fluturii. Fluturii sînt așteptați de toate florile, e nevoie de ei ca să le polenizeze și atunci, ea, floarea, a înțeles, cu cît este mai frumoasă, mai viu colorată, cu atît este mai vizibilă și mai seducătoare. Așa îl cheamă pe fluture. Iar florile s-au făcut tot mai frumoase, tot mai parfumate. Nu dintr-o viclenie a florii, ci din nevoia firească de a deveni fruct și sămînță. De a trăi.

Am descoperit zilele acestea, cu stupoare, cum arată comentariile bărbaților la articolele despre femei, din presa noastră. Dacă intrați pe orice site doriți și căutați comentariile la articolele despre concursurile de miss sau despre vedetele femei, veți vedea că sînt pline de ură și agresivitate. De ce?