Castelul de la Bonțida. Istoria unei neiubiri

A fost construit în timpul răscoalelor țărănești din nordul Transilvaniei, pentru a apăra aristocrația maghiară de furia localnicilor. Contele Bánffy a primit aprobare în 1437 de la regele Albert de Habsburg să-și ridice fortăreața din inima Transilvaniei. Construcția a durat aproape un secol, pentru ca apoi, în fiecare veac să se adauge câte ceva la ea. Zilele castelului Bánffy sunt o invenție recentă. Ar avea darul de a împrieteni locul cu sătenii de pe vale, de a aduce viață și veselie în curțile palatului. Dar ele nu reușesc decât să-i mai înstrăineze încă o dată pe țărani de locul unde niște domni de la oraș îți cer bilet de intrare ca să le vezi bâlciul.

Castelul de la Bonțida a ajuns să fie cel mai mare castel din Ardeal, supranumit Versailles-ul Transilvaniei. În timpul celui de-al doilea război mondial, Miklós Bánffy, proprietarul de atunci al locului a „uneltit” pentru ca românii și ungurii să întoarcă armele împotriva nemților. La plecarea din Transilvania, armata germană, drept răzbunare, a dat foc castelului. A ars biblioteca, au ars opere de artă, obiectele de valoare. Blestemul asupra castelului începuse.

Când au sosit comuniștii, ei au făcut din odăile nobiliare birouri pentru CAP-Bonțida, iar din grajduri și dependințe, depozite de cereale. Mai târziu nimeni nu a mai făcut nimic acolo. După anii ’70, castelul a început să fie distrus sistematic. Îl măcinau ploile, dar și mâinile oamenilor care-l descompuneau bucată cu bucată pentru a-l reclădi prin curțile lor. Se dezintegra Versailles-ul Transilvaniei și se recompunea un sat de oameni care nu reușise niciodată să iubescă locul acela.

Povestea stranie

În fiecare an, la sfârșitul verii, totdeauna în jurul datei de 30 august, de la o vreme încoace, la Bonțida se organizează Zilele Castelului Bánffy. Sătenii se țin destul de departe de festivitățile de acolo. Năpustesc doar la concerte sau stau pe lângă garduri dacă nu reușesc să pătrundă. Pentru toți, intrarea e 10 lei, iar castelul nu le-a fost niciodată la suflet. Șușotesc despre afaceri cu bani grei pe care niște șmecheri de politicieni le fac. Și nu uită că în 30 august printr-un Diktat de la Vienna Ardealul cu ei cu tot a trecut sub stăpânire maghiară. Atunci i-au bătut ungurii din sat și le-au interzis să mai vină în partea de sus unde este castelul. Iar ei n-au mai venit decât târziu, după comuniști, să ia cărămizile pentru acareturile lor. Acum se uită chiorâș la ce fac domnii acolo. Cum să sărbătorești așa ceva?

La magazinul sătesc de peste drum de castel e liniște. Domnul Loșonți fumează o țigară afară, la soare. Dacă cineva vrea ceva din prăvălie intră și-l servește. Face convesrație, este un om de lume.

„M-am născut și crescut aici, dar nu am amintiri cu castelul. Poate pentru că mi s-a părut ceva străin, apoi, când l-am văzut o ruină, îmi producea respingere. Toate lucrurile alea care s-au întâmplat în satul nostru, între unguri și români, nu le-am uitat… Vi se pare o coincidență că se organizează zilele castelului imediat lângă treizeci august, când a fost diktatul? Dacă duminica e după, serbarea e după, dacă e înainte, e înainte, dar întotdeauna lângă data asta. Să fie sănătoși, eu nu mă duc! Se duce tineretul la nu știu ce concert, că asta e atracția lor, dar noi nu ne ducem. Ce să vedem? Știm tot ce ar putea ei să ne arate!”

Peste scurta noastră conversație se lasă tăcerea grea. Mai vin câțiva săteni și cumpără apă și bere. E sete mare, afară sunt 35 de grade. În fața porților de la Castel, o furgonetă cu înghețată londoneză zbârnâie ca să învârtescă dulcegăria rece, pentru un cârd de copii. A lăsat preșul unui cornet de napolitană plin cu înghețată, de la 2,5 lei la 2 lei. „Nu pot oamenii cumpăra, explică băiatul dinăuntrul mașinăriei, e lipsă de bani, nu vedeți?”

În curtea castelului e lume puțină, grupată în jurul unor jocuri de copii sau la tarabele cu antichități. Tablouri așezate pe iarbă, bluze atârnate în tufele de salcâmi, mese pline de chinezării și miros de mici dinspre bufetul castelului. În oglinzile vechi rezemate de bocancii de armată se reflectă o lume scofâlcită de căldură și îmbibată cu praful drumurilor.

Cavalerii de ocazie își arată săbiile de ei făcute. Paul, Sima și Seba sunt din Hunedoara. Sunt muncitori, au familii, sunt oameni simpli. Dar le-a venit așa, o inspirație. Acum fac arme medievale, cuțite, săbii și buzdugane boante. Au învățat de la meșteri fierari renumiți, de pe lângă Hunedoara. Caută material bun, metal de calitate de la fier vechi, îl taie, îl șlefuiesc și-i dau forma simplă a armelor medievale. Cam trei ore pe zi timp de o lună, pentru o sabie. S-au îmbrăcat în costume ciudate, tot de ei făcute și vând săbiile și cuțitele alea prin târguri, cu cel mult 200 de lei bucata. Nu e cine știe ce, dar se bucură de zilele frumoase în care fac ce le place.

Mai încolo, spre buza castelului se întind baloanele, perucile și pocnitorile bâlciului de țară. La umbra unor salcâmi, domnul Grigore din Gherla are o măsuță cu antichități. Nu prea vinde, nu e lume. Și nu e mulțumit de târg, la anul nu mai vine. De ce? „Pentru că e scumpm locul, am plătit 100 de lei și n-am vândut mai nimic. Dacă este bilet la intrare nu vin oameni mulți și nu avem clientelă. Nu avem cumpărători nici în târgurile deschise pentru public, dar aici?! În fine, oftează omul, dăm niște bani, dar măcar să se renoveze castelul ăsta, dar merge al naibilui de greu! De zece ani vedeți numa ce s-a putut face!”

Fetele se foiesc pe lângă măsuțele cu cercei, iar câte un domn serios răsfoiește cărțile vechi. Confesiunile lui Augustin, în ediție de pe la 1860, în latină, zac aruncate pe o folie de nailon, la soare. Băiatul cu marfa se uită la client și spune povești adaptate. Ba că a furat-o din Italia, ba că o are de la văduvă de general din Sighet. În colțul dinspre răsărit, un lighean de tablă se învârte cu spor. Împarte vată de zahăr pe băț la toți copiii. Iar masa cu caramele este păzită de o vajnică doamnă în pantaloni scurți roz, cu cercei strălucitori și un maieu cu paiete. Caramelele par, pentru femeia cu înfățișare de circ, o stranie alăturare.

Bastionul însingurat

Departe de a fi un loc în jurul căruia comunitatea să creeze o viață turistică, precum în satele săsești unde mai merge Prințul Charles, Bonțida rămâne un bastion însingurat perceput de localnicii de azi tot ca o „bastilie”.

Acolo, la castel, vin domnii de la Cluj sau București sau Londra și fac numai ei știu ce, iar Bonțida își trăiește mai departe viața de sat ardelenesc obișnuit. În zilele de festival se animă doar strada de la intrare, unde stau parcate sute de mașini.

Intrarea în curtea castelului este strict supravegheată, nimeni nu trece fără să plătescă biletul pentru care ți se dă o banderolă verde de hîrtie. Nu se știe cine și ce face cu banii încasați, dar e limpede că pentru localnicii de prin satele ardelenești zece lei de căciulă ar fi cam toți banii pe care i-ar cheltui la târgul din curtea cu pricina. Așa că ei rămân acasă, fiecare prin curțile lor.

Organizatorii serbărilor sunt din Cluj. Familia Hegedus este bine înfiptă în administrația politică, a ocupat funcții de la consilier județean la secretar de stat în Ministerul Culturii. După revoluție a luat în concesiune acel domeniu pentru 49 de ani, de la moștenitorii castelului Bánffy.

Sătenii dau semnificativ din cap când o pomenesc pe Csilla Hegedus și fac semnul acela, cum că ar fi vorba de bani frumoși la mijloc. „E după bani, femeia învârte bani frumoși. Dar care n-o face? Cine n-a tras și pentru el?” zice cu subînțeles Peter Páll, un sătean. Iar vânzătorul de la prăvălie aruncă încă o nadă: „Să vedeți ce casă și-a făcut în Pata!”.

Nici nu mai are importanță dacă administratorii castelului învârtesc sau nu bani frumoși, dacă au sau nu vile în oraș, dar așa se poate explica de ce legătura dintre castel și comunitatea în care el ar trebui să prindă viață este măcinată de suspiciuni, care vin peste amintirile neplăcute ale trecutului să facă și mai imposibil totul. Și de ce aici castelul renaște mai greu: nici cărămizile nu se lipesc fără dragostea oamenilor.

Privim astăzi cu nostalgie și admirație niște ziduri somptuoase care amintesc de vremuri nobiliare, încercăm să le prezentăm lumii ca atracții turistice, publicăm pliante cu ele, dar dacă oamenii locului nu le iubesc, cum să le facă iubite de alții? O comunitate prosperă și se ridică în jurul unei atracții turistice, doar dacă toți ai locului conspiră la legenda ei. Vraja unui loc o dă partea aceea de căldură sufletescă cu care este umplută piatra dintre ziduri, dar la Bonțida ea nu există.

Articolul integral poate fi citit aici!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s