America de pe strada Horea. Povestea de dincolo de porţile „Dorina Palace”

Are trei etaje, e la numărul 48, lângă Biserica Ortodoxă, pe strada Horea, peste drum de Filologie. A fost construită în anii 1936-1938, prima clădire cu acoperiș plat din Cluj. I se spunea Palatul Muntean. Decorată cu pulbere de mică pe exterior, în stil modern, cu ferestre mari și linii drepte, cu porți sobre și scări de piatră, casa era altfel decât toate celelalte. Era diferită.

„Strada atunci era foarte luminată noaptea, ca ziua, iar pereții casei datorită prafului de mică străluceau în lumina becurilor. Țin minte că veneau la noi la poartă oameni din Cluj să o vadă, mai ales noaptea. I-au spus Palatul Muntean, clujenii i-au zis așa, pentru că pe tatăl meu îl chema Munteanu”, povestește doamna Dorina, într-o zi cu zăpadă, uitându-se pe ferestră, spre turlele Bisericii Ortodoxe.

Tatăl său, Traian Munteanu, era teolog, dar făcuse și studii comerciale și juridice la Viena. Iar mama, Sidonia, era nepoată a lui George Barițiu. În 1936, s-au decis să construiască acestă casă modernă, un fel de avanpost al unui curent occidental care avea să ajungă mai târziu și-n România.

În timpul războiului din anii ’40, Gara era ținta bombardamentelor. „Pe strada Horea, atunci Regele Ferdinand, au fost cele mai mari bombardamente, dezastru după dezastru. Într-o noapte, chiar în curtea vecină a căzut o bombă, totul s-a făcut pulbere, cenușă. Doar casa asta a rămas în picioare”. Doamna Dorina privește pe geam spre oraș, împietrită. A rămas în picioare timp de 80 de ani. Un om și o casă, între care s-a căscat hăul istoriei. Au suferit toți. Omul a știut că trebuie să mergă încet, prin întuneric, pînă se face iar lumină, iar casa a stat proțăpită între ziduri, ca să-l aștepte.

A construit-o tatăl ei, prima casă cu acoperiș plat, american, din Cluj. Au fost alungați de acolo de ocupația hothystă, o jumătate de oră, atât au avut la dispoziție ca să plece. Era anul terorii, 1940. Când au închis ușile în urma lor n-au crezut că vor mai călca vreodată pe strada Ferdinand, că vor mai vedea casa. Venise noaptea. Fetița, care atunci avea 9 ani, a ațipit pe drum, în fuga lor spre Timișoara. Ea era singura care și-a promis că se va întoarce. Că va veni să o salveze.

„Am vrut să reconstitui casa, nu pentru mine, am peste 80 de ani – la ce mi-ar mai trebui? –, ci pentru memoria lucrului bine făcut, pentru vremurile pe care cineva le-a spulberat dintr-un semn cu mâna. Pentru voi am vrut să fac asta, să vedeți cum eram înainte de potop! Ce țară prosperă și civilizată eram. Nu contează avuțiile pe care le deține un om, eu am trăit și-ntr-un hol, dar contează puterea civilizației în orice parte a lumii. Casa asta e parte a Clujului interbelic. Pentru oraș am refăcut-o așa cum a fost! Nu trebuie decât să învățați din ce a fost, eu mi-am făcut datoria!”, spune Dorina Ghite, născută Munteanu.

În 1936, Traian și Sodonia Munteanu s-au decis să construiască la Cluj, pe strada Regele Ferdinand, o casă modernă, un fel de avanpost al unui curent occidental care avea să ajungă mai târziu și-n România. Era o afacere obișnuită, ca și acum. Capitalismul înseamnă să faci ceva pentru tine și pentru ceilalți, așa cum brutarul nu face pâine doar pentru el ci o și vinde, iar pantofarul nu face pantofi doar pentru el, tot astfel, poți face o casă nu doar pentru tine ci și pentru alții, doar că totul trebuie să fie corect.

„Mă rog, tatăl meu nu a apucat să mai facă nimic cu casa asta. Într-o noapte, în 1940, când ungurii au luat Ardealul, am fost obligați să o părăsim într-o jumătate de oră. Ne-am refugiat cu familia la Timișoara. Acolo ne-au dat să locuim într-un hol. Prin holul unde dormeam noi, mai treceau și alte paisprezece familii. A fost cumplit, dar am supravuiețuit. În 45 ne-am întors la Cluj, dar veniseră comuniștii și ne-au alungat din nou. Ne-au confiscat definitiv casa, iar pe tata l-au trimis la canal, acolo i s-a scurs viața. Eu cu mama am locuit pe unde am putut”, spune Dorina.

Au făcut o clădire solidă, cu ziduri de 60-80 de centimetri grosime, cu 15 apartamente și curte interioară. După ce au terminat-o, familia Munteanu a locuit într-un apartament, iar celelate au fost închiriate. Așa își scoteau investiția și apoi un venit permanent pentru familie.

Dorina, fiica avocatului Munteanu a devenit, în comunism, contabilă la Regionala CFR și, timp de aproape cincizeci de ani, până la revoluție, n-a mai trecut niciodată pe strada Horea, fostă Ferdinand, pentru că nu putea să vadă casa. Directorul ei de la Regională locuia în casa sa, iar la un moment dat a i-a cerut planul casei, avea nevoie de el. Femeia s-a dus acasă și a convins-o pe mamă să i-l dea, de teamă că altfel, o dă afară din serviciu. „Îmi luaseră casa, putea să-mi ia și serviciul. Dar n-am mai putut s-o văd. N-am mai vrut să sufăr”, spune acum doamna Dorina.

„Mă gândeam adeseori la ea, îmi ziceam: Sunt atât de aproape, dar nu pot face încă nimic. După revoluție a fost prima dată când m-am dus să-mi văd casa. Nu mai era așa de frumoasă, devenise de un gri pământiu, căpătase culoarea comunismului! Am intrat în ea cu strângere de inimă. Murise o locatară pe care o cunoșteam demult, m-am dus să le spun condoleanțe. Apoi am intrat în apartamentul unei femei pe care o cunoșteam pentru că lucra la calea ferată. Ea m-a dus pentru prima dată, după atâția ani, prin casă, să văd cum era. Ploua pe pereți, se degradase îngrozitor”.

Au început lungi procese de revendicare, cam 16 ani a mers prin tribunale. Între timp, casa fusese vândută, bucată cu bucată. „Alte victime ale istoriei incorecte!”, spune Dorina Ghite. În tot acest timp a fost acuzată că nu ar fi fiica tatălui său și, deci, nu este moștenitoarea de drept, că nu ar fi semnat chiar ea cererea și, în sfârșit, că nu are suflet. A fost anchetată de procuratura militară și de secția criminalistică pentru că s-ar da drept cine nu e. A dovedit, cu fiecare clipă, că nu a uitat nimic și, în final, poza tatălui din dosarul de la securitate prin care fusese trimis la canal, a salvat-o. L-a recunoscut, iar procurorul a trimis-o acasă după altă poză. Când s-a întors cu încă o fotografie identică, Dorina fostă Munteanu a fost crezută.

„Ciudat, încercați să aflați ce simte un om când nu este crezut că este el însuși. Că n-aș fi fiica tatălui alături de care suferisem. El a fost condamnat pentru ideile sale liberale, eu pentru că nu-l uitasem. Au fost momente când spuneam: nu mai pot, nu mai pot să simt nimic, dar am mers mai departe!” spune Dorina Ghite.

În 2009, Dorina Ghite a primit casa înapoi. Familiile care o locuiau au trecut printr-un moment al adevărului greu de acceptat. Dar au fost lăsați toți locatarii să ierneze acolo și, abia în primăvară, prin luna mai, au plecat. Unora le-a oferit apartamente în oraș, în care să stea în chirie, dar aceștia le-au refuzat. Pentru casa de pe Horea, doamna Dorina avea de îndeplinit o datorie: trebuia să o refacă așa cum fusese cu aproape o sută de ani în urmă.

La parterul casei s-a istalat încet o clinică privată, a unui prieten din copilărie al fiului doamnei Ghite, Vasile Vanea. E chirurg, a fost medic la Spitalul militar. Are un stil exigent, moștenit de acolo, iar asta l-a ajutat, pentru că la clinica lor vin și pacienți din străinătate. „Avem pacienți din SUA, Irlanda, Ungaria, Austria și, bineînțeles, din România. Pentru a-i mulțumi pe cei care plătesc îți trebuie nu doar profesionalism, ci și o rigoare extraordinară”.

Dar acestă clinică a fost doar începutul. Doctorul Vanea și-a adunat într-o zi cunoscuții. Domnul Micu, un prieten, s-a dovedit că avea și el mulți prieteni foști maiștrii prin întreprinderile clujene, alți meșteri din Florești sau Apahida. Un meșter în sticlă, care are 86 de ani dar face adevărate minuni. Un pietrar de modă veche. Oameni pricepuți în meseriile lor.Și au început renovarrea casei.

„Am refăcut bucată cu bucată casa de acum un veac”, povesteşte doctorul, „a fost construită în doi ani și refăcută tot în doi ani. Pentru ca fațada să arate cum arăta în anii ’30, am căutat materiale în toată Europa. Un prieten al domnului Micu ne-a spus și așa s-a dovedit, că găsim praf de mică, așa cum se folosea în perioada interbelică, doar în Oltenia, la Voineasa, într-o grotă. De acolo am adus și noi pulberea, singura potrivită pentru ce vroiam să facem. Iar cimentul alb l-am adus de la Viena. Am avut noroc și am găsit un meșter pietrar, nemaipomenit, care a acceptat să refacă mozaicul de la intrare. Făcea doar 16 pișcoturi pe zi, atât era de greu. Venea dimineața la cinci și pleca seara, dar a lucrat cu o pasiune extraordinară. Așa să vă închipuiți că meșterii adunați de noi din Cluj și din împrejurimi au făcut o lucrare pentru care mari firme specializate poate că nu reușeau, pentru că li s-a întâmplat așa: făceau un pariu cu ei înșiși că pot să facă ce au făcut și cei de demult. Să nu credeți că le-am impus ceva, sigur, n-am făcut rabat la calitate, dar a fost o ambiție a lor în primul rând. Am lucrat doi ani cu oameni care mi-au rămas în suflet, aș scrie o carte despre cum s-a renovat casa asta. În primul rând a fost o provocare să o scoatem de sub ape, că ploua peste tot. Sistemul de canalizare, de alimentare cu apă, instalația electrică, le-am schimbat rând pe rând. Iar din pivniță, unde nu puteai intra decât aplecat, am scos tone de pământ cu găleata și-am făcut o sală de mese ca la cluburile englezești”, povesteşte doctorul.

Acum casa are cincisprezece apartamente proaspăt renovate, fiecare cameră cu baia ei, cu instalații moderne, de ultimă generație, decorate în culori calde, elegante. Parchetul este cel de acum o sută de ani, intact. A fost rașchetat și lăcuit. Când au desfăcut o bucată au descoperit cum fusese pus atunci și care era explicația rezistenței lui miraculoase: mai întâi erau așezate traverse din lemn de stejar, între care era pusă zgură și apoi un strat de pardoseală, peste care era pus parchetul.

Doamna Dorina se plimbă cu mâna pe balustrada lucioasă, de culoarea mahonului. E proaspăt lăcuită, perfectă. „E de pe vremea lui tata, am păstrat-o. Poate că a atins-o cu mâna lui, de multe ori”.

Casei i-au pus numele „Dorina Palace”. Dacă treceți pe Horea, puteți să o vedeți. E clădirea de culoarea deșertului, a nisipului strălucitor, vreo zece clujeni au întrebat deja cum a fost făcută, este luminată din toate părțile, prinsă între celelalte clădiri, dar dincolo de porțile ei de stejar masiv e o poveste care ne pune pe gânduri.

Reportajul integral poate fi citit aici!

Publicitate