Memorabila nepăsare. Casele eroilor națiunii – în ruine

Memorabila nepăsare. Casele eroilor națiunii – în ruine

S-a născut la Milaş, azi în judeţul Bistriţa-Năsăud. Greu ne putem imagina Unirea din 1918 fără strădania lui, a lui Iuliu Hossu. A străbătut aşezările Ardealului pentru a-i strânge pe români şi a pregătit Marea Adunare de la Alba Iulia, a citit în faţa celor prezenţi, alături de alţi fruntaşi ai vremii, Rezoluţia Unirii şi a fost împuternicit, ca membru al delegaţiei ardelene care a mers al Bucureşti, să înmâneze Hotărârea de Unire Regelui Ferdinand. A fost senator în Parlamentul României şi academician. Doctor în filosofie şi teologie cu studii la Roma. A fost pe front alături de soldaţi în Primul Război Mondial. A devenit episcop şi cardinal. A fost trimis în închisori de comunişti şi biserica sa a fost scoasă în afara legii. După temniţă, a fost trimis cu domiciliu forţat la diverse mânăstiri. A murit într-un spital şi numai după moarte s-a aflat că fusese numit cardinal de către Papa de la Roma.

Era dimineaţă când am ajuns în Milaş, satul lui Iuliu Hossu. Nici nu se ridicase roua de pe ierburile uscate. Din aburul ei ceţos se iţeau turlele bisericilor de pe deal: una galbenă ca păpădia, iar cealaltă, mai mică, ca o nucă, la poalele ei. Neterminată. Din locul acela deschis ca o palmă întinsă – intrarea în sat – nu vedem nimic ce putea semăna cu casa părintească a episcopului Unirii. Găsim uşor un monument dedicat eroilor din Primul Război Mondial şi un bust nou-nouţ, al episcopului, împlântat în coasta unui dâmb, proaspăt pavat şi străjuit de steaguri. Nu demult, după intervenţiile presei care a arătat că-n satul unui artizan al Marii Uniri nu exista niciun semn al existenţei lui acolo, în semn de recunoaştere, dacă nu de recunoştinţă, autorităţile locale s-au dat peste cap şi au inaugurat un bust. Aşa cum promisese în faţa camerelor de filmat, primarul a dat numele Iuliu Hossu şcolii şi unei străzi. Dar asta abia acum, în 2018, în cel de-al 12 ceas al anului Centenar. Şi numai după ce fusese acuzat de presă, că nu făcuse chiar nimic înainte.

Cum ajunge istoria o ruină

Căutăm mult şi bine casa familiei Hossu în Milaş. N-o găsim. Ea nu mai există. Ce a mai rămas din ea, câteva cărămizi din pivniţe, sunt în pământ. Ca nişte oseminte rămase pe jumătate îngropate, ele se mai arată doar pe alocuri de sub bălării şi gunoaie. Doi stâlpi marchează stingheri fosta intrarea, „gangul”, cum îi spuneau sătenii. „În prima cameră pe stânga locuia Sfinţia Sa, episcopul Iuliu”, îşi aminteşte Ilişca Logigan, o vecină a fostei familii. „De câte ori venea, se ducea vestea în sat şi toţi copiii dădeau buzna la conac să-l vadă. Ştiau că le dă ceva. Bănuţi, bomboane, tăt felul aducea cu el, pregătite. Că erau albi sau mai negri, curaţi ori murdari, la tăţi le dădea câte ceva”. „Casa era mare”, continuă tanti Ilişca povestea ei. „Era ea şi mai erau şi acareturile: grajduri, magazii case mai mici. Aveau vii, pivniţe, cai, pământuri şi păduri. Când or venit comuniştii, or luat-o ei şi acolea au băgat cooperativa. Lucrurile s-au împrăştiat peste tăt, familia la fel. După revoluţie, rudele au cerut casa înapoi. Nu le-or dat-o decât târziu, când nu mai era bună de nimic. N-or mai grijit-o, or ţinut acolea lucruri, cei de la IAS, până când s-o putut intra în ea, era gata, terminată.”

Iosif Gabor este primarul Milaşului din 89 încoace, neîntrerupt. Sigur pe el, ne spune o altă versiune: „Moştenitorii Hossu au cerut pământurile şi le-am dat! Le-am dat 135 de hectare! Casa au revendicat-o pe altă direcţie, în proces cu IAS-ul. Au primit-o şi au lăsat-o în paragină. Se prăbuşiseră zidurile, i-am atenţionat că acolo avem blocuri şi sunt copii, pot să se joace printre ruine şi să păţească ceva. Am văzut, la un moment dat, că vine o firmă, din Sângeorz, parcă, şi demolează. Au luat cărămida, au împachetat-o şi au plecat cu ea. A rămas ce se vede, numai urmele pivniţelor în pământ”.

De ce nu s-a ajuns la o înţelege cu urmaşii pentru ca acolo să se amenajeze o casă memorială, un muzeu? „Nu este treaba noastră, asta era treaba lor, răspunde astăzi primarul din Milaş. Noi am făcut ce am putut, aţi văzut, am făcut bustul, urmaşii nu ne-au ajutat cu nimic, nu au contribuit! Am făcut noi cu o organizaţie, Rotary, dar fără ajutor de la familia Hossu. Nici n-au venit! Ba, mai mult, au vrut să le dăm şi terenul de sub monumentul eroilor, să-l mutăm de acolo. Le-am spus: cum să vi-l dăm, că noi acolo am investit! Am pavat, am pietruit!”.

Primarul invocă neînţelegeri cu familia Hossu în toate privinţele. În legătură cu conacul, spune că cineva din Canada ar fi vrut să amenajeze acolo o mânăstire, dar tot familia nu a ajuns la o înţelegere cu respectivul, nu i-ar fi cedat şi terenul necesar pentru traiul călugărilor, aşa că planul a eşuat. Şi încheie acuzator şi eliptic: „În sat, aici, ca să ştiţi, familia Hossu nu e iubită! Eu atât vă spun şi gata!Nu mai scot niciun cuvânt!”.

Dar a mai scos câteva cuvinte în legătură cu faptul că moştenitorii şi-ar fi cerut pământurile înapoi şi asta ar fi cauza supărării satului pe urmaşii familiei Hossu. Dar şi cum că „eu am mai auzit ceva, să ştiţi”, o spune cu un aer complice la secret, „Iuliu Hossu a ajuns să citească el proclamaţia pentru că era mai tânăr, numai de-aia, putea s-o citească oricare de acolo. Dar au zis, hai, măi, citeşte-o tu, că eşti mai tânăr!”.

Satul nu pare supărat. Tanti Ilişca Logigan, care stă pe uliţa grădiniţei, i-a făcut cu zece ani în urmă, împreună cu bărbatul ei care trăia, o troiţă de piatră la intrarea în sat. A dedicat-o memoriei episcopului martir, părinte al Unirii, Iuliu Hossu. Până în această toamnă când s-au pornit aducerile aminte festiviste, troiţa doamnei Logigan a fost singurul însemn că acolo, în satul lor, s-a născut şi a trăit Iuliu Hossu.

Păstrează pozele episcopului, şi spune cu lacrimi în ochi ce mare durere e că s-a ales praful de moştenirea acestei familii. De memoria ei. „Eu ţin legătura cu familia, cu nepoţii. Cel din Canada o dat bani, dolari, pentru bustul cela ce l-o pus primăria, nu ştiu cât, dar o dat. Eu ştiu că nu e supărat satul pe pământuri, că nici nu le-o dat pământuri în Milaş, numa ceva pe dealuri. Iar biserica nu ne-o dat-o deloc. O fost făcută de părinţii Sfinţiei Sale, dar o rămas la ortodocşi că or zâs că ei sunt acuma şi sunt mai mulţi. Noi suntem puţini şi ne-or dat să facem slujbe la şcoală, apoi într-o casă a unui om din sat care o plecat. Acum ne facem biserică, dar nu am avut loc într-aia mare. Stă lăcătuită de ei. De ce să fie supăraţi tăt ei? Eu nu cred asta. Eu ştiu că îmi stă în suflet.”

Ilişca Logigan, din satul lui Iuliu Hossu, i-a ridicat din banii ei o cruce la intrarea în sat.

Plângând şi cu mâinile tremurânde, caută peste tot fotografiile episcopului, să ni-l arate. Avea „una de când era tânăr şi una de cum o ajuns bătrân”. „O făcut temniţă, o suferit, o murit departe…multe o pătimit pentru noi” şi ochii bătrânei de 86 de ani se umplu de lacrimi. „El o citit declaraţia ceia la Unire, o luptat cu ceilalţi cărturari să se unească ţara, să nu fim sub unguri. Şi cum noi, românii, să fim supăraţi? Moştenitorii n-or mai putut face nimica cu căşile că erau stricate rău când le-or primit şi ţiganii or cărat cărămida.”

Varianta familiei

„Tatăl meu a fost foarte legat de Milaş”, explică Rodica Hossu Teodoroiu, fiica lui Liviu Hossu, unul dintre nepoţii cardinalului şi cel împuternicit de familie să recupereze moştenirea. „Şi-a făcut toate vacanţele acolo. Se împrietenise cu copiii din sat, prietenii pe care le-a păstrat toată viaţa. S-a străduit foarte mult să doneze moştenirea în scopuri bune, ca să fie folosită în memoria lui unchiu Iuliu. A fost la Mitropolie, a vorbit şi cu toţi cei care puteau să ia o decizie, a dorit să doneze casa şi terenul în favoarea bisericii greco-catolice. Dar nu ştiu de ce nu au vrut s-o ia. Voia s-o dea cu o singură condiţie: orice s-au face acolo să existe ceva şi în amintirea unchiului Iuliu, o capelă, o încăpere, orice se putea amenaja în memoria lui. Câteva obiecte mai sunt, se puteau expune fotografii din familie, cărţi, fotografii de la Unire, nu văd imposibilă reconstituirea şi amenajarea unei case memoriale.”

Cât priveşte conacul prăbuşit, Rodica Teodoroiu explică: „Nu ni l-au retrocedat decât prea târziu. Acolo a fost un IAS, cu greu au părăsit clădirile, multă vreme au ţinut lucruri acolo, dar n-au putut plăti chiria. Când conacul s-a depreciat foarte mult, n-am avut atâţia bani pentru a-l reface. Dar am vrut să-l donăm cu acea condiţie: să se amenajeze un spaţiu în memoria unchiului. Au fost discuţii cu biserica greco-catolică dar şi cu un preot din Canada, pentru o mânăstire, nu ştiu de ce nu au acceptat donaţia.”

Nepoata cardinalului susţine că, înainte de a fi începută construcţia bisericii greco-catolice din Milaş, adică înainte de anul 2017, familia sa a oferit casa şi terenul pentru noua biserică, dar biserica nu l-a vrut. „Au motivat ceva de genul că nu este potrivit, că ar trebui ceva mai sus, dar n-am înţeles clar de ce totuşi n-au vrut să facă biserica pe pământul familiei celor care au construit şi au slujit în biserica lor. Pentru că familia, părinţii unchiului Iuliu, dar şi unchiul personal au contribuit la ridicarea şi dotarea bisericii vechi a satului. Familia s-ar fi bucurat de acolo de unde este, să vadă că se face biserică pe locul casei. ”

Despre terenuri, Rodica Hossu spune că n-au putut fi motiv de supărare în sat: „Am primit doar 32 de hectare în Milaş şi 103 în alt sat, în Urmeniş, deci cei din Milaş n-ar fi avut de ce să fie supăraţi. Iar cele 30 şi ceva de hectare sunt pe dealuri în Milaş.”

Cât priveşte cererea de a muta monumentul eroilor de pe locul lui, femeia răspunde revoltată: „Doamne fereşte! Ne-ar bate Dumnezeu! Cum să facem aşa ceva? Cum să cerem pământul de la monument? Extraordinar ce pot să spună! Nu este deloc adevărat, este o minciună sfruntată, aşa sădesc şi întreţin ura în sat. E păcat, mare păcat. Mă tot întreb, de ce? Au făcut bine tuturor, sătenilor, dar şi ţării ăsteia. Cum poate să încapă atâta ură?”.

Preotul

Biserica ridicată şi ctitorită de familia Hossu a rămas în proprietatea Bisericii Ortodoxe. Greco-catolicii din sat n-au avut voie să folosească biserica pentru slujbele lor. Primarul spune că enoriaşii ortodocşi n-au dorit acest lucru, n-au cedat, enoriaşii spun că „preoţii între ei nu s-or înţeles”.

Cele două biserici din Milaş: fosta biserică greco-catolică şi cea actuală, la care se lucrează.

Cert este că slujbele greco-catolicilor s-au ţinut o vreme la şcoală, într-o sală de clasă. Apoi a intervenit Ministerul Educaţiei şi au fost nevoiţi să părăsească şcoala. Primarul spune că el le-a găsit o casă goală, a cuiva care este în America şi le-a mijlocit să o folosească. Preotul greco-catolic din sat spune că acel cetăţean le-a oferit-o, el fiind un celebru cântăreţ de operă în Elveţia. Din 2001, slujbele se ţin în casa lui. Doar anul acesta, la 28 de ani de la revoluţie, s-a sfinţit piatra de temelie a unei bisericuţe pentru comunitatea greco-catolică, mai mici, care se ridică, la umbra celei mari şi nu pe locul casei Hossu.

„Unii enoriaşi au spus că ar fi fost o ofertă din partea familiei, dar tot ei au zis că terenul casei este la marginea satului şi ei vor biserica mai sus, pe deal. Iar cărămida era deja compromisă. Când am ajuns eu în sat, acoperişul conacului era degradat, plouase pe ziduri si n-am mai fi putu folosi cărămida aceea”. Nepoata episcopului spune că zidurile erau groase de peste un metru, imposibil să nu poată fi folosite destule cărămizi pentru o biserică. Sau pentru zidurile împrejmuitoare. Iar adevărul rămâne ascuns sub ele, ca neiubirea.

„Demult, nu doar acum, în an Centenar, trebuia făcut ceva pentru memoria cardinalului Iuliu Hossu. Pentru că dânsul aparţine tuturor, era de datoria noastră să nu aşteptăm un asemenea prilej când chiar se mai putea amâna”, recunoaşte preotul greco-catolic din Milaş, Dumitru Coroş.

Bustul

„La realizarea bustului nu am fost solicitaţi să participăm financiar”, recunoaşte Bogdan Hossu, unul dintre descendenţii familiei episcopului. „Eu m-am dus, am participat acolo la sfinţire, dar ni s-a spus că totul este aranjat şi nu trebuie să dăm nimic. Poate alte rude au dat, nu ştiu. Eu, personal, am tipărit o mie de pliante despre unchiul Iuliu şi le-am dus acolo. Am spus cu fiecare ocazie că, dacă se dona casa către Biserica Greco-Catolică, eu m-aş fi implicat să fac rost de finanţare ca s-o refacă şi să devină casă memorială. Dar nu s-a reuşit. Nu ştiu, acolo e o brambureală de neînţeles şi o samă de contradicţii.”

Pe „unchiul Iuliu” şi-l aminteşte din vizitele cu tatăl şi cu mama lui la mânăstire, la Căldăruşani, unde episcopul Hossu avea domiciliu forţat. „Eram un copilandru, dar îmi amintesc că ascultam cu sfială vocea lui. Vorbeau despre familie, nu lucruri de alt fel, erau prudenţi. Dar ce mi s-a părut frapant, când am început să citesc cărţi despre dânsul şi i-am văzut pozele, a fost că în realitate era mult mai slab decât în fotografii. Era înalt şi foarte slab. Era ca o umbră”.

„Bustul ridicat în sat nu seamănă cu unchiul”, spune Rodica Hossu Teodoroiu. „Are ochii lui Liviu Rebreanu, n-aţi văzut? Mă rog, nu ne-au consultat, nu ne-au întrebat nimic. Nu ne-au cerut fotografii. Eu îl ţin minte pe unchiul, că mergeam de multe ori în vizită la mânăstire. Luam masa împreună în curte, dacă era vară şi mai mult vara mergeam. Tata, mama, unchiul şi noi, două surori. Vorbeau liniştit despre ce mai era prin familie. Dar tot timpul şi de fiecare dată stareţul, care cred că era colaborator al securităţii, stătea cu noi la masă şi ne supraveghea. Asculta ce vorbeam. Era o atmosferă tare ciudată.”

Era necesar un efort colectiv, al Ministerului Culturii şi Cultelor, al autorităţilor locale şi al bisericii, al Academiei Române al cărei membru era, corpului de istorici şi teologi, al oricui ar fi vrut să se implice, pentru ca memoria acestui om să fie cinstită. Dar datoria acesta a fost pasată de la unii la alţii. Primăria consideră că familia are datorii faţă de Iuliu Hossu, biserica se arată neputincioasă şi priveşte spre sat, spre familie. Familia spre biserică şi ţară. Ţara nu priveşte deloc spre Iuliu Hossu.

Episcopia de la Cluj ne anunţă că îi va face şi va inaugura un bust în 30 noiembrie. Pe care-l va instala lângă Biserica Schimbarea la Faţă, actualmente catedrala greco-catolică. Aceasta fiind şi biserica în care episcopul a slujit până în 1948 când a fost arestat. Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj, Florentin Crihălmeanu, a participat la inaugurarea bustului de la Milaş şi ne mărturiseşte: „Acolo a fost iniţiativa unui domn de la Rotary, despre care ulterior am aflat că este medic în Bistriţa şi că predă la teologie ortodoxă. Nu ni se pare potrivit ca altcineva, străin, să vină şi să facă un monument pentru un cap al bisericii noastre. Noi sfinţim monumentul nostru închinat Înalt Prea Sfinţiei Sale, realizat de noi, aici, la Cluj”.

De altfel, niciunul dintre cei şapte (sau doisprezece, după alte opinii) martiri ai bisericii greco-catolice care au suferit în temniţe şi au murit pentru cauza sfântă, unii dintre ei fondatori ai României Mari, nu are vreo casă memorială vizitabilă şi nu există niciun muzeu dedicat memoriei lor. De abia atunci când va fi gata noua catedrală din Cluj, după cum promite episcopul Florentin, se va amenaja acolo un spaţiu muzeistic destinat memoriei acestora.

Moştenirea

Gelu Hossu este descendent al uneia dintre ramurile familiei Hossu, cea de Mesteacăn. Trunchiul comun, ne explică el, este pe la 1750. Acum zece zile a finalizat înregistrarea unei asociaţii, „Cardinal Iuliu Hossu”, care-şi propune să cinstească memoria cardinalului. Mai concret, îşi propune să fotocopieze arhivele şi să refacă casa părintească. Sunt hotărâţi să caute finanţare şi să reconstruiască acel conac, să-l facă o casă memorială,asta bineînţeles, dacă familia le va dona proprietatea. Vor să scoată cărţi,vor să recupereze timpul trecut. De altfel, Gelu Hossu a scris şi publicat acum doi ani un volum destinat memoriei lui Iuliu Hossu şi chinurilor prin care au trecut episcopii bisericii greco-catolice, volum bazat pe cercetări minuţioase în arhivele CNSAS. Gelu Hossu spune, după trecerea acestor ani de bulversări: „Ce pot face eu este de acum încolo”.

Reclame

Expoziție în cartier. Legătura dintre o stradă din Andrei Mureșanu, o navetă spațială și bunica Porumbița

Expoziție în cartier. Legătura dintre o stradă din Andrei Mureșanu, o navetă spațială și bunica Porumbița

De ani de zile știm că orașul artei moderne, Clujul, nu are spații de expunere la nivelul producției de artă de aici. Un centru de expoziții modern, așa cum ar merita să aibă acest oraș, nu s-a construit încă. Dar viața freamătă, orașul este plin de artiști. Fenomenul Școlii de la Cluj a atras tot mai mulți studenți la Universitatea de Artă și aici s-a creat o efervescență de care numai orbii nu știu să profite.

Joi seara, cartierul Andrei Mureșanu. Un copil se plimbă cu trotineta, o femeie spală cu furtunul pavajul din curte. O bătrână privește pierdută din cadrul unei ferestre. Într-o grădină cineva plivește căpșunele. Liliacul stă să pocnească în floare.

La poarta unei căsuțe cu pridvor, din secolul trecut o mulțime vioaie, se mișcă ca un șarpe. Un șirag intră, altul iese. Pe Amos Frâncu la numărul 3 s-a deschis în seara asta o expoziție de artă. Patru tineri artiști și-au amenajat atelierul lor de lucru, o jumătate de casă închiriată în comun, în spațiu expozițional. Și, nici n-ar fi fost loc mai potrivit decât viața tihnită a unui cartier pentru ce au închipuit artiștii.

Signal X [End of Transmission], căci așa i-au spus expoziției, reprezintă o proiecție vizuală – materializată într-un eveniment de tip open studio – a unui scenariu existențial posibil, vehiculat tot mai mult pe fondul evenimentelor sociale și politice a ultimului secol: dispariția speciei umane.

Acolo, în două încăperi care simulează o navetă spațială, se imaginează situația apocaliptică în care, în fața sfârșitului iminent, specia umană ar trimite în spațiu – un mesaj codat sub forma unui semnal – care, decriptat, ar dezvălui fragmente vizuale și sonore ce ar sintetiza esența umană și specificitatea ei.

„Ar putea fi un ultim gest de păstrare a memoriei”, spun artiștii autori. „Signal X [End of Transmission] materializează vizual și sonor cum ar arăta acest semnal decriptat, cum ar putea fi «citită» și sintetizată esența umană, cum s-ar interpreta bruiat, de departe, ceea ce omul consideră a fi important despre el și despre cum a arătat lumea și existența lui.”

Atelierul devine un spațiu expozițional neobișnuit, căruia i se conferă un aspect străin, aproape nepământesc, în care exponatele cu decor cu tot evocă existența umană sub aspectele ei esențiale. Erotismul, moartea, plantele și tehnolohgia, familia și vitalitatea. Printre exponate o veți găsi și pe bunica Porumbița, în poarta casei, ținând în brațe un copil. Un cactus într-un corp de monitor clasat, o floare de mină, o carcasă de mașină…

Signal X propune un experiment vizual și conceptual”, explică artista Ada Muntean, „provocând limitele spațiului expozițional, a granițelor dintre formal și neconvențional. Este greu să spui neconvențional, pentru că nu mai știi ce poate fi neconvențional pentru că s-au folosit toate variantele, nimic nu mai e neconvențional. Dar e o alveolă în corpul acesta al spațiului urban”.

Expoziția poate fi văzută seara, timp de două săptămâni. Expun artiștii Ada Muntean, Mathias Bar, Alina Staicu și Nicoleta Tarcea.

Ada Muntean este absolventă de Grafică, UAD, în prezent doctorand UAD, a avut proiecte expoziționale și curatoriale naționale și internaționale (Austria, Germania), lucrează grafică, pictură și instalație. Temele sale sunt legate de probleme actuale, de corpul uman ca instrument și de identitate.

Nicoleta Tarcea este absolventă de Pictură, UAD, în prezent doctorand UAD, a participat în expoziții de grup naționale și în proiecte educaționale internaționale. Pictor abstract, lucrează cu materialități și texturi și gesturi puternice.

Mathias Bar este student la Pictură, UAD, în anul III, a avut câteva expoziții personale și de grup naționale, este preocupat de pictura în care ideea are un prioritate, dar și de instalație.

Alina Staicu este absolventă de pictură, UAD, predă în prezent la aceeași Universitate. A avut expoziții personale și de grup naționale și internaționale. Proiectele sale de pictură sunt centrate pe căutarea identității și a legăturilor cu familia, cu propriile istorii.

Zbor deasupra unei țări de cuci

Zbor deasupra unei țări de cuci

Există domenii ale societății românești care în ultima sută de ani au fost supuse unor grave abuzuri, iar efectele acestora se simt și astăzi. Dacă lumea occidentală a evoluat în privința abordării medicale a minții umane, la noi domeniul încă se zbate pentru renaștere și progres. Statul român pare incapabil să preia povara tot mai grea a vulnerabilităților psihice din rândul populației, iar societatea, marcată de tranziție și sărăcie, nu ajută nici ea prea mult.

Bolile psihice se tratau în evul mediu cu flăcările rugului. Nici mai târziu tratamentul nu a evoluat prea mult. În spaţiul românesc, modernizarea a mers și mai greu. La începutul secolului trecut, nici nu apucase să se așeze bine renașterea, că a și venit modelul sovietic să radă tot. Dar unde ne aflăm astăzi? Cum arată psihiatria românească și cât preţ punem pe sănătatea mintală a populaţiei la 100 de ani de modernitate?

– Am evoluat sau am involuat?, îl întreb pe Gabriel Diaconu, într-o dimineaţă, la telefon, de la mii de kilometri. Gabriel a studiat și profesat în Occident, este medic specialist psihiatru, cu supraspecializare în suicidologie şi psihotraumatologie, intervenţie de criză şi gestionarea conflictelor interetnice. A lucrat pe mai multe proiecte internaţionale, în colaborare cu universităţi din Viena, Montreal, Kosovo, Croaţia. În România conduce un centru privat de sănătate.

„Am involuat”, vine răspunsul lui. „Profesional și instituţional suntem la pământ. Și cel mai grav”, spune Gabriel, „este că pe acest subiect se pune batista pe ţambal. Nimeni nu discută deschis și serios despre ce se întâmplă. Se fac congrese și conferinţe, la care, eu, sincer, am încetat să mă mai duc, pentru că acolo își cântă toţi în strună și prezintă studii clinice pe 50-100 de pacienţi, când în lume se fac pe mii. Nu se vorbește despre asta pentru că nu dă bine, dar se pare că suntem în top 5 ţări la consumul de alcool și demenţa cauzată de el. La depresie suntem, la fel, printre primii. La suicid în continuare avem statistici date de IML și MAI. Iar statisticile prezentate oficial merg pe cele internaţionale, ca să fim în rând cu ceilalţi. Dar nu știm care este realitatea exactă. Ca în comunism. Suntem tot prizonieri în trecut, dominanţi de modelul biocentric, sovietic, la care s-au adăugat multe altele, hibe peste hibe. Psihiatria este pe ultimul loc la investiţii, sub 5%. În ultimii 40 de ani, nu a avut loc nicio inovaţie fundamentală. De la introducerea prozacului, nimic fundamental, doar modificări de suprafaţă. Au existat câteva renașteri, dar au fost suprimate cu grijă.”

Citește în continuare „Zbor deasupra unei țări de cuci”

#România100 | Ultimii. Și amețitor de încurcata lor viață

#România100 | Ultimii. Și amețitor de încurcata lor viață

Un conte trimis de Franța ambasador în România în timpul Marelui Război se dovedește piesa care schimbă jocul. Goga, regele, regina și contemporanii își „scot pălăria” în fața lui: Contele de Saint-Aulaire nu venise la București să facă figurație ci să miște lucrurile spre ieșirea la liman. Va parcurge iadul războiului alături de români, îi va înțelege și-i va ajuta să nu piardă.

Se naște într-o mare familie de nobili francezi. Patru dintre înaintașii lui fuseseră ambasadori. Charles de Beaupoil Conte de Saint Aulaire merge la școala iezuiților din Bordeaux, apoi la Științe Politice din Paris. Dă concurs și intră în diplomație. Primul lui post va fi în Chile, apoi la Marsillia, în Tunisia și Maroc. Începuse războiul și Contele este chemat la Paris. Europa avea nevoie de mintea lui mai mult decât Africa în acele vremuri. Franța avea nevoie de un cineva mai eficient la București, pentru a atrage România în Alianță. Contele acesta, firav, miop, cu ochi albaștri și o mustață pală, va reuși ce ceilalți nu reușiseră. Să atragă România în Alianță și să aducă întăriri franceze pe frontul de est.

Citește în continuare „#România100 | Ultimii. Și amețitor de încurcata lor viață”

Seara de grație

Seara de grație

Donald Tusk avea o bunică nemțoaică, bunicul i-a fost închis în lagăr, tatăl a fost tâmplar iar mama asistentă medicală. Familie europeană, care a trecut prin toate. El a trecut Polonia prin criză, era la cârma guvernului între 2007-2014. El s-a preocupat de rețeaua de drumuri din Polonia. Acum conduce Consiliul European.

Aseară a lăsat un sentiment greu de descris peste România. De admirație și tristețe totodată. O imensă tristețe. Oamenii pentru care el vorbea erau afară, în ger. În tot gerul României. Le-a spus că pot, că pot și imposibilul.

Nu a vorbit pentru protipendada românească așezată cu tupeu pe scaunele de la Ateneu. A vorbit pentru cei care protestau în frig, pentru românii care scriu, joacă tenis, fac mașini sau cântă. A avut un discurs care a trezit România din toropeală, a ridicat-o în picioare. Și un mare semn de întrebare: ai noștri de ce nu sunt așa?

Citește în continuare „Seara de grație”

Țara de dincolo de țară

Țara de dincolo de țară

Statisticile arată că România de azi are o populație nu cu mult mai numeroasă decât la începutul secolului trecut. În primul rând pentru că mulți români au părăsit-o fugind de comunism, dar exodul românilor nu s-a oprit nici după revoluție. Dimpotrivă, milioane de oameni au luat calea pribegiei pentru că țara lor nu le putea oferi un loc de muncă. În prezent datele arată că diaspora românească este cea mai numeroasă din Italia sau Spania. Poate și din alte state. Cu toate astea, România nu s-a preocupat de soarta lor așa cum ar fi trebuit. Ce simt și ce gândesc românii din diaspora într-un reportaj România la 100, urmat de un studiu destinat valorilor sociale – În căutarea încrederii în oameni.

Singurul recensământ din perioada interbelică arată că România Mare avea 18 milioane de locuitori. Astăzi, ea are tot cam atâţia. Însă statisticile mai arată ceva. În aceşti 100 de ani, dincolo de România, în afara ei, au ajuns să trăiască alte 8 milioane de români. Unii au rămas pe lângă hartă, eliminaţi de foarfeca istoriei, dar alţii au fugit singuri, de urgia comunistă sau de sărăcie.

Au plecat vreo 6 milioane, la care se adaugă 1.947.936 de oameni aparţinând unor grupuri etnice româneşti (basarabeni, aromâni, meglenoromâni etc). Estimarea totală este că circa 7,7 milioane de români trăiesc în afara graniţelor.

Lăsaţi să se descurce singuri, ei reconstituie, în ţara unde ajung, o societate a lor, pe structuri private, un fel de stat paralel. În fond, diaspora este statul paralel cu statul, un stat al oamenilor liberi şi singuri. După primii ani de confuzie şi bâjbâială, românii îşi caută ancore, puncte de sprijin comune. Ceva de care să aparţină. Şi, cum nu le găsesc, le înfiinţează.

Citește în continuare „Țara de dincolo de țară”

Un film care trezește: „Preoții români. Jertfă și rugăciune pentru Unire”

Un film care trezește: „Preoții români. Jertfă și rugăciune pentru Unire”

Jurnalista Cristina Liberis și echipa sa au făcut un tur de forță acum un an: la capătul lui a ieșit un documentar de 70 de minute, despre rolul preoților în Primul Război Mondial. Singurul complet pe acest subiect care s-a făcut până acum. „Trei luni am străbătut toată țara și am cules mărturii, am luat interviuri, am filmat. Ce se vede este rezultatul unui demers necesar. N-aș spune că este o lecție de istorie, dar este o pagină de istorie. Una care lipsea”, mărturisește realizatoarea.

Proiectat la Cluj la facultatea de Teologie, în fața înalților ierarhi și a preoților de azi, a făcut sala să tacă. Filmul este un prilej de meditație. Mobilizarea, spiritul organizatoric al preoțimii de atunci, generozitatea și profunzimea sentimentelor patriotice, munca lor neobosită, grija față de lucrurile esențiale și abandonarea preocupărilor strict canonice atunci când e nevoie sunt uimitoare.

„Preoţii şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care alături de ostaşi, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Ţară şi Neam”, afirma acum 100 de ani, la 10 aprilie 1918, generalul de Corp de Armată adjutant Constantin Prezan, fost Şef al Statului Major General, însărcinat cu comanda Armatei Române.

Despre rolul pe care l-a avut Biserica în Marele Război şi în realizarea Marii Uniri se cunoaşte prea puţin şi nu se vorbeşte deloc în spaţiul public. Este un capitol al istoriei acestui popor care trebuie recuperat şi cunoscut. Marea Unire de la 1918 s-a realizat datorită implicării nemijlocite a preotilor. Au luptat alături de ostaşi. Au înfruntat frigul, sărăcia, bolile. I-au îmbărbătat pe cei de acasă şi pe cei din tranşee. I-au botezat pe cei orfani. I-au hrănit şi îmbrăcat pe cei aflaţi în pribegie. Au trecut munţii voluntar pentru a fi alături de fraţii lor români. Au fost schingiuiţi, răniţi, omorâţi pentru credinţa lor. Au străbătut continente şi au trecut oceane pentru a-i face pe cei din cancelariile lumii să înţeleagă că poporul român luptă pentru unitate, pentru salvarea fiinţei lui naţionale, a identităţii şi credinţei. Au fost alături de prizonieri, ei înşişi fiind luaţi prizonieri. Au adunat toată suflarea care a mai rămas prin sate şi au ajuns la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918. Au luptat şi au învins.

Preoţii români, mobilizaţi sau voluntari, au fost cei care şi-au slujit patria mai mult decât li se ceruse.

Filmul va fi proiectat în mai multe orașe din România și este disponibil pe platforma Youtube.