„Doamna cu pantofi albaștri” despre justiția pentru minori. Întrebarea care n-ar trebui să le fie pusă niciodată

„Doamna cu pantofi albaștri” despre justiția pentru minori. Întrebarea care n-ar trebui să le fie pusă niciodată

Doamna cu pantofi albaștri nu este o legendă, deși povestea ei a devenit „legendară”. Era judecător la Judecătoria din Blaj când o avocată a relatat pe contul ei de Facebook scena unui proces cu un minor, tratată de judecătoare, cu totul aparte.

Camelia Folea, căci așa o cheamă pe „Doamna cu pantofi albaștri”, a judecat într-un mod original și emotionant procesul de custodie a unui copil de 8 ani, iar varianta aleasă de magistrat a devenit, ulterior, practică judiciară pentru cauze similare. De atunci, multe instante de judecată au înființat săli speciale în care sunt audiați minorii.

Ce a făcut „Doamna cu pantofi albaștri”? A luat copilul de mânuță, l-a plimbat prin „castelul” judecătoriei spunându-i povești, l-a îndepărtat de sala de judecată și de atmosfera care-l speria și i-a oferit șansa unei întâlniri cu mama sa în singurul loc retras, dar supravegheat cu camere video, la Arhivă.

Acolo a văzut cum copilul și-a îmbrățișat mama, cât de mult își dorea să fie cu ea, iar scena a ajutat-o în hotărârea pe care a luat-o. Povestea acestei întâmplări a devenit virală, citită și preluată de public, de presă, de televiziuni. „Ce am făcut eu era contrar procedurilor, ieșea din orice regulament, nu era prevăzut niciunde. Când m-au sunat de la CSM, am crezut că mă sancționează, dar surprinzător, m-au felicitat”.

Acum, Camelia Folea este pensionară. O boală gravă a determinat-o să se retragă în 2021, după 25 de ani de magistratură. Dar gestul ei, felul în care a decis să-i trateze pe minorii ajunși în justiție, a determinat schimbări.

Câteva tribunale din țară au amenajat camere speciale de audiere a minorilor, care să le ofere un mediu familiar, potrivit pentru astfel de situații. Iar procesul de modernizare continuă.

Despre cum se produc astfel de shimbări, ce crede că ar trebui făcut și unde sunt cele mai grave carențe am stat de vorbă cu „Doamna cu pantofi albastri”, pe o terasă însorită, în orașul său.

PressHUB: Mulți oameni știu ceva despre „Doamna cu pantofi albaștri” așa cum v-a supranumit autoarea acelui text despre dvs. Dar nu știm mai nimic despre doamna Folea. Cine sunteți? Unde v-ați născut, cum era familia dvs și cum ați ales să deveniți judecător?

Camelia Folea: M-am născut în Blaj, părinții mei erau muncitori amândoi. Acolo am și făcut școala. Învățam bine, eram bună la școală. Aveam în cap să studiez fie medicina, fie dreptul. Așa că într-o zi am însoțit-o pe o doamnă medic la spital, să văd cum e. Am fost într-un salon de psihiatrie.

Nu, mi-am zis când am plecat de acolo, nu pot să fac așa ceva toată viața. Așa că am început să merg frecvent în sălile de judecată. Doi ani m-am dus să văd cu ochii mei cum e să fii judecător, în realitate, și am înțeles că asta mi-ar plăcea să fac. Și mi-a plăcut.

Așadar, este foarte util ca tinerii, înainte să decidă ce vor să facă în viață, să vadă cu ochii lor ce înseamnă asta.

Da, categoric. Mai ales în profesiile care implică vocație. Nu poți să stabilești că vrei să beneficiezi de respect și de un salariu mare și gata, te faci judecător sau medic. Trebuie să vezi dacă ești făcut pentru asta, sunt profesii vocaționale. Nu e de ajuns să citești dosarele și să știi legile, îți trebuie mai mult de atât ca să fii un bun judecător.

…și ce anume? Ce te face un bun judecător?

De exemplu, este știut din capul locului că un judecător trebuie să fie imparțial. Chiar și atunci când vezi că omul calcă rău în străchini, nu trebuie să reacționezi sau să ai o mimică din care se vede ce crezi, care este părerea ta.

Aș spune că nu este normal să-ți dai ochii peste cap, să faci grimase, să ai expresii care să trădeze intențiile tale. Nu e normal să lași din timpul procesului impresia că ești de o parte sau de alta. Un judecător bun nu face asta. Și, desigur, ascultă cu răbdare, toate părțile, înțelege și nu ia decizii pripite.

Cum erau salariile când ați intrat în magistratură?

Modeste, dar eu mi-am zis: cu oricât de puțin m-ar plăti statul, eu tot judecător rămân. Pe atunci legile se schimbau des, nu aveai acces la ele decât după ce-ți veneau Monitoarele oficiale la sală. Eu mi-am cumpărat un calculator și le arhivam acolo de pe niște dischete pe care le primeam de la Piatra Neamț, de la o firmă la cae eram abonată, o dată la trei luni. Nu a fost ușor.

Toate procesele necesită abilități sporite. Dar cele cu minori probabil că sunt și mai dificile. Ați avut multe cazuri?

Am avut destule cazuri în care erau implicați minori și în civil și în penal. Noi primeam aleatoriu dosarele așa că am avut de toate. Da, sunt mai dificile dar mai interesante, mai umane și cu mai multe satisfacții când e cazul. Așa cum au fost cele în care am putut lua decizii în favoarea copilului, spre binele lui.

Vom reveni la cazurile civile mai pe larg, dar cum erau cazurile penale cu minori? Cum le tratați? Care erau infracțiunile comise și cum erau pedepsele?

Unii furau pentru că nu aveau, alții pentru că nu cunoșteau consecințele. Minorii în cele mai multe cazuri fură și nu știu ce fac. Cele mai importante întrebări pe care trebuie să ți le pui și la care trebuie să afli răspunsuri de la ei sunt: de ce a făcut asta și dacă a știut ce înseamnă, dacă a știut că încalcă legea și ce consecințe sunt.

Ori, de foarte multe ori, ei habar nu au că e interzis ce fac. Țin minte un caz în care un băiat furase câteva zeci de biciclete. L-am întrebat: ce făceai cu ele, te privatizai? Mi-a răspuns că voia doar să se plimbe.

Cum li se comunică și aplică pedeapsa?

În cazul lor nu e suficient sau n-ar trebui să fie, să te ridici în picioare și plin de importanță să citești hotărârea aceea pe care poate doar avocații o înțeleg. Eu, după citirea sentinței, aveam o discuție cu ei. Pedeapsa pentru prima infracțiune pe codul vechi era de regulă o mustrare, care chiar conta dacă era aplicată. Chiar conta!

Adică, după ședința din sala de judecată, mă retrăgeam în birou și stăteam de vorbă cu minorul, cu părinții. Le explicam cu răbdare și pe înțelesul lor ce trebuie să facă. De multe ori era nevoie să găsesc cuvintele potrivite, unii nu știau ce e aceea o mustrare. Îi întrebam, ai fost certat vreodată? Și așa începea dialogul. Pe niciun minor judecat de mine nu l-am mai văzut în sala de judecată. Doar pe stradă, când mă salutau.

Invocați un fel de abilitate psihologică a judecătorului în relația cu minorii. Cine și cum îi pregătește pe judecători în acest sens?

Nu știu. Pe mine nu m-a pregătit nimeni. Înveți din mers. Sper că acum se face la facultate. Sper și că se face cum trebuie.

Aveați psihologi la care să puteți apela dacă era nevoie? Are sistemul judiciar psihologi?

La Blaj nu aveam. Dar apelam la cei de la Direcția de Protecție a Minorilor și veneau dacă era nevoie. Doar la Curtea de Apel din Alba era un psiholog. E clar că e nevoie de psihologi, o evaluare făcută de un psiholog ajută foarte mult. Însă, repet, nu numărul lor e important, ci să fie bine pregătiți profesional pentru așa ceva.

La ce nivel al derulării cauzei ați observat cele mai frecvente nereguli?

La ancheta poliției. Acolo aveau loc cele mai multe nereguli. Nu o dată am fost nevoită, încălcând regulamentul, dar mi-am asumat pentru cauza minorului, să dau telefon la poliție pentru că minorul era anchetat fără părinți sau avocat și le-am spus: îl scoateți imediat în curte!

Ați fost vreodată mustrată, sancționată pentru aceste „abateri”?

Nu, dacă deciziile mele erau bine motivate și erau, nu am fost mustrată. Când am procedat așa cum știți cu băiatul de 8 ani aflat între părinții lui în divorț, m-au sunat de la CSM. Am crezut că mă vor sancționa. Dar mă sunaseră să mă felicite.

Eu procedam astfel de obicei, dar atunci s-a întâmplat ca avocata Mădălina Scutelnicu, fostă jurnalistă, să scrie despre asta. De aceea cred că presa e importantă pentru corectarea, pentru reformarea practicilor din toate domeniile. Ea poate să deschidă ochii asupra unei chestiuni care poate părea normală, dar nu este.

Cum ați ajuns atunci să procedați astfel cu copilul, să-l plimbați sa-i spuneți povești, să-l sustrageți de la îngrijorări și să-i oferiți o soluție pe placul lui? Ați gândit dinainte cum veți face?

Nu am avut un plan dinainte. Discuția cu copilul m-a determinat să procedez așa. Am simțit că asta trebuie să fac. Spun foarte ferm, că nu ar trebui întrebat niciodată un copil cu cine vrea să rămână, cu mama sau cu tata. Această întrebare n-ar trebui să existe. Mai întâi stai de vorbă cu părinții, aduni toate informațiile cazului, îți faci o impresie, apoi stai de vorbă cu copilul. El e ultimul pe care-l audiezi, până la el trebuie să cunoști perfect cazul, să știi tot ce se poate de la ceilalți.

Iar pe el nu-l întrebi cu cine vrea să rămână, ci cu cine îi place să se joace, să facă temele, cine îl ascultă, cine îl face să râdă etc. Din toate astea îți dai seama ce decizie să iei. Nu copilul dă răspunsul, pentru că e traumatizant, se va învinovăți, va avea remușcări, nu va uita niciodată că a ales un părinte sau pe celălalt. Tu, judecător, subînțelegi răspunsul. Pentru asta e nevoie de un timp de acomodare, de apropiere. Altfel nu obții ce vrei, nu afli răspunsuile care să te ajute să iei decizia bună.

Dar mai văzuserăți un astfel de procedeu undeva?

Nu, am simțit pur și simplu că asta trebuie să fac. Eu nu am procedat în acest fel urmărind atitudinea altor colegi, nu în comparație cu ceillați, ci am urmărit binele copilului, să fie în interesul minorului, atât.

Ați petrecut ore cu acel copil. Este timp în justiție pentru ei? Magistrații se plâng că au multe dosare, că sunt supraîncărcați. Nu v-a afectat programul?

Nu. Când am un copil în fața mea, nu mai există altcineva la rând, pe hol, la uși, la telefon. Avocata a zis că am stat mult cu copilul, eu nu știu cât. Nu am știut niciodată cât este ora în sală. Nu ceasul contează, ci cazul, omul din fața mea și viața lui care este în discuție. Cu atât mai mult când e vorba de un copil.

Ce schimbări ați observat în ultimii ani în justiție?

A crescut încrâncenarea părților. Fiecare e mai înverșunat să câștige, chiar și atunci când știe că nu are dreptate, el tot vrea să câștige. Dacă până prin 2010 mai reușeam să împăcăm părțile, după aceea a fost tot mai greu. Aproape imposibil.

Ce credeți că ar trebui făcut pentru ca relația populației cu justiția să se schimbe?

În primul rând educație juridică în școli. Chiar de la clasele primare când copiii sunt foarte receptivi. Eu am ținut, voluntar, astfel de cursuri, la școala unde am fost elevă. Însă acum starea mea de sănătate nu îmi mai permite. Am fost foarte plăcut surprinsă de cât de receptivi erau elevii, foarte curioși, dornici să afle. Asta ar trebui făcut, în primul rând: educație juridică!

În pregătirea magistraților, a studenților de la drept, unde credeți că ar trebui insistat?

La practică trebuie insistat, mai multă și mai temeinic făcută. Să fie cu prezență în sala de judecată, să urmărească un proces, o ședință dar și să stea ulterior de vorbă cu judecătorul de caz, să-i ofere explicații, să dezbată, să-l ajute să înțeleagă.

Ce vi se pare că nu este în regulă în palatele de justiție de azi? Cum ați caracteriza sistemul?

Sistemul este nesănătos. Multe ar trebui schimbate, începând de la faptul că au ajuns judecătorii să evite să se salute cu avocații. Ce e asta? Prezumție de complicitate? Nu putem avea încredere în ei că pot discuta, dar e capabil fiecare să-și facă meseria cu obiectivitate? Cred că luăm măsuri exagerate în chestiuni minore, mai mult ca să lăsăm impresia că am produs reformă. Dar reforma se face în substață.

Camerele pentru audierea minorilor s-au amenajat după ce povestea dumneavoastră despre cum ați căutat alte spații în afara sălii de judecată, în care să stați de vorbă cu un copil, aduc schimbarea? Ce părere aveți despre ele?

Sunt foarte bune, ele oferă cadrul care forțează schimbarea, o impun. Indiferent cum gândește un judecător să procedeze, dacă există acele camere, le va folosi iar acesta este un pas important în protejarea minorului. Nu putem schimba mentalități sau obiceiuri foarte repede, dar putem crea cadrul care să le impună.

Mai aveți „pantofii albaștri”? Ei chiar au existat? Nu v-ați gândit să-i dați mai departe?

(Râde) Îi am, îi mai am. M-au întrebat mulți despre pantofii aceia și le-am spus că nu pantofii sau culoarea lor contau. Puteau fi orice pantofi. Pe ei nu-i primești, „pantofii albaștri” îi câștigi.

Articolul a fost publicat inițial pe Presshub.ro în cadrul proiectului ReAct – Reformă si acțiune pentru apărarea drepturilor copiilor, victime ale traficului uman, în sistemul de justiție, susținut prin programul Active Citizens Fund România, finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021.

Dezinformarea. Despre troli, boți și persoane în carne și oase prezente în studiourile TV

Dezinformarea. Despre troli, boți și persoane în carne și oase prezente în studiourile TV

Un tânăr student postează frecvent mesaje radical-naționaliste de tipul: „România e jefuită. Ne-au condus Petrovi timp de 10 ani. Suntem COLONIE-SLUGĂ” Mesajul continuă să enumere neajunsurile ultimilor ani și încheie instigator: „Să IEȘIM din Uniunea Europeană și sa PRODUCEM hrană, energie, să avem locuri de muncă și sa fim fericiți pe acest pământ sfânt numit România.”

Reacțiile sunt în același ton, aglutinate de ideile lansate de autor: „Din 23 august 1944, decembrie 1989… suntem conduși de agenți străini…”, „Ultima suta de metri. Urmează dezastrul pentru care se tot pregătesc de 2 ani încoace. Inițial de 30 de ani ne tot jupoaie dar acesti ultimi 2 ani este demersul final”, „Lasă că vin Ucraineini și le oferă lor locuri de muncă și căsuri că la copii români sau familie fără adăpost nu lea putut oferi de asta români vor pleca și vor veni Ucraineini să îi bată pe polițiști în țara noastră și le mai pune toate pe tavă deja ne-am vândut țara cu totul”, „Români își merită locul sus”.

Citește în continuare „Dezinformarea. Despre troli, boți și persoane în carne și oase prezente în studiourile TV”

Cine predă lecția războiului? Profesorii sunt speriați să nu facă „politică”

Cine predă lecția războiului? Profesorii sunt speriați să nu facă „politică”

„Azi am avut istorie și doamna ne-a predat despre primul război mondial. Nu ne-a zis nimic despre războiul de acum. Dar un coleg a întrebat cum o să se numească războiul acesta, al treilea război mondial sau al patrulea? Și doamna a răspuns că nu se pronunță. Atunci noi n-am mai întrebat nimic, deși aș fi vrut să știu mai multe. Eu credeam că acum putem să înțelegem mai bine ce se întâmplă, pentru că vedem în fiecare zi. Chiar mă gândeam în timpul lecției despre primul război mondial, oare cel de acum va fi predat peste încă o sută de ani?”, spune Oana elevă în clasa a X-a.

Citiți în articolul de mai jos despre ce face sistemul de educație, cum procedează profesorii la clasă și ce comunică inspectoratele școlare în aceste zile de război:

Cine predă lecția războiului? Profesorii, speriați să nu facă „politică”

Memoria foamei. Despre legătura dintre regimurile autocratice, performanța economică și viitorul lumii noastre

Memoria foamei. Despre legătura dintre regimurile autocratice, performanța economică și viitorul lumii noastre

Conflictul din Ucraina a funcționat ca un turnesol pentru lumea noastră. A scos în evidență diferențele, a pus la încercare funcționalitatea și reziliența unor state și a economiilor lor. Dar și a societăților. S-a văzut mai bine decât oricând ce consecințe are politica autocrată și care este diferența dintre societăți închise și societăți deschise.

România se află și ea în rețeaua economiei globale, vecină cu Ucraina, cu Ungaria, cu Serbia și aproape de Rusia, astfel că s-ar putea spune că, din această perspectivă, contextul nu îi este foarte favorabil. Cum va fi influențată însă de războiul de la graniță? Cum va ieși lumea din această încercare?

De unde vine ura față de refugiați, chiar și atunci când îi vedem că sunt cu un picior în groapă?

De unde vine ura față de refugiați, chiar și atunci când îi vedem că sunt cu un picior în groapă?

În ziua în care a izbucnit războiul, era programat la operația de cancer, la Kiev. N-a mai apucat să o facă. A pornit odată cu familia în refugiu. A ajuns în România și voluntarii români l-au ajutat să găsească ce căuta: un oraș, o gazdă, un spital.

„Eram programat pentru intervenție chirurgicală în Kiev, dar au început bombardamentele și toate intervențiile programate au fost anulate. Trebuia să mă operez, medicul a spus că nu se mai poate amâna. Am aflat că Institutul din Cluj acordă ajutor pacienților oncologici și am decis să vin aici”, declara pacientul ucrainean, conform unei publicații locale.

Într-adevăr, bolnavii ucrainieni care fug de război și nu mai au unde să primească îngrijiri medicale se pot trata gratuit în spitalele din România, conform Ordonanței de Urgență nr. 15/2022.

Prin urmare, Institutul Oncologic din Cluj-Napoca a decis să trateze și aici bolnavii de cancer din Ucraina. Printre ei, era și Hnatiuk Serhii, în vârstă de 73 de ani, originar din Kiev. El a fost diagnosticat cu tumoră vezicală și le-a mărturisit medicilor că, dacă n-ar fi fost bolnav, ar fi rămas în țară sa să lupte cu arma în mână împotriva invadatorilor. A fost operat cu succes și este bine.

Publicarea știrii că Institutul Oncologic din Cluj e gata să aibă grijă și de refugiații ucraineni aflați în suferință, precum și postarea ei pe o rețea de socializare a stârnit numeroase comentarii de dezaprobare, atitudini critice față de decizia spitalului. „Las că plătim noi români la sănătate și vin alții gratis. Bravo Romania. Las că plătim noi pentru ei”, a comentat Bianca.

„Românii au o problemă fundamentală cu caritatea, și nu de ieri de azi. Suntem un popor ortodox, nu e așa?! Caritatea este – pentru majoritatea – acea formă de pomană poate rușinoasă, dar sănătoasă, care se dă de obicei la înmormântări ori parastase. O faci că-i musai. Pleacă și din dispreț, și din prejudecată față de omul sărman care stă cu mâna întinsă, dar și teama irațională de molipsire, și mai ales dacă omul e mort. Drept urmare, când vine vorba de generozitate socială, sau de răspuns solidar la drama altor oameni, vei vedea furie față de exhibarea carității. Căci intervine instinctul nostru profund, frica de moarte, de Thanatos.”
Gabriel Diaconu, medic psihiatru

Dr. Patriciu Achimaș-Cadariu: „Voi propune un referendum pe Sănătate ca să știm încotro mergem și ce vrem”

Institutul Oncologic „Prof. dr. Ion Chiricuță” Cluj-Napoca a inaugurat vineri, 30 iulie, cea mai nouă Clinică de Hematologie din România. Investiția, realizată din fonduri asigurate de către Ministerul Sănătății, se ridică la aproximativ 29 milioane de lei și va permite realizarea procedurii de transplant medular și la Cluj-Napoca, extinzând astfel capacitatea de transplant medular la nivel național.

Citește în continuare „Dr. Patriciu Achimaș-Cadariu: „Voi propune un referendum pe Sănătate ca să știm încotro mergem și ce vrem””

Când șuieră vântul pe fâșia morții

Când șuieră vântul pe fâșia morții

Acum e simplu. Arăți buletinul, mașina pornește mai departe și apoi doar GPS-ul îți mai spune când ai trecut vreo frontieră. Faci shopping la Milano, mergi la mall la Budapesta sau la spital la Viena, așa cum altădată mergeai de la Huși la Bacău sau la Târgul Ieșilor. După 30 de ani, începi să crezi că nici n-a fost vreodată altfel. Dar dacă te oprești în Jimbolia, unde e toamnă și bate un vânt de seacă pământul, dincolo de garduri e Serbia, iar sub picioare ai cel mai bun cernoziom din țară pentru că a fost hrănit cu carne și sânge de om, înțelegi mai bine ce a fost o graniță.

Pe tot parcursul comunismului, începând din 1949 și până la căderea lui, atât trecerea frontierei, cât și tentativa de trecere frauduloasă au fost considerate infracțiuni grave. Avea de suferit cel ce îndrăznea, dar și familia lui.

„Frontieriștii”, căci așa li se spunea, erau declarați, conform Codului Penal, articolul 245, infractori și fapta lor grav pedepsită. De multe ori plăteau cu viața. Până să ajungă în instanță, frontieristul era bătut sau împușcat, fără prea mari scrupule. El nu era văzut doar ca un trădător de țară, ci ca un „nimeni”. Odată ce a pornit spre frontieră, și-a asumat riscul de a i se pierde definitiv urma. A fost împușcat, a trecut sau a murit bătut pe câmpuri, era greu de aflat. Statisticile internaționale consemnează faptul că peste 100 de mii de români au cerut azil politic în perioada comunistă. Ei erau cei scăpați. Câți au murit, nu s-a aflat, cu adevărat, niciodată. La Tribunalul Militar din Timișoara există peste 50 de mii de dosare privind „victimele comunismului”, incluzând și dosarele grănicerilor care au folosit arma la frontieră. Victimele de pe graniță nu aveau un dosar pe numele lor, dosarul purta numele soldatului care trăsese. Dar niciunul, niciodată, nu a fost condamnat. Cu excepția unui singur caz, și el nesoluționat, toți militarii au primit verdictul de neîncepere a urmăririi penale. Iar după 1989 dosarele nu au fost redeschise, deși prim-procurorul Tribunalului Militar din Timișoara, Radu Ilina, recunoaște că acolo a fost „cea mai sângeroasă frontieră din România”.

Citește în continuare „Când șuieră vântul pe fâșia morții”