Am să vă dau o veste bună

Am să vă dau o veste bună

După zece veacuri de singurătate, vin să ne vadă, vin acasă.

O populație restrânsă de istroromâni trăiește undeva, departe de țară, în Istria. Nici nu s-a știut de ei pană când un preot croat a atras atenția lumii asupra lor, acum 200 de ani. De atunci, doar lingviștii, istoricii și câte un jurnalist aventurier au trecut pe la ei.

În 2016 a fost prima dată când România le-a dat niște bani, 60 de mii de euro. O nimica toată pentru țară, dar ei, cu banii ăștia, au renovat școala din Susnjevica în întregime, au făcut-o ca nouă. Le-au ajuns, n-au băut cafele din ei. Nu li s-au terminat la acoperiș. Mai sunt vreo zece copii care invață acolo. Și aproape 60 de istroromâni în zonă. Mulți dintre ei bătrâni. Visează să vadă România dar asta depășește puterile lor. M-am uitat în ochii lor și mi-am făcut promisiunea să-i ajut.

Am făcut propunerea către autoritățile române să-i aducă în anul Centenar să vadă și ei țara mamă, măcar pe cei mai în vârstă, iar ambasadorul nostru în Croația a promis că o va face, se va ocupa, i se pare o idee minunată, are sprijinul Bucureștiului, le va oferi o excursie în România. Proiectul se realizează. În sfârșit. Mulțumesc.

Anunțuri

Crăciun la Hurezani

Crăciun la Hurezani

Peste familia noastră trecuse comunismul și o lăsase cam schimbată. Decăzuți din rang și sărăciți de comuniști, erau mulțumiți că aveau unde să stea, le lăsaseră casele cele mari cu etaj și pridvoare brâncovenești. Între ele aveam un parc cu pomi și-n mijloc un brad înalt înconjurat de flori târâtoare, albastre. Îl făcuse bunicul. În rest, le luaseră comuniștii tot.

În casa nostră la parter ținusem școala ani de zile. Când i-au făcut altă clădire școlii, ne-am mutat noi jos și din sala de clasă tata făcuse două cămăruțe, unde stăteam iarna, ca să ne fie mai cald. Sus aveam camere de trei-patru metri înălțime, se încălzeau greu. Dacă strigam, făceau ecou. Chiar îmi plăcea să mă joc așa.

Prin ferestra de la drum auzeam pașii scârțâind pe zăpadă. Scârț, scârț sub bocanci. Jeancă din Vălcea bătând în geam, să ceară mere, mirosul de rufe înghețate pe care le băga mama în casă, la uscat… cam așa arată Crăciunul din mintea mea. E iarna din mine. Citește în continuare „Crăciun la Hurezani”

Mihai Șora: „Ar trebui să tragem clopotul, să deschidem ochii şi să vedem exact situaţia în care suntem”

Mihai Șora: „Ar trebui să tragem clopotul, să deschidem ochii şi să vedem exact situaţia în care suntem”

Întâlnirea lui 100 cu 100. Mihai Şora despre România şi restul lumii. Convorbire realizată de Ruxandra Hurezean

E duminică la amiaz şi oraşul pare că nu s-a trezit încă. Într-un hol de hotel, destul de rece pentru începutul toamnei, ne întâlnim cu filosoful Mihai Şora. A fost de acord să purtăm o discuţie pentru revista Sinteza – se apropie Centenarul, iar domnia sa îşi are propriul centenar, de unde continuă să privească atent şi critic spre lume. Se bucură de viaţă, de toamnă, de iubire, de simpatia publicului, călătoreşte, primeşte premii, dar când se aşază în tăcere lângă fereastra lumii noastre trăsăturile feţei i se aspresc – nu-i plac multe din ce vede. În ultima vreme a ieşit în stradă alături de protestatari, pentru că, e nevoie de atitudine, de un nu răspicat. Gândeşte şi vorbeşte sobru, cumpătat şi cu o limpezime anume, care trece dincolo de momentul amiezii acelei zile şi de frământările ultimilor ani. Am discutat cu domnul Mihai Şora aproape două ore. Neobosit, s-a ridicat şi a pornit apoi spre aeroport. Îl aşteptau multe alte călătorii, întâlniri, evenimente. Avea să împlinească 101 ani, iar cursa sa continuă, pentru că timpul înseamnă ceva doar dacă tu îi dai un sens.
Citește în continuare „Mihai Șora: „Ar trebui să tragem clopotul, să deschidem ochii şi să vedem exact situaţia în care suntem””

Adolescență, uniformitatea e asasinul tău

Adolescență, uniformitatea e asasinul tău

În ciuda aparențelor de libertate și diversitate, trendurile, moda, valurile ne iau tinerii frumoși și nebuni și-i uniformizează, îi croiește după calapoade mai noi, dar calapoade. Așa ne trezim cu ei că se supun unor obiceiuri absurde, unor jocuri grotești sau unor practici stupide. Aspirația de a fi în trend îi duce adesea în banal iar dorința de a fi cool îi face plicticoși de-a dreptul. Pentru că ajung „să fie” și „să facă” la fel.

„Întâlnirea” dintre părinți și copii poate fi o lungă și interesantă experiență, știm asta. Și mai știm că în viața noastră copilul nu vine singur, vine cu colegii de școală, cu vecinii de la bloc, cu grădinița și educatoarea, medicul, învățătoarea, apoi cu toată ceata de profesori. Vine cu meditatorii, cu antrenorii și cu iPhone-ul lui, cu laptopul și, în final, ți se înfățișează cu căștile în urechi. Vine cu o armată de camarazi ai noii lumi pe care el tocmai a cucerit-o. Pare atât de mult altceva încât nici nu mai știi cât mai e copilul tău. Citește în continuare „Adolescență, uniformitatea e asasinul tău”

Pulitzer și povestea lui, din Mako la Missouri

Pulitzer și povestea lui, din Mako la Missouri

Motto: „Republica noastră şi presa se vor ridica sau vor cădea împreună”, Joseph Pulitzer (n. 1847 – d. 1911)

Se împlinesc 100 de ani de când anual se acordă premiile Pulitzer, pentru cele mai bune producții jurnalistice și literare. Joseph s-a născut la Macău (Mako), la 17 ani a emigrat în Statele Unite, acolo a revoluționat jurnalismul, a luptat pentru adevăr, pentru democrație, a înființat prima școală de jurnalism din lume, este considerat fondatorul presei moderne. Dar cum arată azi lumea din care el a plecat? Ce a rămas în picioare în afară de Statuia Libertății pe soclul ridicat cu contribuția ziarelor lui?

În piața Korona adie un vânt de primăvară care aduce miros de pământ reavăn. Se lasă seara peste Mako și oamenii se risipesc încet, pe biciclete, trec ca niște umbre spre case. Cu spatele la stradă, Joseph Pulitzer din bronz privește, prin ochelarii lui de sârmă, spre ferestrele clădirii unde bunicul lui făcea comerț cu cereale. Parcă auzi huruitul căruțelor, mirosul grâului copt, simți căldura verii care-l înfierbântă. Lui Joseph îi place să se joace în piața care cuprinde, ca o curte mai mare, primăria cu ceas, comercialul bunicului și casa părintească. Aici se strâng duminica bărbații, discută politică și afaceri. Afacerile lor sunt cu grâne, cu ceapă, cu carne, cai și unelte. Joseph are o sănătate șubredă și oricât de cald ar fi la Mako, trupul lui parcă nu crește și nu se coace cum trebuie. Ar vrea să fie mai voinic, dar dacă e firav parcă se strecoară mai ușor printre pulpanele bărbaților și, nevăzut, ascultă ce vorbesc duminică în piață. Joseph învață. Să cântărească, să negocieze, să vândă și să cumpere la momentul potrivit, află ce este o lege, ce legătură are ea cu viața lui și a bunicului, care e valoarea cuvântului și valoarea unei vești. Acasă e pus să joace șah, ia lecții de muzică. Din când în când, pe înserat, aleargă spre Mureș cu caii, să vadă apele cum se întind în umbra nopții. Nu știe încă ce va face în viață. Dar știe că, în orășelul de pe malul Mureșului, în piața Korona, deocamdată, este toată lumea lui. Citește în continuare „Pulitzer și povestea lui, din Mako la Missouri”

Istroromânii. Zece veacuri de singurătate

Istroromânii. Zece veacuri de singurătate

De ce pleacă oamenii, când pleacă? Nu de foame, ci de frică, spun psihologii. Frica e mai tare ca foamea. Dacă ne uităm pe o hartă a umbletului omului pe mare şi pe uscat, vedem cum frica l-a mânat de la spate. Poate aşa s-a întâmplat şi cu istroromânii, dar ei nu-şi mai aduc aminte. Nu mai ştiu de ce au încărcat carele acum o mie de ani şi au pornit spre apus. Nici cum au ajuns în munţii Istriei, în pustietatea lăsată de ciumă, şi s-au oprit. Dar ştiu că ei au trăit singuri, în miezul pădurilor, fără să aştepte pe nimeni.

În inima peninsulei Istria din Croația, la 1.000 de kilometri de România, trăieşte o mână de oameni, istroromânii. Li s-a spus rumeri, ciceri, vlahi, istroromâni. Vorbesc un dialect al limbii române, un fel de dacoromână asemănătoare cu limba vorbită de moţii din Munţii Apuseni sau cu graiul celor din Maramureş. Lingvişti şi istorici au început, cam de un secol şi jumătate încoace, să-i studieze. Acum, graiul lor, dialectul istroromân, este oficial declarat de ONU foarte grav periclitat. Iar minoritatea lor, cea mai mică din toată Europa, este pe cale de dispariţie. Şi dacă va fi să dispară, ei vor aluneca în uitare fără să aibă încă o istorie scrisă a lor. Cum s-a ajuns aici? Ce se poate face pentru o minoritate care se dizolvă precum gheţarii şi curge pe cărările lumii, fără să poată fi oprită? Anul trecut, în 2016, pentru prima dată în istoria ei, România a dat 60 de mii de euro pentru renovarea unei şcoli. Dar poate o şcoală să salveze o comunitate de la dispariţie? Ce altceva s-ar mai putea face? Întâlnirea cu istroromânii şi ce se întâmplă cu ei pare a fi o experienţă la microscară pentru ce se întâmplă acum în lume, la macroscară.

E dimineaţă de mai şi aerul freamătă deasupra mării, ca aripa unei păsări. Miroase a gardenie şi oleandri, a alge şi flori de pin. Încă nu s-au revărsat hoardele de turişti peste lume şi portul dormitează tăcut şi alb în soare. Respiră. Ne aşezăm la cafeneaua de lângă un James Joyce din bronz, pus în pas de plimbare pe un pod. Şi el un călător, un căutător. În faţa noastră un magazinel de suveniruri şi-a scos deja sacoşele de pânză de pe care zâmbeşte Joyce sau pleacă o corabie, hărţile şi baloanele, flutură în adierea brizei. Las cafeaua să mai aştepte şi-mi fac loc printre porumbei, intru în bouticul cât cabina unei bărci şi caut ceva, nici eu nu ştiu exact ce. Bărbatul care vinde mă întreabă ce caut. Şi mă aud rostind pentru prima dată de când m-am pornit să-i caut, numele lor. „Ceva despre istroromâni aveţi?” Vânzătorul începe să râdă sănătos, aşa, italieneşte: „Io sono istrorumeno!”, îmi răspunde şi se uită cu satisfacţie cum m-a lăsat cu gura căscată. Ei, da, chiar aşa, ai lui au plecat de multe generaţii din Istria, nu mai vorbeşte istroromâna, dar a scris o carte în care un capitol este despre strămoşii lui, oamenii din Ciceria.

Ia cartea şi caută febril capitolul, mi-l arată şi, în italiana lui de azi, îmi povesteşte că e vorba de un erou al său, Valerio, care îşi face un prieten istroromân, la care se ascunde când este nevoit şi care se dovedeşte un om de mare omenie. Valerio va povesti în cartea lui Licio Bossi, fost istroromân, fost jurnalist sportiv timp de 20 de ani, devenit scriitor şi istoric al oraşului Trieste şi al Istriei şi proprietar de magazin cu suveniruri pe canalul din oraşul-port, cum erau cândva, pe la 1750, oamenii din Ciceria, rumerii noştri.

Licio scrie cu un fel de masochism, e crud textul lui, spune lucruri greu de ascultat când tu te duci cu entuziasm să descoperi miracolul unei rezistenţe. Şi brusc te umpli de amărăciune, începe să te doară: supravieţuitorii tăi, descoperiţi abia acum un secol, filmaţi de Discovery şi studiaţi de marii lingvişti ai lumii, n-au fost nişte răsfăţaţi ai sorţii, rătăcitorii tăi au fost chinuiţi amarnic de istorie. A naibii istorie! Cum e să te trezeşti singur pe lume, departe de orice e cunoscut ca fiind al tău şi să fii considerat de ceilalţi un străin ciudat?

Soarele devine tot mai cald, dar ţie ţi se face frig. Licio scrie în cartea lui: „… Ciceria era un ţinut puţin locuit, aşezat pe un podiş înalt, care domina drumul ce ducea de la Triest la Fiume, traversînd Cosina, Materia şi Castel Nuovo pe o parte şi povîrnişurile care dominau Pinguente, Colmo şi Lupoglavo de cealaltă parte. În capăt valea se termina la poalele Muntelui Maggiore, masivul cel mai înalt din toată Istria.

Se nu-i måţca, şoreţii jocu în cåsă.
Proverb istroromân

Un teritoriu greu de străbătut, foarte rece în lunile de iarnă din cauza puternicelor rafale de vânt din Nord. Un ţinut fără căi de legătură şi greu de cultivat. Imense mărăcinişuri şi păşuni întinse pentru turme erau singurele bogăţii ale locuitorilor Ciceriei (cicilor) Unii sunt de părere că această etnie, denumită istroromână, şi-ar trage originea din soldaţi ai legiunilor romane din colonizările Împăratului Augustus, care cu timpul s-au amestecat cu cei veniţi din Câmpia Panonică. Alţii însă afirmă că acest popor s-a format în mare parte dintr-un amestec de păstori români, uscocchi, morlacchi şi din câteva comunităţi retoromane şi friulane, tocmai pentru limba lor care conţine atît elemente balcanice cât şi retoromană. (dialect al limbii latine, folosit în nordul Italiei şi în Elveţia) Pe de altă parte acest sărman popor era privit cu foarte puţină îngăduinţă, erau consideraţi şireţi şi ageri, dar şi ignoranţi şi puşlamale. În regimentele în care se înrolau erau consideraţi gândaci, negri şi scârboşi, precum scarafagii care se strivesc cu piciorul, dar lor le era recunoscut şi curajul de-a privi moartea în faţă şi felul în care îndurau cu mare demnitate nenorocirile sau rănile chiar şi pe cele foarte grave.

Secole de-a rîndul n-au avut în satele lor nici preoţi, nici şcoli. Cât despre medici sau chirurgi, nici urmă. „Cu toate că locuitorii Ciceriei nu cunosc scrisul şi socotitul, se dovedesc pricepuţi în comerţul care se desfăşoară în localităţile de pe litoral, mai ales la Capul Istria şi Trieste.”

Şi se dovedesc, până la sfârşitul poveştii lui Licio, oameni adevăraţi, cu caracter. Autorul dă de fapt o lecţie, se autoflagelează şi-n felul acesta arată că şi el, la rândul lui, îndură cu mare demnitate rănile, chiar şi pe cele mai grave. Mult mai târziu, istroromânii vor avea în italieni nişte aliaţi de mare folos. Sub stăpânire italiană, Ciceria va avea prima şcoală în limba proprie şi tot atunci s-a făcut o comună cu satele istroromânilor condusă de Andrei Glavina, singurul lor învăţător şcolit la Iaşi, în România.

Mergem mai departe pe drumul care taie nordul Istriei, până la celalalt ţărm cu Adriatica şi de acolo spre satele în care mai trăiesc istroromâni. Între două ape, doar ea era pământ. Istria este o mare de pădure într-o mare de apă.

Oprim să întrebăm de istroromâni şi cu curajul celui care crede în hazard salut în istroromână, în limba vlaşki, cum îi spun localnicii: „Bura zi!” Bărbatul care trebăluia prin faţa casei se întoarce brusc, pune mâna la ochi să vadă pe sub soare şi răspunde pierit de emoţie: „Bura zi… ia, ia…” şi porneşte repede spre şosea vine cu mâinile întinse, râzând-plângând: „Bura zi, bura zi!” E istroromân, e Marcelo din Kostrcan. Are 80 de ani, o soţie, patru copii şi trei nepoţi. S-a născut într-o familie mare, cu mulţi fraţi, într-un sat de mai sus. El s-a făcut şofer de camion şi timp de peste 30 de ani a cutreierat lumea.

A fost şi-n România, unde i s-a părut frumos, cam ca şi pe aici. Nu toate vorbele i le înţeleg, dar repetă mai rar şi se bucură când vede lumină în ochii mei: „Pricepu-ai?!” Da, pricep că sângele are limba lui. Vrea să mergem la un pahar în „coasa” lui făcută cu „muiara” lui, pentru că mai târziu el pleacă la lucru, la pământ, şi nu-l vom mai găsi, vom găsi uşa „înclisă cu cheoia”. Ne despărţim cu greu, şi, la plecare, îl aud spunând în urmă: „Viro înca cândva la mire!”

Măslinii din cer

Guido e încă tânăr, are 62 de ani. Are două case, trei sute de hectare de pământ, livezi de măslini şi niciun copil acasă. Doar el, soţia şi câinele Hector au rămas în Cepic. Sunt prizonieri ai pământului. Au plecat toţi ai lui şi aşa s-a trezit Guido că el nu mai poate pleca. Prea mult „pamânt” îi atârna de picioare. A început să îl adune pe tălpi de multă vreme. Avea cinci ani când i s-a pus coasa în mână şi cât cuprindeai cu privirea trebuia cosit până seara. Singur. Pentru că era singurul „feţor”. Mai avea două surori, acum sunt în America şi-n Australia. De la patru ani visa Guido să fugă la oraş, dar s-a trezit că au fugit doar ceilalţi. El a rămas să „truda cu mara pamântu”. Să pască „capetele” (caprele).

Mai bire åstaz ovu nego mâre gaľira

Ajungem pe un drum îngust printre livezi, vie şi lanuri de mac pe creasta unui deal cam cât un munte. De jur împrejur vezi doar pustiul verde şi adânc al pădurilor istriene. Suntem pe dealul Miheli, dealul lui Guido, în livada lui de măslini. Deasupra lui e doar cerul şi lângă el pomul firav, alburiu, în care măslinele mici şi verzi ca nişte strugurei piperniciţi, abia s-au „polimit”. Din fiecare pomişor va scoate cam şase – şapte litri de ulei de măsline. Pe sticlele cu ulei va scrie mare Miheli şi apoi numele lui, Guido Ljubicic. Anul trecut a trimis la Pola 4-5 tone de măsline. Când se vor coace, ca-n fiecare an „le bater cu bata, pure vom pe pamânt mreje ” şi aşa va strânge măslinele şi din ele va mai trăi un an de zile.

„Feţorul” lui, Sandro, stă la Pola, e inginer acolo. Iar „feta”, Danijela, lucrează la Rijeka, la oraş.

Casa de piatră de pe deal, cu obloane la ferestre, a cumpărat-o cu câştigul muncii lui de pe două luni, şi astfel Guido vrea să-mi spună cât de ieftine sunt casele în satele lor. Vrea să facă un proiect pentru fonduri europene şi în casa de piatră cu etaj să facă o pensiune, iar livada să o extindă pe tot dealul, şi-n plus să sădească nuci. Mulţi nuci. Poate aşa se va întoarce vreun copil. Dacă nu reuşeşte să obţină fonduri, Guido va vinde şi va pleca la oraş. Singur nu mai poate.

Un alt vis al lui, amânat mereu, e să ia „motorul” şi să pornească spre România. Să o vadă cu ochii lui.

Din visul acesta ne oprim în Brdo (Deal), e un sat-cimitir. Mai trăiesc doar patru oameni şi doar doi vorbesc limba lui Guido, limba strămoşilor. Satul e scufundat în tăcere, la fel şi cimitirul unde dorm cei mulţi şi lângă ei, chiar tatăl lui. Guido merge spre piatra mormântului, atinge marmura rece şi dintre florile viu colorate spune cu jumătate de glas: „şi io ancea veri-voi”.

Numărătoarea inversă

Primul care scrie despre existenţa istroromânilor acum 200 de ani, este un preot de pe insula Krk. El va şi traduce în limba lor rugăciunea „Tatăl nostru”, pentru că istroromânii n-au avut, timp de sute de ani, nici preot, nici şcoală în graiul lor. Apoi, îi va pomeni un istoric istrian din Pazin, iar pe la 1850 Greorghe Asachi. După Asachi s-au mai interesat şi alţi istorici şi lingvişti români, dar primul care ajunge la ei este Ion Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu.

La începutul secolului XX, lingvistul Sextil Puşcariu se ocupă temeinic de ei şi limba lor. Sextil Puşcariu face o cauză din a-i sprijini pe istroromâni. Aşa cum a făcut şi Theodor Burada care l-a adus pe un tânăr din satul Valdarsa şi i-a făcut rost de o bursă de studiu la Iaşi. Acesta era Andrei Glavina, care se întoarce la Valdarsa şi în 1921, când Istria devine parte a Italiei, reuşeşte să facă pentru prima dată în istoria lor, o şcoală în limba istroromânilor, ba mai mult, reuneşte vreo şapte – opt cătune într-o comună pe care o va conduce. Dar toate astea vor dura doar patru ani, în 1925, Glavina moare. De tot ce reuşise să facă se va alege praful. Va rămâne doar un vocabular în limba strămoşească, încropit de el pe vreo unsprezece foi.

Va veni al doilea război mondial, apoi Iugoslavia peste ei şi comunismul. Istroromânii pleacă, emigrează masiv în 45, la New York şi-n Australia, după cum plecau vapoarele din porturile Istriei. Rămân foarte puţini. Dacă înainte de anul 1800 erau vreo 10 mii de istroromâni şi multe sate cu nume din limba lor, la 1900 când îi studiază Sextil Puşcariu mai erau 2.000, şapte sate (sălişte) în josul muntelui şi unul sus, dincolo de monte Magiore. Iar după venirea comuniştilor mai rămăseseră vreo 600. Acum mai sunt cam 200 de istroromâni.

Omu nicad nu-i betăr

Nu demult, prin anii 2000, câţiva oameni inimoşi, medicul Emil Petru Raţiu de la Roma şi Ervino Curtis, un scriitor italian, au lansat un SOS în largul lumii privind dispariţia istroromânilor şi a limbii lor. Au scos reviste-manifest, au organizat conferinţe şi au trezit la conştiinţă o parte a opiniei publice. Presa li s-a alăturat. N-a fost în zadar, ceva s-a mişcat în miezul lumii ocupată de obicei „cu treburi mai importante” şi, încet-încet, oameni de ştiinţă dar şi guverne, Uniunea Europeană şi ONU şi-au îndreptat ocheanul şi au fixat coordonatele unui loc din inima Istriei. Urmau să vadă ce se întâmplă acolo.

Incubatorul

Mirela Vidak stă pe bordura de piatră a şcolii din Susnjevica, la umbra unor arţari uriaşi. „Când am venit aici, acum 30 de ani, şcoala era într-o stare deplorabilă. Erau vreo 10 elevi, niciodată n-au fost prea mulţi în satele noastre. Făceam naveta de la 10 km, veneam cu maşina de pâine sau de poştă. Eram gravidă şi mi se părea tare greu… dar mi-au plăcut satul şi oamenii. Eu îi iubesc pe istroromâni.”

Cincisprezece ani mai târziu devenea directoarea şcolii. Iar şcoala era şi mai ruinată. Căzuse şi acoperişul. „Cam cu zece ani în urmă România a început să se intereseze de noi, explică Mirela Vidak, directorul şcolii, iar anul trecut statul român, Ministerul de Externe, ne-a oferit 60 de mii de euro pentru renovarea şi dotarea şcolii, fără ajutorul lor n-am fi reuşit.”

Muşåta fete, e grumbo se porta

Şcoala, o clădire veche cu etaj, e proaspăt renovată, are acoperiş nou, ferestre noi, băi moderne, curate, luminoase, scări de gresie marmorată, parchet în sălile de clase, mobilier făcut manual de un localnic, computere, bucătărie modernă cu aparatură de inox, unde bucătăreasa pregăteşte zilnic o masă caldă la amiază pentru copii.

Anul trecut în primăvară au primit banii şi în toamnă terminaseră lucrările. Acum, aici se predă pe lângă alte cursuri şi istroromâna. O învaţă cei patru copii din sat, din Susnjevica şi, dacă doresc vin şi din satele vecine. Astăzi, din maşina directoarei au zbughit-o spre clasă încă vreo trei – patru copii veniţi din Cepic.

Şcoala străluceşte de curăţenie, e răcoroasă. Pe holul de la etaj, la intrare, un raft decorativ cu obiecte din sat, un lămpaş, un fier de călcat, un bidon de tablă, (exact ca al bunicului meu in care aducea petrolul lampant) o râşniţă de cafea, semne de pregătire pentru viitorul muzeu. De pe perete îţi zâmbesc patru feţe din carton colorat, deasupra desenelor e scris numele lor, Sara, Enmary, Kristy şi Stefani. Deasupra desenelor stângace au scris numele lor şi un salut de bun venit în limba vlaşki: „Bire aț verit!”.

Azi Sara, Enmary şi colegii lor învaţă Kolurele (culorile) în limba vlahilor, limba bunicilor lor. Au feţe senine, sunt veseli şi degajaţi, stau la măsute, de jur împrejur, iar doamna invăţătoare Dionora Radola le arată cuvintele decupate în culorile pe care le exprimă: roşu, verde, alb, negru, galben… copiii repetă, mai desenează câte ceva, vorbesc şi se mişcă în voie. E ziua lui Stefani, împlineşte zece ani. Ea vrea să se facă învăţătoare şi să o urmeze pe doamna Dionora. Pe Stefani o aşteaptă viitorul, stă un pic pentru ea. Mănâncă bomboane de ciocolată, răsfoiesc albumele cu poze din România pe care le-am adus şi mă întreabă cum e ţara din care vin. Vor merge şi ei, în tabere, unii chiar au fost, împreună cu părinţii. Sara vrea să se facă doctor veterinar, iubeşte animalele, mai ales pisicile (mâţca, în istroromână), Enmary vrea să se facă dentistă, iar Kristy avocat.

Reportajul integral poate fi citit AICI!

Fotografii realizate de S. G. Mărghitaș

Generaţia „singur acasă” merge la doctorat

Generaţia „singur acasă” merge la doctorat

Copiii rămaşi singuri acasă au crescut. Cine sunt şi cum gândesc ei acum?

În jurul anilor 2000, dar poate şi mai devreme, exodul românilor plecaţi să muncească în străinătate lăsa în urmă sate pustii, copii şi bunici singuri, ca-n timpul războaielor. Sute de mii de copii au crescut cu telefonul sub pernă, aşa cum altă generaţie crescuse cu cheia la gât. Dar, după toate astea, cum văd ei viaţa, pe cine urăsc şi pe cine iubesc, ce cred ei despre România, despre familie şi unde vor să trăiască?

Lumea a mers mai departe, nimeni nu s-a oprit din drum pentru ei. Din când în când, presa dădea statistici alarmante: 350 de mii de copii rămași în urma părinților plecați la muncă în străinătate. Dar nu se întâmpla nimic, ei rămâneau cu singurătatea lor, noi mergeam mai departe. Realitatea nu s-a schimbat: copii, bunici și părinți trăiau prinși în menghina ei.

Acum acești copii au crescut. Îi puteți întâlni cel mai adesea prin universități. Dacă părinții lor nu au avut studii și au tras tare, ca sclavii, prin lume, măcar copiii lor să facă facultăți și să treacă la celălalt nivel social. Sacrificiu lor, când s-a întâmplat astfel, a căpătat un sens.

Foștii copii singuri par, de departe, o categorie distinctă, de parcă ceva din povestea lor li s-a scris și în ochi, ca un tatuaj.

Leon: „Sunt răni care nu se vindecă niciodată”

Avea trei ani când amândoi părinții lui au plecat să muncească în Israel. Tatăl a lucrat pe un șantier, mama la un hotel. Leon a rămas cu bunica, într-un sat de lângă Piatra-Neamț. Bunicii n-au prea fost de acord, dar au înțeles că nu exista altă soluție. Prima dată când Leon și-a mai văzut părinții a fost după zece ani. „Când s-au întors, îmi era greu să le spun mamă și tată. Nu eram obișnuit. Veniseră doi străini în casa noastră. Cu alte idei, alte concepții. Păreau din altă lume, nu știau cum se crește un copil, nu se puteau adapta la viața de aici, nici banii nu-i mai cunoșteau, nici lumea n-o mai știau, nu mai aveau prieteni. Ciudat, dar bunica, dacă trăise lângă mine, crescuse un copil, părea mai tânără decât ei, mai adaptată la vremuri. Ce era clar era faptul că nici noi, nici ei nu corespundeam așteptărilor. Și a început războiul, erau certuri zilnice. Eu trebuia, la 13 ani, să fac pace între bunici și părinți și să nici nu mă pierd pe mine. Au fost câțiva ani groaznici. Îi iubeam și în același timp nu-i cunoșteam, sentimentul acesta nu-l pot descrie. După patru ani, au cedat și au plecat din nou, de data aceasta la Londra. În final, toți pierduserăm ceva: bunicii n-au avut parte de bătrâneți liniștite, pentru că au fost nevoiți să crească un copil, eu am pierdut o familie normală, iar părinții mei au pierdut un copil.”

Leon a crescut alături de bunici într-un fel de copilărie însingurată. Simțea o frustrare atunci când, la ședințele cu părinții, lui îi venea bunica și, deși nu o recunoștea, simțea lipsa mamei. „De sărbători era mai bine, atunci bunica făcea eforturi mari, aproape supraomenești, să fie și bunică și mamă și tată. Era în stare să-l cheme pe unchiul din Italia, pentru că era mai aproape, să se facă moș Crăciun, numai ca sa nu sufăr eu că nu sunt ai mei lângă mine ca la alți copii.”

„Tot ce am al meu pe lumea asta este o bibliotecă cu cărţi”
Leon, Studii europene, din Piatra-Neamţ

A făcut liceul la Piatra-Neamț, a fost un elev bun, foarte bun, olimpic. A optat pentru studii de diplomație („pentru că diplomație făceam de la 13 ani, când încercam să fac pace între ai mei și bunici”). A urmat Facultatea de Studii Europene și Relații Internaționale de la Cluj, iar acum lucrează la un call center, pentru că de patru săptămâni i-a murit bunica și nu mai vrea să se gândească, vrea să aibă timpul ocupat ca să depășească suferința. Apoi o să caute locul lui, dar nu în afara țării, ci aici. „Am călătorit mult într-o perioadă, am făcut 21 de mii de kilometri și am văzut cinci țări. M-am întors cu concluzia că îmi place România și că poți să faci ceva și aici, nu e totul de rahat. Dacă vrei, poți să-ți îndeplinești visul și aici, nu e nevoie să mergi la 8 mii de kilometri.”

Leon nu urăște pe nimeni. „Pe la 15-16 ani am înțeles că țara este vinovată pentru că părinții mei au fost nevoiți să plece. Și am început să mă gândesc cum aș putea să schimb țara, ce ar trebui făcut pentru ca să nu mai fie oamenii nevoiți să plece. Visul meu este să dezvolt Moldova. De câte ori merg acasă, descopăr că e la fel, că nu s-a schimbat nimic. Acolo s-au făcut zero investiții, pentru că, dacă nu sunt drumuri și autostrăzi, cum să fie locuri de muncă? Am citit undeva că Dacia vrea să-și mute producția în Egipt pentru că acolo sunt autostrăzi, iar aci lipsa lor crește prețul fiecărei Dacii cu 60 de euro. Eu aș face în primul rând infrastructura, asta creează într-o primă fază locuri de muncă, apoi atrage investițiile. Apoi m-aș axa pe educație și recalificare, trebuie pus accentul pe meserii.”

Vrea să se căsătorească, dar după ce va fi sigur pe cariera lui. Dar mai ales, atunci când va fi sigur că poate să le acorde copiilor lui destul timp și nu-i va părăsi niciodată. „Fiecare generație a sacrificat ceva, generația mea va sacrifica timp pentru copiii ei.”

Cristina: „Prefer animalele. Pe ele poţi să le iubeşti, nu pun condiţii”

„Dacă nu pleca tata, n-aş fi putut urma o facultate în Cluj, nu ne-ar fi ajuns banii, dar aşa el a lucrat ca eu să devin ce-mi doresc. Am lucrat amândoi la visul meu”, Cristina, studentă la Biologie, din Baia Mare

E studentă la Biologie pentru că-i plac animalele, de mică „era moartă după ele”. Când avea 9 ani părinții ei au divorțat, iar mama a plecat din orașul unde locuiau. Cristina a rămas cu tatăl ei, asistent veterinar. I-a lipsit mama și mai ales i-a lipsit înțelesul lucrurilor: n-a știut prea multe despre despărțirea lor și nici despre moartea destul rapidă a mamei după patru ani de la plecare. A început să scrie poezii, îmi arată una publicată într-un volum al școlii. Citea și căuta animalele. „Pe ele poți să le iubești, nu pun condiții.”

Tatăl ei s-a recăsătorit, apoi a plecat la muncă în Anglia; Cristina a rămas cu mama vitregă și cu sora ei vitregă. „E ciudat să le numesc așa, dar nu știu alt cuvânt, însă mi-au fost prietene adevărate, nu le-am simțit ca vitrege. Desigur, când a plecat tata, am simțit că nu mai am pe nimeni al meu. Nici mama, nici tata. Dar ce era să fac?”.

Cristina a învățat. Ea muncea aici, tatăl ei în Anglia, pentru planul ei, de a urma biologia. Când a terminat liceul, soția tatălui și fiica lor au plecat în Anglia și s-au stabilit cu tatăl ei la Londra. Au vândut apartamentul din Baia Mare, i-au vândut casa și au mutat-o la Cluj, în chirie, unde urma să meargă la facultate.

De la 18 ani, Cristina e singură. Și sora tatălui ei a plecat în Anglia. Merge la ei în vacanțele de vară, în rest se ocupă de studiu, vrea să devină profesor universitar, precum profesorul ei preferat, care „vorbește atât de frumos despre lume, animale și natură, ca tata”.

Își iubește tatăl și știe ce sacrificii a făcut să o țină la școală: „Dacă nu pleca, n-aș fi putut urma o facultate în Cluj, nu ne-ar fi ajuns banii, dar așa, el a lucrat ca eu să devin ce-mi doresc. Am lucrat amândoi la visul meu.”

Dacă se va căsători, mai întâi trebuie să-l cunoască bine pe viitorul soț, să fie sigură că se potrivesc. Și nu, nu și-ar părăsi copiii pentru nimic în lume. Nu urmărește viața politică, ea preferă animalele.

Cristina are o preocupare specială pentru mamiferele pe cale de dispariție. O interesează cum a fost posibil ca specii întregi să dispară. De la ele a învățat că indivizii trebuie să supraviețuiasă nu doar pentru ei înșiși.

Dragoș: „Până când nu găsesc răspunsul potrivit, nu mă avânt”

Tatăl lui Dragoș a căzut în cap de pe schelă pe șantierul unde lucra, într-un orășel din Italia. Nu purta cască. A intrat în comă, pentru o bună bucată de timp, iar mama lui a mers acolo să-l îngrijească. Locuiau la Vâlcea, iar pe ei, pe copii, i-a lăsat cu bunicii. Ca să se întrețină în Italia, mama lui s-a angajat menajeră in casa unui italian. Tatăl a părăsit spitalul, dar părinții lui au divorțat, „discuțiile între ai mei erau mai vechi, tata avea probleme cu alcoolul”. Mama s-a căsătorit cu italianul la care lucra și a luat-o cu ea pe sora mai mică. Când a paralizat bunica lui, a luat-o și pe ea în Italia. Dragoș a rămas singur. A plecat la Sibiu, a urmat patru ani Dreptul, iar acum lucrează. „M-am obișnuit singur, îmi fac mâncare, mă ocup de curățenie, muncesc. Dacă ar fi să plec ar trebui să o fac pentru America, poate. Dar altfel, vreau să fac aici o carieră în România”. Este foarte sceptic față de ideea de căsătorie, a văzut multe divorțuri în jurul lui. Crede că cea mai mare problemă a României este corupția. Educația și disciplina pot face, după părerea lui, o țară mai aproape de Germania așa cum și-o dorește el.

„Prin multă muncă şi să fac ce-mi place, aşa voi fi fericit”
Dragoş, studii de Drept

Articolul integral poate fi citit AICI!

Fotografii realizate de Dan Bodea