De la Summer of Love la Summer of Trump

De la Summer of Love la Summer of Trump

Interviu de Ruxandra Hurezean cu Andrei Codrescu despre ură și dragoste, politică și migrație

Andrei Codrescu (nume original: Andrei Perlmutter, n. 20 decembrie 1946, Sibiu, România) este un eseist, pedagog, poet și prozator american, originar din România.

A debutat ca poet în limba română, iar după emigrarea în SUA (1966) s-a afirmat ca scriitor în limba engleză, publicând poezii, lucrări cu caracter memorialistic și eseuri. Este colaborator la National Public Radio. În 1989 s-a întors în țara natală ca să transmită Revoluția Română în direct pentru programul de știri ABC’s Nightline (articolele sale au fost reluate în revista Dilema. A descris această experiență în cartea Gaura din steag (The Hole in the Flag) desemnată de suplimentul literar al ziarului New York Times drept Notable Book of the Year. Romanul său, Contesa sângeroasă (The Blood Countess) (Simon and Schuster, 1995), a devenit best seller în America de Nord. Un al doilea roman, Mesi@ a avut aceeași soartă. Volumul de versuri se numește Alien Candor: Selected Poems. 1970-1996 (Santa Rosa; Black Sparrow Press, 1996). Toate volumele au fost traduse în limba română. A publicat în The Baltimore Sun, The Chicago Tribune, Playboy Magazine și The New York Times. Predă cursuri de creative writing la Louisiana State University în Baton Rouge, Louisiana, și editează revista de avangardă poetică Exquisite Corpse: A Journal of Letters and Life. Locuiește în New Orleans. Este căsătorit și are doi fii. În vara acesta i-a fost publicat în România volumul de poeme „Arta uitării”.

Ajungea în America cu un an înaintea acelei veri de pomină: Summer of Love. Vara iubirii. Avea 19 ani, plecase din Sibiu și voia să se facă poet. S-a despărțit de mama sa, a lăsat-o în Detroit și a pornit la New York, să se arunce în brațele poeților. Brațele lor l-au primit ca pe un frate. Acolo toți erau fiii libertății. Nu erau străini, europeni, americani, albi sau negri, ci niște oameni morți după libertate și dragoste, toți erau îndrăgostiți de viață. Sute de mii de hippies s-au adunat în New York City, Atlanta, Los Angeles, Philadelphia, Seattle, Portland, Washington DC, Chicago, Montreal, Toronto, Vancouver, în orașele europene, cu San Francisco – centru al revoluției, o oală care fierbea la focul muzicii. Andrei s-a aruncat și el în vâltoarea asta, deși era evreu venit de la marginea Europei și vorbea o limbă neînțeleasă. Nu știa engleza. Dar nu a fost o barieră. A vorbit cu ochii, cu mâinile cu corpul. Iar asta l-a obligat să îmbrățișeze, să tragă de interlocutori, să-i atingă, să gesticuleze, să se apropie. Limba asta viscerală l-a făcut apoi poet. Unul dintre cei mai mari poeți americani. Om de radio, scriitor, actor, profesor universitar.

Stăm de vorbă într-o cafenea din Cluj, printre râsetele studenților și chelneri care trântesc ușile bucătăriei. Este o seară rece de toamnă și poetul tocmai și-a lansat o carte în piața orașului. Obosit, dar atent la ce avem de discutat, Andrei Codrescu se arată un om zbuciumat de îndoieli, îngrijorat de direcția în care se îndreaptă lumea, America, de simpatia pe care o stârnește ideologia lui Trump, îngrijorat de faptul că tehnica a luat-o pe repede înainte și noi, oamenii, rămânem în urmă. Psihicul, sentimentele, convingerile noastre sunt dintr-o altă epocă decât inovația digitală, spune el. Naivitatea e inevitabilă. Și anxietatea la fel.

Sinteza: Erați evreu, erați român, erați străin. Cum ați fost privit la sosirea în America? Cum era America pe atunci? Exista teama de Altul?

Andrei Codrescu:…Nu exista un Altul, era o deschidere, un gen total de simpatie spre univers. Când am ajuns eu acolo, era chiar înainte de vara iubirii, summer of love, o perioadă efervescentă. Toți eram însetați de libertate. Căutam alt mod de a întemeia o familie, alt mod de a conviețui, fără constrângeri, fără gelozie, fără proprietate. Ceva ingenuu și măreț, riposta noastră era una metaforică, vorbeam o limbă a poeziei, gesturile și actele noastre erau metaforice. Exilul era metaforic. Toți eram niște exilați, o oră de mers de acasă, cearta cu părinții și împotrivirea față de război, toate erau niște forme de exil. Am luat parte la manifestările de atunci, am trăit intens acea perioadă, ca orice tânăr de acolo, nu conta că abia sosisem în America, nici că nu știam limba și nu aveam unde să dorm. Nimeni nu avea mult mai mult și nimeni nu voia să doarmă. Am ajuns în New York, i-am spus mamei că mă duc să mă fac poet, plec să îmi cunosc confrații și am ajuns în cartierele New York-ului, umblam prin cafenele și întrebam la cine pot să dorm. M-au primit în brațele lor, poeți la care mă uitam cu admirație m-au tratat ca pe un frate. Da, atunci construiam în alveola noastră o lume a iubirii. Vă amintiți gestul cu floarea introdusă pe țeava unei arme? Asta făceam, comunicam metaforic, iar autoritățile nu înțelegeau limba metaforelor, nu înțelegeau limbajul nostru. Ne lăsau în pace. Ne considerau inofensivi, riposta noastră era altfel decât cele cu care erau obișnuiți și nu știau cum să reacționeze. Universul acela era un timp neînțeles de autorități… Până când din opozanții la război a apărut o facțiune ideologică, mai radicală, organizată. Pe aceștia i-au înțeles. Și au trecut la înăbușirea revoltei. Atunci au fost lupte de stradă, ne-au măturat pe toți. Ei mergeau mai spre comunism, noi spre trăirism. Dar n-au mai făcut deosebirea între noi și ei, ne-au considerat totuna. A venit asuprirea statului peste noi. Toată lumea a luat foc atunci, din America până în Cehoslovacia. Venise vremea răfuielii. Vedeți, pe lângă multele păcate ale urii este și acesta că ea nu alege, nu distinge, nu face diferența. Lovește orbește.

Ce rămâne, iese ceva bun din tensiunile care încearcă din când în când lumea, din răfuiala unora cu alții?

Cea mai bună moștenire este lecția de comunicare. Noi doream atunci să fim văzuți ca niște creaturi extraterestre, eram exhibiționiștii din casa de sticlă și voyeurii din afară au venit să dea cu pietre. Noi arătam lumii din casa noastră de sticlă cine suntem. Și lumea a reacționat. Așa se întâmplă și astăzi la scară mai mare între Vest și Est. Vestul a creat computerul și el este casa de sticlă în care exhibiționismul vestic se manifestă permanent. Estul, Orientul, cu acces la internet acum poate să vadă casa de sticlă a vesticului, ce face el acolo. Și voyeurul dă cu pietre sau dă năvală. E inevitabil. Exhibiționiștii sunt asaltați. Vor toți în frumoasa casă de sticlă. Sau vor s-o facă cioburi. Depinde.

Este multă luciditate aici, domnule Codrescu. Dar și vesticul se schimbă. Vedem cum America îl aclamă pe Trump, într-o proporție însemnată. Exhibiționismul acesta ne îngrijorează, nu mai credeam să reînvie vreodată acest tip de discurs, să prindă.

Da, din păcate, prinde într-o măsură surprinzător de mare. Pentru că Trump este un clovn care a ieșit din televizor, tot o casă de sticlă, unde făcea exhibiționism, dădea niște spectacole. A ieșit de acolo și le vorbește oamenilor pe limba lor. Se bazează pe prejudecățile și resentimentele camuflate până acum ale americanului de rând, care la crâșmă, după câteva pahare, așa vorbește despre femei și mexicani și imigranți, ca el. Eu am o teorie, mă rog – cred într-o teorie. Cred că ideile, sentimentele astea de tip rasist, fascist plutesc undeva în jurul planetei și cum au găsit un cap sec în care să se cuibărească, acolo se bagă. Acum și-au găsit sălașul în capul gol al lui Trump, cum altădată s-au cuibărit în al lui Hitler. Mi se pare incredibil, după atâția ani în care societățile noastre s-au guvernat democratic, s-a luptat cu prejudecățile și rasismul să vină din urmă umbra asta. Dar s-ar putea ca legile să fie mult înaintea oamenilor, ele impun reguli avansate de conviețuire, iar frustrările unor populații rămân, sentimentele se ascund, dar nu dispar și, dacă cineva le dă frâu liber, ele atunci ies la suprafață. Poate că acum se văd frustrările sudului înfrânt de nord în războiul civil…

Și Europa, aici ce frustrări sau ce pericole sunt?

Europa e un caz și mai complicat. Și ea victimă a casei de sticlă, în primul rând la porțile ei au venit imigranții, iar asta a început după războiul din Irak. Pentru Europa, imigranții sunt o problemă reală, nu una închipuită ca cele fluturate de Trump. Aici are loc ciocnirea între culturi și religii. Iar Europa are răni nevindecate. Bulversată de războaie în secolul trecut, complexată de vinovăție, ezită să ia măsuri radicale. După părerea mea are două căi, fie îi primește cu brațele deschise și îi molipsește cu cultura și valorile europene, la iluminism, fie îi distribuie prin comunități și ele gestionează situația. Acum toată lumea stă cu pumnii strânși, gata să se bată.

(Încă nu s-a atins de cafea, bea un pahar de apă și-mi povestește uitându-se la tinerii care umplu cafeneaua despre fiul său care lucrează într-un domeniu IT de vârf. Face inovații despre care nici nu mai are voie să vorbească acasă. Spune că trăiește într-o altă lume, față de care omul pare să rămână în urmă. Psihicul lui și sentimentele lui nu țin pasul cu inovația tehnică. Doar poezia pare să străbată distanțele.)

Poezia… da, ea oferă sensuri de care omul are nevoie. Dar de cine depinde să găsim o cale în situația actuală?

De guverne și de presă, de media. Foarte important ca media să-și asume rolul. Ea are cea mai mare putere în țările vestice. Trump este produsul mediei, el a luat tot aerul, a ocupat prin intermediul televiziunii tot spațiul public. Media are o mare responsabilitate pentru ce a făcut și pentru ce va fi.

Ați venit de câteva ori în România. La revoluție, dar și de atunci încoace. Și aici bântuie ura. Noii dușmani sunt străinii, sorosiștii, capitalul străin, vinovați sunt alții pentru orice ni se întâmplă.

Și aici se aplică teoria de care pomeneam: sunt resentimente, prejudecăți care plutesc în atmosferă și cineva care are nevoie de ele le agață și le repune în circulație, iar receptorii le captează ușor. Omul cu nervii răsuciți de stres cedează, se sperie repede. Multă ură a rămas neconsumată la revoluție. Nu s-a clarificat nimic și atunci ura nu s-a întrupat în vinovați dovediți, ci a început să plutească printre oameni. Când șmecherii îi indică o țintă, chiar falsă, ea acolo țintește, în direcția aia se îndreaptă. După cum sunt interesele manipulatorilor.

Ce v-a dezamăgit în evoluția societății românești?

Cel mai rău lucru care s-a întâmplat a fost că noii reprezentanți ai puterii s-au dat drept agenți ai schimbării și nu erau. Erau niște hoți și mincinoși. Au practicat neclarificarea fiecărui lucru, iar din neclarificări, din nebuloasa asta, s-au ridicat resentimentele ca un nor acid, poluând toată viața din societate. La noi nu s-a rezolvat confuzia, ci s-a întreținut confuzia, nu s-a dizolvat ura, ci s-a întreținut ura. Pe care o direcționează unii și alții acum, după cum au nevoie.

Avem reziduuri de ură din comunism, ură neconsumată. Dar și obsesia trădătorilor, ura față de capitaliștii străini, frica de conspirații, de comploturi străine…

Țara asta este țara tuturor conspirațiilor, e țara fabulelor conspirative. Am mers la un moment dat cu trenul și cum trenul merge încet – e timp de fabulații. Un domn destul de bine îmbrăcat, părea serios. Mi-a spus că e sigur, are informații sigure că acum se pregătesc măicuțele din mânăstiri pentru a fi folosite, unele ca informatoare, altele lucrează în IT și comunicații și ele au misiuni și altele care se roagă la Dumnezeu. Vă dați seama? Călugărițele?!

De unde vin fabulațiile, spaimele astea?

Din neputința de a înțelege ce se întâmplă – din complicata lume în care trăim! Tehnologia nu ține cont de intelectul uman sau de sentimente, ea ne oferă cât noi nu putem digera. Naivitatea este inevitabilă.

Ce urâți, urâți ceva, pe cineva?

Acum, că mă provoci, îmi dau seama că am o antipatie puternică față de tipul ăsta de gândire rasist promovat de Trump, față de ideile pro-naziste. Sentimentele astea de ură și iubire sunt abstracte, ele se agață de ceva și se întrupează sau nu. Își găsesc sau nu obiectul. În funcție de ce oferă societățile, dacă tensiunile au ocazia prin măsuri bune să le diminueze, oamenii se simt mai bine. Dacă nu, nu.

Societatea iubirii a rămas o utopie.

Da, un vis îndepărtat, nerealizat. Dar un vis frumos cum nu multe generații pot să-l aibă.

Articol publicat în Revista SINTEZA

Faceţi istorie înainte s-o predaţi!

Faceţi istorie înainte s-o predaţi!

Era o seară de joi, iar amfiteatrul facultăţii era plin ochi, peste 150 de tineri studenţi aşteptau cursul lui Alexandru Stermin. N-am găsit loc, am stat o vreme în picioare. Stermin este biolog şi tema anunţată avea legătură cu biologia, antropologia şi psihologia comportamentală. Nu vorbea, aşadar, despre alcătuirea frunzei.

Avea să vorbească aproape două ore, iar la sfârşit, a fost aplaudat frenetic, în picioare ca la teatru. S-a înfiorat pielea pe mine de emoţie. Am avut şi eu profesori, am fost şi la alte facultăţi în vizită, dar nu mai văzusem atâta entuziasm

Stermin are 30 de ani şi o minte larg deschisă. El poate să caute o specie rară de pasăre ani de zile, dar caută şi legăturile dintre lucruri, dintre fenomene, dintre om şi natură, cosmos, religie sau sexualitate. Nu rămâne cantonat la ceva anume pe care să-l studieze unilateral, trece dincolo de asta şi caută sensul, contextul, efectul.

El face istorie, antropologie, cultură, nu doar biologie.

El răspunde nevoilor actuale de gândire şi înţelege a lumii în care trăim. Iar studenţii merg acolo unde aceste nevoi le sunt satisfăcute.

De ce să mai pierzi vremea cu firimituri de informaţie pe care le găseşti oriunde, chiar şi pe internet, când cineva îţi construieşte un puzzle întreg, tabloul complet sub ochii tăi? Iată de ce vremurile sunt pentru tânărul Stermin care nu cere ore în plus în programă, el schimbă istoria educaţiei în acelaşi interval orar.

Comunitatea istoricilor s-a întruit recent la Cluj, în premieră, şi acesta este un lucru bun, era nevoie să nea arate că e vie, prezentă. Discuţiile au generat dezbateri şi la rândul lui acesta e un lucru bun. Iar la sfârşit au adoptat o rezoluţie prin care istoricii atrag atenţia asupra faptului că numărul de ore de istorie în şcoli nu trebuie redus, ci dimpotrivă, este nevoie de accent pe acest tip de educaţie pentru că formează omul civic.

De acord, dar, dacă vine şi comunitatea geografilor şi cere un număr mai mare de ore, la fel şi cea a lingviştilor, matematicienilor, biologilor…? Şi aşa, o competiţie, o bătălie pe programa şcolară se duce de multă vreme, numărul de ore pentru fiecare disciplină fiind o chestiune negociabilă între tabere sindicale de regulă afiliate politic.

Raţiunile care ţin de actul de educaţie nu au generat până acum o reformă structurală profundă în educaţie.

Curriculumul nu s-a reformat. Nu ştim unde s-au blocat lucrurile, dar nici acum, după sute de intervenţii legislative şi câteva mari reforme începute, şcoala nu-i învaţă pe copiii noştri să gândescă, ci doar să memoreze, iar acest lucru se vede clar din testele periodice la care sunt supuşi.

Să ne întrebăm aşadar:

De ce avem un popor considerat needucat?

De ce avem acţiuni sociale necugetate, cu efecte grave în istorie?

De ce, după 12 ani de şcoală în care se predă limba maternă, românii nu ştiu să scrie şi să vorbească corect?

De ce testele internaţionale indică un analfabetism funcţional de peste 40%?

Oare nu pentru că n-ar fi suficiente ore de limbă română în şcoli ci pentru că stilul de predare, şi conţinutul orelor, conţinutul manualelor sunt depăşite? La fel şi cu matematica, fizica, biologia.

Prea multă informaţie segmentată, neancorată în vreun context care să-i arate elevului un sens face învăţarea mecanică, neasimilabilă şi în final inutilă. O aruncă la coşul memoriei când a ieşit pe poarta şcolii.

Memoria, dragi profesori este ceva mult mai complicat şi mai subtil, ea trebuie alimentată cu inferenţe, legături şi raţionamente care să ancoreze informaţia în mintea şi personalitatea elevului. Foarte puţini profesori sunt capabili – şi cei care o fac o fac din propria iniţiativă – să introducă istoria sau fizica în gândurile, mintea şi lumea tânărului modern. Şi acei profesori sunt pete luminoase pe ecranul aburit al şcolii româneşti.

Ori, un sistem de educaţie nu poate fi salvat de excepţii, nu accidentele scriu istoria şcolii româneşti, ci construcţia ei sistemică.

Comunităţile oamenilor de ştiinţă mai întâi trebuie să facă istoria ca apoi s-o predea.

Curriculum, materiile didactice, toate trebuie schimbate, dacă stilul de lucru al profesorilor nu poate fi schimbat mai repede de câteva generaţii, dacă profesorul nu poate face la clasă conexiunile care să-l ajute pe elev să asimileze cunoştinţele să devină parte din el şi personalitatea lui, atunci legiuitorul împreună cu ministerul şi comunităţile disciplinare trebuie să regândescă materiile şcolare astfel încât vrând-nevrând acest lucru să se întâmple.

Curriculumul ar putea să cuprindă doar 4-5 trunchiuri principale în care disciplinele şcolare să fie redefinite în conexiune unele cu altele. Istoria, de exemplu, ar putea deveni o ştiinţă a societăţii, care să fie rezultatul unei conexiuni între antropologie, sociologie, filosofie politică şi istorie. Schimbarea, dacă nu vine singură, trebuie provocată.

Altfel, legătura dintre Bucovina şi apa minerală pe care a băut-o Ionel în pauză va fi cu siguranţă mai puternică decât informaţia livrată de “prof” într-un colţ de tablă despre o regiune a ţării.

Hotnews.ro: „Crit. Istoria, povestile si viata unui sat de sasi, prima monografie romaneasca a unui sat de poveste al sasilor de altadata”

Biserica fortificata si casa parohiala din Crit

„Sofia Folberth din Crit traieste acum in Germania, in casa unor nepoti. Dar se intoarce in fiecare primavara in satul ei, cam deodata cu pasarile calatoare. Se aseaza in casuta din curtea bisericii si ia la puricat fiecare colt de sat, sa vada ce mai e la locul lui.” Asa incepe cartea „Crit. Istoria, povestile si viata unui sat de sasi”, lansata de jurnalista Ruxandra Hurezean la saptamana Haferland, cel mai important eveniment dedicat culturii sasesti din Transilvania. Lansarea a avut loc la fortificatia Bisericii Evanghelice din Crit (judetul Brasov), in prezenta Sofiei Folberth (94 de ani), cea mai batrana sasoaica ramasa in Crit, a ambasadorului Romaniei la Berlin, Emil Hurezeanu, si a ambasadorului Germaniei la Bucuresti, Werner Hans Lauk.

O monografie neobișnuită

In limba germana, Crit-Deutschkreutz inseamna „Crucea germana”. „Crit. Istoria, povestile si viata unui sat de sasi” este prima monografie romaneasca a satului Crit-Deutschkreutz si este un proiect finantat de Fundatia Michael Schmidt.
Ruxandra Hurezean spune insa ca nu este vorba despre o monografie obisnuita: „Eu ca jurnalist primesc foarte multe monografii. Aproape ca nu se pot citi monografiile si este pacat, pentru ca si alte comunitati din Romania au istorii fabuloase. Dar stilul in care se scriu monografiile omoara povestea, tot interesul pentru ele. Si atunci am zis ca o sa adopt un alt stil pentru a scrie aceasta monografie. Este povestea de viata a acestei comunitati, asa cum traia ea acum 100 de ani si asa cum doamna Sofia si-o aminteste. N-am scapat nimic: de la felul in care se faceau hainele cu care se imbracau, la felul in care se nasteau copiii, la cum se folosea abatorul satului, cum ajungeau medicii aici, cum se organizau de la biserica la scoala si la leaganul unui copil, absolut totul am discutat cu doamna Sofia. Povestea intreaga este in aceasta carte.”

Articolul integral poate fi citit AICI

Reduta tradițiilor. Copiii români dansează armenește

Reduta tradițiilor. Copiii români dansează armenește

În Sala Reduta de la muzeul Etnografic s-au întâmplat multe lucruri importante. Îi istorie, locul acesta a rămas ca un sanctuar al suferinței și-al marilor idei. Acolo se țineau întrunirile Dietei, dar tot acolo a avut loc și procesul Memorandiștilor.

Într-o seară de vară, în răcoarea din miezul zidurilor albe, aici e spectacol, dansează trupe de diferite etnii și din mai toate colțurile țării. Dau viață muzeului, așa cum se întâmpla adeseori. Spectacolele sunt organizate de Centrul de Conservare a Culturii Tradiționale și toate la un loc poartă o denumire un pic diferită de Untold, li se spune „Uniți prin tradiții”, nespuse și ele. Toți cântă și dansează frumos. Nici nu e de mirare că au încă ritmul în ei, viața la munte sau în satele Sucevei i-a obligat să nu uite nimic, bucuria cântului și jocului fac parte din rețeta lor de supraviețuire.

Dar și mai interesant este cum au reușit minoritățile pe cale de dispariție să-și regenereze tradițiile și să renască din cenușă. Dansurile armenești de la Gherla au impresionat sala. 15 tineri poate niciunul peste 20 de ani au dansat pe ritmurile unei muzici stranii, rareori auzită în sălile de spectacol. Esztegar Erika, lidera grupului, ne mărturisește că au recuperat cu greu, de la bătrâni dar și din imensitatea internetului cântece străvechi armenești și acorduri mai noi, au combinat totul și a ieșit o operă proprie lor, grupul de dansatori fiind și „coregraful” spectacolului.

„Totul a început acum patru ani, când ne-am zis: trebuie să refacem tradiția dansurilor armenești, nu putem să le lăsăm să dispară. Și am căutat tineri care să dorescă să facă asta. Printre armeni nu erau îndeajuns, dar am avut surpriza să vedem că vin să ne ajute prietenii noștri români și maghiari. Mulți dintre noi nu sunt armeni, dar au înțeles că e necesar și ni s-au alăturat. Ne întâlnim în fiecare weekend la sediul uniunii armenilor din Gherla, repetăm dansuri, ascultăm muzică și urmărim înregistrări de pe Youtube. De acolo am învățat pașii, ritmul, nu a avut cine să ne învețe. Apoi am căutat modele de costume tradiționale, am găsit tot pe internet, le-am listat și ne-am dus la croitoreasă. Am cerut să ne facă astfel costumele. Trebuie să vă spun că am introdus și o inovație, am scurtat fustele, pentru că ne încurcau la dans. A ieșit ce vedeți. Trupa noastră e ceva special. Deși nu toți sunt armeni, toți avem sentimentul că facem ceva ce trebuia făcut. Cândva, tot orașul Gherla era locuit de armeni. Acum mai suntem câțiva. Dar ce frumos ar fi să nu dispară cultura noastră. Dansăm împreună, mergem la spectacole prin toată țara, suntem mulțumiți de ce facem și ne place. Am devenit o familie.”

Știm cu toții că Muzeul Etnografic din Cluj a prins viață de câțiva ani încoace. Cum a făcut? E un secret simplu: o minte deschisă a deschis poarta.

[Guest Post] Aurora Liiceanu: Despre memorie și identitate

[Guest Post] Aurora Liiceanu: Despre memorie și identitate

„Universul este plin de rețele
E ca o imensă pânză de păianjen
legături nevăzute
între tot ce se întâmplă”

Sofia Folberth din Criț

Am citit cartea Ruxandrei Hurezean mai întâi repede, din curiozitate, știind precis că o voi citi din nou, tihnit, stând să savurez nu numai informația adusă, ci și adierea adâncă pe care ți-o aduce o carte pe care citind-o savurezi nespusul.

Nu cunosc emotivitatea, sensibilitatea Ruxandrei Hurezean, dar am simțit-o citind a doua oară cartea, pentru că ea are știința adjectivelor, cum spunea Gaston Bachlard, are măiestria de a a duce concretul în ceea ce scrie, iar cititorul vizualizează totul, dincolo de ceea ce ea ne spune. Citește în continuare „[Guest Post] Aurora Liiceanu: Despre memorie și identitate”

Comoara ascunsă din Șcheii Brașovului: Școala de piatră, cărțile de apă

Comoara ascunsă din Șcheii Brașovului: Școala de piatră, cărțile de apă

Era aici un tâmplar cu două doctorate, fost pușcăriaș. Făcuse opt ani de închisoare. Într-o zi a urcat în pod să ia o scândură, a tras și sub ea a apărut o ușiță. De dincolo de ușiță s-au prăvălit niște cărți. Erau 6.000 de volume și 30 de mii de documente vechi.

La Biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului, în clădirea Primei Școli Românești, în chilii, dar și în clădirea unui fost dispensar, se păstrează cărți vechi și documente de aproape 10 secole. Au fost ascunse de năvălitori și de comuniști în turla bisericii și descoperite în 1962 din întâmplare de un tâmplar. După ce au fost soase la lumină, episcopul de atunci, Vasile Coman, decide să facă un muzeu cu ele.

Comoara va fi preluată de Vasile Oltean, student pe atunci. De 49 de ani buchisește la ea. A învățat greaca și slavona ca să poată descifra textele vechi. A publicat 34 de cărți despre ce a găsit acolo, pe banii lui. Pentru asta are CAR-uri făcute pe numele tuturor băieților lui. A făcut tot ce i-a stat în putință. Dar de la un timp încoace, a început să plouă prin acoperișul depozitului de carte. A cerut bani să repare clădirea, a primit 200 de mii de lei de la Secretariatul pentru Culte, dar pentru restul de 120 de mii de lei, de câți mai este nevoie, nu mai are resuse. A făcut un apel public, dar singurii care au răspuns au fost pensionarii din Șcheii Brașovului. Au venit și cu câte 5 lei din pensia lor amărâtă, i-au dat ca să salveze „casa cu manuscrise”. Un bătrân de 92 de ani, Gheorghe Vili, a venit cu 430 de lei adunați de la el și vecinii lui. I-a întins cu mâna tremurândă. În total, s-au adunat 1.920 de lei. Prea puțin. Nicio firmă din Brașov n-a donat niciun leu, niciun om de afaceri n-a făcut vreo sponsorizare. Citește mai departe!

Descoperim sistemul feudal… Acum?

Descoperim sistemul feudal… Acum?

Privind din interiorul sistemului, doar cine nu vrea nu înțelege ce se întâmplă. Anume, că Sănătatea e o construcție feudală.

În urmă cu aproape patru ani publicam un interviu care acuza tocmai faptul că sistemul de sănătate este construit pe sărăcie, incompetență și pe relații ierarhice piramidale. Intervievatul de atunci avea și un set de soluții, dar ar mai fi fost și de cineva care să ia în calcul nevoia de reformă a sistemului. Poate se va întâmpla acum, într-un moment atât de târziu, când – dacă puteți crede – nu mai știm nici măcar câți medici mai sunt în sistem.

Același tablou îl prezintă astăzi chiar ministrul Sănătății, Vlad Voiculescu, citat de Agerpres:

Primul cuvânt care îmi vine în minte când mă gândesc la sistemul de sănătate este „feudal”. Este o feudă de sus până jos. Și într-un sistem feudal este mai puțin vorba despre oameni — oameni buni, oameni răi — este vorba despre sistem, despre păstrarea privilegiilor. Este un sistem feudal și sper ca la sfârșitul acestui mandat să știm cu toții că sistemul este așa și să destructurăm câteva lucruri.

Acesta este interviul:

„E timpul să terminăm cu spitalul lui Domn’ Profesor!” Interviu cu Ovidiu Turdean, șeful Comisiei de Sănătate din Consiliul Local Cluj-Napoca

Tare s-au mai înfuriat atunci Domn’ profesorii din Cluj!