„Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei”

„Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei”

A ieșit la lumina zilei în 5 mai. Lansarea urmează în curând. Cartea este rodul și rostul unor eforturi speciale de a re-cunoaște ce nu ne era pe deplin cunoscut, așa cum spune doamna Liiceanu, avem atâtea să aflăm despre lumea în care trăim.

Poveștile lor am început să le caut din 2008. Aici sunt 12 personaje, sași care n-au plecat, au rămas să păstreze memoria poporului lor ori s-au întors pentru că ceva îi chema. Nu sunt basme, sunt realități.

Mulțumiri doamnei Anneli Ute Gabanyi, primul cititor al acestei cărți. Designul și ilustrațiile aparțin colegilor Ciprian Butnaru și Nicolae Romanițan, dar cum nu le puteti vedea aici, ramane să vi le prezint în mod special.

În continuare, prefața cărții, semnată de doamna Anneli Ute Gabanyi: Citește prefața!

Einschenk. Umple Transilvania de sunet de 120 de ani neîntrerupt

Einschenk. Umple Transilvania de sunet de 120 de ani neîntrerupt

Zilnic în România, de la 8 dimineața și până seara, se închid cam 300 de firme. Pe unele le desființează proprietarii, pentru că nu mai pot merge înainte, iar altele intră în insolvență. În fiecare săptămână, Bursa din China pierde cam un trilion de dolari și multe uși de sticlă se fac țăndări zilnic. În mijlocul vacarmului global, undeva în Brașov, pe fosta stradă Neagră, la numărul 50, funcționează un atelier care se ocupă cu același lucru de 120 de ani. Anul acesta, lutierii de acolo își sărbătoresc aniversarea, doar tipărind un calendar de perete.

„Era primăvară și plouase mult. Plecasem cu unchiul meu cu motocicleta la Mortesdorf, aproape de Mediaș, să reparăm orga bisericii. Și în noroaiele alea, ni se împotmolește motorul. …Vedeți, nu erau drumuri ca acum. Coborâm și pornim pe jos, dar aveam lădițele cu scule și acelea nu erau ușoare. Uite că vine un om cu carul cu boi, zice unchiul, să-l așteptăm. Și omul scoate carul de pe câmp și vine pe drum spre noi. Dăm binețe, răspunde și unchiul Otto îi spune că suntem de la Brașov, de la frma Einschenk și am venit să reparăm orga bisericii. Păi, parcă de curând ați mai fost, a zis omul care era și curator al bisericii. Da, de curând a zis unchiul, dar între timp au trecut treizeci de ani, a trecut un război, a venit pacea, a venit și comunismul, suntem în 1955. Vedeți, omul nostru mersese la câmp în fiecare primăvară, vară, toamna, hrănise animalele, făcuse în fiecare zi și-n fiecare an tot același lucru. Pentru el nu se întâmplase nimic deosebit, timpul stătuse pe loc… Am mers la biserică, ne-am tocmit cu cei de acolo, că nu erau deloc sparți la mână și am purces la repararea orgii”, povestește Arnulf Einschenk, fiul lui Helmuth Einschenk și nepotul lui Karl Einschenk, cel care, la 1896, înființa firma lor de instrumente muzicale și care făcuse cu mulți ani în urmă orga pe care atunci o reparaseră.

Arnulf povestește toate astea în timp ce repară un clavir în sala de spectacol a Sanatoriului de nevroze din Predeal. Klavierul are câteva corzi rupte și mecanismul defect. Arnulf îl desface în bucăți, scoate sârme noi din rucsacul lui, și cuie mai mari, ca să țină și începe meticulos să refacă bucată cu bucată mașinăria stricată. A fost chemat pentru că zilele trecute aici s-a dat un concert cu interpreți veniți de la București, Sibiu, Brașov și pianina a cedat. Și ea, ca și oamenii, s-a dezacordat.

Și-n timp ce Arnulf trage de corzi cu o cheie tubulară, le ciupește să vadă dacă sună din nou în acord cu gândul lui, în fundul sălii se adună pâlcuri-pâlcuri pacienții Spitalului de nevroze. Se așază sfioși pe scaune și-ncepe terapia de grup, ca-n fiecare săptămână, la ora aceea. Psihologul îi întreabă pe fiecare ce probleme au și în șoaptele lor descâlcește corzile dezacordate, le întinde să vadă cât de mult sunt afectate și încet-încet, în timp ce soarele se ridică deasupra muntelui, cei doi, acordeorul de piane și cel de oameni, repară fiecare ce poate. Arnulf mai strânge câteva șuruburi și se retrage discret lâsând pianina gata să fie din nou ruptă de pasiunea vreunui interpret celebru. Chiar joia viitoare se va întâmpla asta.

Arnulf

Ziua e caldă, neobișnuit de caldă pentru un sfârșit de iarnă. Coborâm muntele cu mașina lui și Arnulf, care acum are 75 de ani, trece în revistă vremurile. Mai întâi a fost vremea bunicului Karl. Atunci a construit 45 de orgi în toată Transilvania. Lucra zi și noapte, căci avea opt copii de hrănit. Un an și poate mai bine îi lua să facă o orgă. Prima făcută de el și de uncenicii lui este într-o biserică din Aiud, iar ultima, la Biserica Blumenau din Brașov, instalată în 1939. Atunci a venit războiul, a venit urgia. Și când vorbesc armele, orgile tac.

Cum era când era bine?

„Bine n-a fost niciodată”, spune Arnulf, „doar că nu era rău, iar munca a fost multă și banii puțini. Era concurență mare și pe atunci, că veneau maeștrii din Europa, acolo era tradiție, ei primeau comenzi. Bunicul făcuse ucenicie, fusese calfă călătoare la Berlin, Viena, Budapesta. A învățat vreo zece ani de la un maestru din Budapesta și abia apoi a putut să facă atelier propriu și orgi, la rândul lui. Poate vă închipuiți că făcea bani și trăia bine? Nu, nu era deloc așa. Copiii lui spuneau că trăiau sărăcăcios, era o problemă când voiau un creion. Era o familie foarte chibzuită. Mergea din comună în comună și întreba dacă nu aveau nevoie de orgă sau de reparații. Nu doar că muncea în atelier, dar umbla după comenzi și pentru întreținere oriunde era chemat. Primele amintiri cu el le am din atelier. Aveam vreo cinci ani când mă punea să spăl uneltele de clei sau să bat cuie. Mă tot punea să bat cuie, poate ca să capăt îndemânare. Apoi bunicul s-a prăpădit. Atelierul lui l-au moștenit cei doi frați, tata și unchiul Otto. Iar eu lucram pe lângă ei aproape tot timpul, și în vremea războiului am lucrat cu bunicul. Să vă spun ceva, nu e adevărat că sașii au vrut să plece la război, cum se spune. Dovadă că tata n-a vrut este că se înțelesese cu un prieten de la țară care avea pământ să dea și pentru el sfeclă de zahăr la fabrica Bod, ca și cum ar cultiva și el așa ceva, pentru că era o regulă atunci că, dacă dădeai sfeclă de zahăr la fabrică, te scuteau de front. Și a mers o vreme, dar apoi s-a descoperit că așa de mulți cultivatori de sfeclă erau, că nu ar fi fost pământuri destule și au renunțat la măsura asta. Așa că tata a fost chemat la Viena la armată, de musai. Acolo a fost așa, că un comandat a ieșit din cazarmă și-n fața plutonului a întrebat: Care dintre voi știți să-mi faceți porcul cela salam săsesc? Primul din rând a zis că el nu știe și comandantul a făcut un semn – să plece pe front! Apoi urma tata și lângă el era un țăran dintr-un sat vecin de aici, de la noi. Și-au șoptit: ne prindem? Ne prindem, a zis țăranul, dar să mă iei și pe mine! Așa că, la întrebarea comandantului, au răspuns că fac ei porcul salam și, cu toată spaima, au reușit să facă din porc tot ce le plăcea comandanților și au scăpat de front, au rămas bucătari tot războiul. După ce s-a întors de pe front, a trecut o vreme până când mâinile și urechile lui au deprins iar să asculte corzile și să pipăie calpele. Și, în general, să știți că sașii n-au mers la armată cu convingere, poate or fi fost vreuni, dar cei mai mulți se înrolau la Germania pentru că între statul român și cel german se făcuse o înțelegere și cei care se înrolau la nemți primeau pentru neveste și copii o indemnizație cât timp erau ei pe front și după aceea, dacă mureau. Ei, și atunci își ziceau: dacă mergem la români și murim, rămân femeile noastre cu nimic, dar dacă mergem la nemți și tot murim, măcar au nevestele cu ce să hrănescă copiii.”

Mașina alunecă încet pe coapsa muntelui spre oraș și Arnulf a ajuns în 1961, când familia lor, strânsă cu ușa atelierului, cedează și se înscrie în cooperativa meșteșugăsescă. „Nu aveam încotro. Ne dăduseră afară din casă și stăteam la niște rude la Prejmer. Atelierul ni l-au lăsat și noi veneam din Prejmer la lucru dimineața, dar, rând pe rând, comuniștii închideau și ateliere, prăvălii, tot ce era aici pe stradă. Într-o zi ne spune tata: nu avem altă soluție mai bună decât să intrăm cu atelierul în cooperativă, altel ne scot și de acolo. Și așa am făcut. Din 1961 am devenit membri cooperatori, cum se spunea atunci, dar ne-am putut păstra atelierul în același loc. 32 de ani am lucrat la ei, în cooperativă, dar de fapt, eu lucram tot pentru pianele și viorile și orgile din oraș și din Transilvania. În ce făceam eu, nu s-a schimbat nimic, îmi făceam meseria mai departe la fel cum știam că se face.”

A avut și ucenici, unul dintre ei a venit acum câțiva ani de la Essen și i-a mulțumit pentru că l-a învățat meserie. O vreme însă n-a mai fost interes, iar acum nici n-ar mai putea avea ucenici, pentru că legea nu-i mai permite, în calitatea sa de „Persoană Fizică Autorizată”. Pe perioada comunismului, intrarea în cooperativă i-a asigurat continuitatea atelierului, la aceeași adresă și cu același obiect de activitate, iar acesta a fost singurul mare câștig ai acelei perioade. Chiar dacă meșterii muzicanți erau doar angajați la stat în timp ce lucrau în propriul spațiu confiscat, „măcar n-am ajuns cu instrumentele în stradă”, spune Arnulf Einschenk. […]

Articolul a fost publicat în revista SINTEZA. Poate fi citit integral AICI!

Reportajul a primit Premiul mass-media al Ambasadei Germaniei la București la categoria „Istoria și prezentul minorității germane din România”premiu

Amicalul România – Spania. Clujul în așteptare

Amicalul România – Spania. Clujul în așteptare

De dimineață a fost liniște. La ora 9 nu era mai nimeni pe străzi. Liniște de târg de provincie.

La ora 14, 30, cu șapte ore înainte de începutul partidei amicale România – Spania, mutată în mod miraculos la Cluj, lumea a ieșit la soare în parcul central, după zilele trecute în care autobuzele companiei de transport local s-au împotmolit în zăpada mieilor.

În același timp, locurile de parcare libere din vecinătatea Cluj Arena s-au ocupat pe nesimțite. Am făcut doar un tur de recunoaștere pe lângă Parcul central – erau locuri libere bunicele, dar, cinci minute mai târziu, se ocupaseră toate.

Cu siguranță, pe aleile parcului, microbiștii s-au amestecat cu cei ieșiți să se bucure de prima zi caldă a aceste luni.

De dimineață, Răzvan Burleanu, președintele FRF, spunea că mutarea inopinată a partidei la Cluj înseamnă, pentru Federație, o pierdere financiară de aproximativ 300.000 €. Pierdere rezultată în special din diminuarea numărului de bilete care pot fi vândute și din cheltuielile logistice suplimentare.

„Ceea ce nu înseamnă că suporterii clujeni nu merită cu prisosință acest meci”. Burleanu dixit!

De ce avem multe doctorate și puțin progres

De ce avem multe doctorate și puțin progres

„România are, dintre toate ţările Europei, cel mai mare număr de doctori la milionul de locuitori”, atrăgea atenția Solomon Marcus. Statisticile confirmă acest lucru. Dacă media în Europa este de 200 de doctorate la milionul de locuitori, România are 251 de doctorate, plasându-se peste Franța sau Marea Britanie. În același timp, țara noastră se situează în coada clasamentului privind indicatorul de inovare, iar nivelul de dezvoltare și progres al societății este mult sub nivelul celorlalte țări.

Atunci, cum se explică faptul că suntem în topul clasamentului ca număr de titluri academice și în coada statisticilor privind nivelul de dezvoltare? Ce anume a făcut să explodeze „industria de doctorate” și cum s-a ajuns la un nivel aproape generalizat de precaritate și plagiat în rândul producției intelectuale, cea care ar trebui să tragă după ea națiunea, să aducă plus de cunoaștere și progres? Cum de nu s-au produs soluții la problemele atât de numeroase ale societății românești dacă fabricile de intelectuali produceau atât de multă cultură, în sensul larg al termenului? Cum de nu s-a creat o piață a cererii și ofertei de idei dacă nevoile sunt uriașe și producția intelectuală la fel?

Dincolo de aprecierile generalizante și caracteriale care țin de mentalități și comportamente naționale, fenomenul are cauze concrete, care țin de strategii și practici curente din universități și societate.

Cu alte cuvinte, cohorta de doctori în științe, mai mare decât în orice altă țară europeană, n-a apărut din senin și nici multele teze plagiate sau slabe n-au apărut fără niște cauze reale despre care aproape nimeni nu vorbește. Degeaba țipăm în spațiul public că am prins încă un plagiator dacă nu mergem la fundamentul greșelilor de gestionare a fenomenului. Iar întreținerea fenomenului și continuarea minciunii scade și puțina încredere în intelectualitate, în producția de știință a națiunii, ceea ce face și mai imposibil de atât, apariția unei piețe a ideilor și contribuția la progresul societății. Cine i-ar comanda studii și cercetări, analize și soluții unei universități dovedită că a acordat titluri de doctori pentru lucrări plagiate și lucrări slabe? Ce încredere mai are societatea în expertiza și onestitatea mediului academic? Continue reading „De ce avem multe doctorate și puțin progres”

Poveste urbană. Gherla văzută de Vlad Mărghitaș

Gherla (21) Continue reading „Poveste urbană. Gherla văzută de Vlad Mărghitaș”

Libertatea din jurul închisorii. FotoReportaj de Vlad Mărghitaș

peisaj 2

peisaj 3

peisaj 4

Peisaj 1

Peisaj 0

Crucea

inchisoarea

Inchisoare 2

Solidaritatea Robinsonilor

Solidaritatea Robinsonilor

Un prieten aflat la un institut de cercetare din Germania s-a oferit într-o zi să-și însoțească prietenii în loc să meargă la institut. Dar prietenii l-au refuzat, reproșându-i că nu-și stabilise corect prioritățile: mai întâi datoria, institutul, sistemul și apoi prietenii. E de înțeles: în România nu pe sistem te sprijini la nevoie, ci pe prieteni, statul nu este plasa de susținere, ci apropiații, ei sunt prioritatea noastră. Am învățat asta foarte bine, chiar de la sistem.

Singurătatea, lipsa de încredere, lipsa de solidaritate, teama de bătrânețe, de moarte, toate sunt boli ale lumii contemporane pentru care găsim explicații, dar foarte greu soluții. Papa Francisc spunea că singurătatea este cea mai gravă boală a timpului nostru. Sociologii o încadrează în fenomenul atomizării sociale, în directă legătură cu independența financiară, libertatea de mișcare, flexibilitatea contractelor sociale, accesul tot mai larg la resurse, cu alte cuvinte, e vorba de libertatea individului și independența lui. Dar nu e doar atât, aceste explicații, juste, nu epuizează subiectul. Singurătatea vine și din lipsa de încredere.

Citește mai departe!