Tabloul lumii pictat de Olga Lengyel

Legăturile invizibile dintre o evreică din România, Picasso, Van Gogh, Eistein, Meryl Streep, Obama și Castro

Educația și cultura pe care le-am luat din Cluj în bagajul meu spiritual mi-au deschis numeroase porți în lumea întreagă. Dedic, așadar, cu recunoștință și afecțiune versiunea românescă a cărții mele, «Cuptoarele lui Hitler», oamenilor din România și foștilor, prezenților și viitorilor locuitori ai Clujului – orașul pe care-l voi iubi întotdeauna și pe care îl consider orașul meu, indiferent unde trăiesc.
— Olga Lengyel, New York, 27 iulie 1982

Olga se naşte la Cluj și aici trăieşte până la 36 de ani, când este dusă cu toată familia în lagărul de la Auschwitz-Birkenau, unde i-a fost exterminată întreaga familie: părinții, doi copii și soțul. Olga supraviețuiește și reușește să scrie o carte despre lagăr, înființează o fundație memorială și donează statului american tot ce are. Iar în România lasă un spital cu 80 de paturi pe care l-a construit și condus împreună cu soțul ei. Lasă şi casa în care a trăit. Adică tot.

Casa de avocatura Herrick care reprezintă Fundația Lengyel, Biblioteca Memorială din New York, anunță în 22 decembrie 2015 deschiderea procesului de revendicare a proprietății privind sechestrul guvernului cubanez asupra colectiei de artă a Olgăi Lengyel (incluzând, printre altele, și opere de Degas, Goya, Van Gogh, Memling, Picasso sau Van Dyke) care a fost lăsată în locuința ei din Havana când, în 1959, aceasta a fugit din Cuba. Guvernul cubanez a început negocierile cu SUA pentru a stabili daunele în jurul sumei de 7 miliarde de dolari în bunuri confiscate de la cetățeni americani, anunța The Art Newspaper la sfârșitul anului trecut. Iar Fiscul american stabilește condițiile de impozitare a bunurilor sau valorilor pe care SUA ar urma să le recupereze.

Administrația Barack Obama a șters Cuba de pe lista statelor care finanțează terorismul și a deschis calea unui progres diplomatic – dar revendicările privind proprietățile confiscate rămân un obstacol serios în calea relațiilor dintre cele două state. Una dintre proprietățile revendicate de SUA de la statul cubanez este colecția de 30 de tablouri valoroase și alte bunuri ale Olgăi Lengyel, o clujeancă supraviețuitoare a lagărului de la Auschwitz – Birkenau.

Omul care a traversat marele război pe sârmă

Arturo Strohschneider s-a născut în două locuri. A murit în trei. A fost văzut mergând pe sârmă și mult după ce a murit. A răsărit într-un roman scris undeva lângă Sibiu – dar îl chema Apollo Bonifazius și era cioclu la o firmă de pompe funebre. La Brașov, prin anii ‘46, s-a prăbușit în țărână în fața unei fetițe, îl plânge și astăzi. A fost văzut la Reșița, când și-a rupt o mână, la Rupea dădea autografe fetelor de școală, la Bologna trecând pe deasupra pieței Aldrovandi, la Milano survola Piazza Grande, la Genova în 1915, purtând pălărie și palton, iar anul trecut, pe 9 noiembrie, mergea pe sârmă între Dom și Palatul Comunal din Perugia, pe deasupra Pieței Mari, „alături” de Andrea Loreni în noaptea magică de „Nessun dorma”. L-au „văzut” toți italienii adunați în piață. Sau n-a fost așa?

Adevărul este că acest personaj a existat cu adevărat și a purtat acest nume, cam bizar ce-i drept, Strohschneider, adică „tăietor de paie”. Şi Artur, desigur. Era austriac, unele mărturii spun că se născuse în Styria, Ausserland, altele că ar fi fost din Trieste, dar cert este, așa cum singur mărturisește într-un interviu acordat ziarului Corriere della Spezia în 18 mai 1912, că locuia la Leitmeritz, în Boemia. Ce-i drept, doar trei luni pe an, când pescuia și trândăvea, pentru că în celelalte nouă luni locuia pe sârmă. A învățat acrobația de la 9 ani și a dat reprezentații în toată Europa. Era celebru la începutul secolului trecut, un fenomen. Arturo, cum îi spuneau italienii, oferea spectacole în piețe, peste tot în Europa. Ţinea mii de oameni cu sufletul la gură, îi făcea să uite de război sau de foamete. Îi făcea să creadă că moartea poate fi învinsă. Le dădea curaj.

Din 1910 până în 1934, străbate toate marile orașe și sate din Europa. De multe ori, ce câștiga colectând după spectacol dona orfelinatelor, pentru copiii bolnavi de TBC sau Crucii Roșii, în timpul războiului.

În anii 1933-1934 a ajuns în România. A dat spectacole în Sibiu, Brașov, Rupea, Reghin, Saschiz, Mediaș, Sighetu Marmației, Cernăuți… dar și în Munții Apuseni. L-am zărit într-o fotografie plutind deasupra pieței centrale din Roșia Montană, într-o zi mohorâtă de toamnă-iarnă.

Şi am pornit pe urmele lui.

Cum a fost salvată Roșia Montană de la o distrugere completă. Procesul de la Washington, văzut din Munții Apuseni

O vreme mohorâtă împâclește muntele și pustiește drumurile spre Roșia Montană. Este dimineața zilei de 10 februarie. Surse guvernamentale, presa și chiar premierul Marcel Ciolacu spuneau că se va afla decizia definitivă în procesul de arbitraj comercial în care compania Gabriel Resources Gold Corporation a dat în judecată România pentru că nu i-a permis dezvoltarea exploatării miniere de la Roșia Montană.

Știrea rulează de câteva zile pe toate televiziunile. Guvernul Ciolacu pregătește opinia publică pentru eșec și încearcă să scape de responsabilitatea deciziei. Se caută vinovați, unii imaginari, se aruncă cu acuzații publice în special în opoziție.

S-a pronunțat și suma pe care România ar trebui să o plătească drept despăgubire, chiar dacă sentința nu s-a comunicat încă: 2 miliarde de dolari.

Ca urmarea a acestor anunțuri publice, prețul acțiunilor Gabriel Resources crește la bursă și acționarii companiei câștigă 200 de milioane de dolari în doar zile. Presa face speculații privind interesele ascunse ale statului român, ale guvernului și ale unor politicieni.

Tensiunea plutește în aer și la Roșia Montană. Dintr-o dată, liniștea de după 2021, anul în care localitatea a devenit sit protejat UNESCO, s-a spulberat.

Echipe de televiziune au stat zile întregi în piața orașului gata să relateze de aici deznodământul procesului de la Washington. Astăzi, sătule de așteptare zadarnică și intuind bluff-ul guvernamental, n-au mai venit.

Podurile din Vladimir. Între o sărbătoare locală și o condamnare penală în satul celui care cerea abolirea jafului în urmă cu 200 de ani

„La noi e plin de poduri, peste tot avem câte un pod, fără ele nu ne-am descurca. Ce se întâmplă? Aici sunt dealuri înalte și curg apele în pâraie care se adună în vale. Peste fiecare pârâiaș, că te duci încolo sau dincolo, trebuie pod. Peste Gilort avem unul singur, la Andreești.

Mai demult, podurile astea erau făcute de lemn. Nu treceau mașini ca acum, dacă trecea una pe săptămână. Când s-au înmulțit mașinile, podurile astea n-au mai rezistat, mai ales că veneau alea de mare tonaj, pentru petrol. Atunci le-au făcut din beton.”

În urma unui proiect de reabilitare a unui astfel de pod, Ion Ianăși, primarul comunei Vladimir, a fost condamnat la doi ani și nouă luni de închisoare cu suspendare pentru abuz în serviciu.

A fost obligat să părăsească funcția de primar și i s-a interzis timp de patru ani să mai ocupe o funcție publică.

Conform comunicatelor Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj, „în calitate de primar, cu știință, a dispus efectuarea plății unei facturi din data de 26 noiembrie 2018 în sumă de 268.758 de lei, reprezentând contravaloare servicii execuție la obiectivul construire pod biserica Andreești, comuna Vladimir, deși aceste servicii și lucrări nu au fost executate în totalitate, cauzându-se un prejudiciu bugetului Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor europene”.

A fost acuzat și de plata către dirigintele de șantier a unor servicii neefectuate în realitate.

„A luat panoul și l-a pus la un pod gata reparat mai demult, nu în mandatul lui, și a făcut fotografia pe care a trimis-o la minister, ca să primească banii cu care a plătit lucrările neefectuate, pe scurt, cam așa s-a întâmplat.

Din câte știu, mai este acuzat și într-un alt dosar penal, legat de toaleta de la școală”, spune Marian Vijulan, cel care l-a înlocuit la conducerea Primăriei din Vladimir.

Comunicatele de presă confimă că Ion Ianăși a fost trimis în judecată pentru că ar fi cheltuit nejustificat 100.000 de euro pentru un WC de la o școală primară la care învață 30 de elevi.

Reconstituirea

Ajungem în sat într-o zi ploioasă, când cerul galben, mohorât, acoperă spinările dealurilor. Nici Valea Gilortului și nici podul peste râu nu arată ca în fotografia veche lipită pe un carton scorojit, găsită în arhiva familiei.

„Doamna cu pantofi albaștri” despre justiția pentru minori. Întrebarea care n-ar trebui să le fie pusă niciodată

Doamna cu pantofi albaștri nu este o legendă, deși povestea ei a devenit „legendară”. Era judecător la Judecătoria din Blaj când o avocată a relatat pe contul ei de Facebook scena unui proces cu un minor, tratată de judecătoare, cu totul aparte.

Camelia Folea, căci așa o cheamă pe „Doamna cu pantofi albaștri”, a judecat într-un mod original și emotionant procesul de custodie a unui copil de 8 ani, iar varianta aleasă de magistrat a devenit, ulterior, practică judiciară pentru cauze similare. De atunci, multe instante de judecată au înființat săli speciale în care sunt audiați minorii.

Dezinformarea. Despre troli, boți și persoane în carne și oase prezente în studiourile TV

Un tânăr student postează frecvent mesaje radical-naționaliste de tipul: „România e jefuită. Ne-au condus Petrovi timp de 10 ani. Suntem COLONIE-SLUGĂ” Mesajul continuă să enumere neajunsurile ultimilor ani și încheie instigator: „Să IEȘIM din Uniunea Europeană și sa PRODUCEM hrană, energie, să avem locuri de muncă și sa fim fericiți pe acest pământ sfânt numit România.”

Reacțiile sunt în același ton, aglutinate de ideile lansate de autor: „Din 23 august 1944, decembrie 1989… suntem conduși de agenți străini…”, „Ultima suta de metri. Urmează dezastrul pentru care se tot pregătesc de 2 ani încoace. Inițial de 30 de ani ne tot jupoaie dar acesti ultimi 2 ani este demersul final”, „Lasă că vin Ucraineini și le oferă lor locuri de muncă și căsuri că la copii români sau familie fără adăpost nu lea putut oferi de asta români vor pleca și vor veni Ucraineini să îi bată pe polițiști în țara noastră și le mai pune toate pe tavă deja ne-am vândut țara cu totul”, „Români își merită locul sus”.

Cine predă lecția războiului? Profesorii sunt speriați să nu facă „politică”

„Azi am avut istorie și doamna ne-a predat despre primul război mondial. Nu ne-a zis nimic despre războiul de acum. Dar un coleg a întrebat cum o să se numească războiul acesta, al treilea război mondial sau al patrulea? Și doamna a răspuns că nu se pronunță. Atunci noi n-am mai întrebat nimic, deși aș fi vrut să știu mai multe. Eu credeam că acum putem să înțelegem mai bine ce se întâmplă, pentru că vedem în fiecare zi. Chiar mă gândeam în timpul lecției despre primul război mondial, oare cel de acum va fi predat peste încă o sută de ani?”, spune Oana elevă în clasa a X-a.

Citiți în articolul de mai jos despre ce face sistemul de educație, cum procedează profesorii la clasă și ce comunică inspectoratele școlare în aceste zile de război:

Cine predă lecția războiului? Profesorii, speriați să nu facă „politică”