Skip to content

Grădinile din Taormina și o călătorie prin suflet de bărbat

Pe creste de munte, deasupra Mării Ionice, un bărbat îndrăgostit a umplut pietrele cu flori și copaci pentru femeia iubită. Era primar în Taormina, iar ea, o contesă surghiunită, amantă îndepărtată de la curtea unui prinț prizonier al vieții.

Sicilianul a început să iubească femeia tristă venită în orașul lui și cu fiecare zi îi ridica temple de flori, ca s-o înveselească. Se spune că femeii i-a trecut tristețea plimbîndu-se printre palmieri, curmali și glicine și împreună cu primarul a trăit o frumoasă poveste de dragoste în orașul Taormina. Citește mai mult…

Povestea Soldatului Liber

Foto: Revista „SINTEZA”

Foto: Revista „SINTEZA”

Cine este el? De unde vine? De ce a ales să riște la ordin într-o lume în care nu mai este obligat să o facă? Cine a ales totuși să facă ceea ce multor bărbați le repugnă – să se înroleze, deși serviciul militar nu mai este obligatoriu ? Dacă mâine ar suna alarma, cine sunt cei care apără țara prăduită de politicieni, abandonată de tineri, blazată și îmbătrânită înainte de vreme?

Îmi este mult mai frică de o armată de 100 de oi înfometate condusă de un leu decât de o armată de 100 de lei condusă de o oaieErnest Hemingway

Veștile despre război, înarmare, conflict străbat zilnic aerul dens al vieții noastre. Prin zgomotul lumii vii, care se mișcă, produce, mănâncă, printre breakingnewsuri, spectacole, șantiere și festivități, în surdină, ajunge până la noi sunetul armelor. În Ucraina, la doar 800 de kilometri de centrul țării noastre, armele n-au încetat să vorbească. Încă mai mor oameni sub ochii marilor puteri. Franța a scos 10 mii de rezerviști din case, Finlanda la fel, Polonia, Germania, toate țările din jur se pregătesc pentru ce e mai rău.

În România la începutul anului s-a semnat un pact politic pentru alocarea a 2% din PIB pentru bugetul armatei, care până acum era de 1,6%. Dar efectele nu se simt încă. Armata noastră este subdotată, are tehnică de război „istorică” demnă de muzeul armamentului. În timp ce țările avansate inventează glonțul inteligent, scanează pământul cu dronele pe sute de kilometri distanță și transmit imagini în monitoarele fiecărei mașini militare de la sol, noi ungem tancurile fabricate în 1985 și calculăm poziția țintei cu rigla și raportorul pe hârtie milimetrică.

Dar, mai important decât tehnica, așa cum spunea un maior de infanterie, care a trecut prin aproape toate teatrele de operațiuni de pe Glob, este potențialul uman: „Forța umană e cea mai scumpă și mai greu de obținut resursă din armată. Tehnica o cumperi mâine, pe oameni însă îi obții și-i formezi foarte greu și cu costuri mari. Iar când îi pierzi pe oameni, ai pierdut totul. Și aici nu mă refer numai la pierderea fizică…” Așadar, oamenii. Citește mai departe

… Și, în sfârșit, un premiu!

Câștigătorii primei ediții a Galei Presei Clujene

premii

Cel mai bun articol de OPINIE/ANALIZĂ

Premiul I

Cătălin Bogdan pentru materialul „Bombele conștiinței”, publicat în „Revista 22”

Motivația juriului:

Într-un spaţiu mediatic în care simple indignări se transformă imediat în “opinii” publicabile şi unde termenul “analiză” a ajuns să fie titrat deasupra unor articole care nu fac decât să compileze 3-4 păreri, Cătălin Bogdan nu renunţă la a căuta rădăcinile culturale ale realităţilor despre care scrie.

Juriul a apreciat dezinvoltura autorului în ceea ce priveşte sursele istorice, literare şi religioase şi faptul că el leagă de ideea aleasă ca fir roşu acele trimiteri care-l pot ajuta pe cititorul curios să continue drumul mental şi după ce a ajuns la finalul textului.

Premiul II
Marius Avram pentru materialul „Tătucul şi Tatăl nostru”, publicat în revista „Sinteza”.

Premiul III
Alin Golban pentru „Scrisoarea unui jurnalist <> către judecători: Lăsați procesele penale publice!”, publicat pe site-ul clujust.ro.

Cel mai bun INTERVIU

Premiul I

Marius Avram pentru articolul „Despre singurătate şi dragoste. În opoziţie”, publicat în revista „Sinteza”

Motivația juriului:

La această secţiune, Juriul a punctat – în afară de alegerea intervievatului, care e esenţială pentru un interviu reuşit – capacitatea celui care întreabă de a-l duce pe interlocutor într-un spaţiu al mărturisirii, dincolo de răspunsurile convenabile. Apreciem că interviul lui Marius Avram cu părintele Boilă este cel mai emoţionant dintre cele înscrise în competiţie. Jurnalistul a simţit când e cazul să intervină şi când nu, iar temele de discuţie au făcut ca oricine citeşte interviul să-şi chestioneze propriile limite.

Premiul II
Cristina Beligăr pentru interviul „Max Tegmark: Să stăpânim viitorul”, publicat în revista Sinteza

Premiul III
Elena Nicolae
Șerban Sturdza: „Mai bine pleacă ei, decât să plec eu”, publicat în revista Sinteza

Cel mai bun REPORTAJ/FEATURE

Premiul I
Ruxandra Hurezean
Babilonul Pierdut” , publicat în revista Sinteza

Motivația juriului:

Autoarea reuşeşte să ţină cititorul în mrejele narative şi să-i poarte imaginaţia printr-un puzzle de senzaţii vizuale, auditive, gustative şi chiar olfactive. Personaje fermecătoare, poveste spusă din unghiuri diferite, reconstituirea unui trecut care acum poate părea idilic, toate acestea împreună cu o scriitură vie, tot mai rară în presa scrisă de la noi, au determinat juriul să aleagă textul exotic şi nostalgic al Ruxandrei Hurezean drept câştigător la această secţiune.

Premiul II
Marius Avram
Cerne, Doamne, liniştea uitării / peste nesfârşita suferinţă…”, publicat în revista Sinteza

Premiul III
Elena Nicolae
„Moștenirea de sare-amară”, publicat în revista Sinteza

Premiul Juriului
Elena Nicolae
„Moștenirea de sare-amară”, publicat în revista Sinteza

Motivația juriului:

Pentru că s-a clasat pe podium la două dintre secţiuni, ceea ce înseamnă că are o “rază de acţiune” şi o experienţă apreciabile, dar mai ales pentru textul “Moştenirea de sare-amară”, în care-şi dovedeşte capacitatea de a selecta şi valoriza elementele care definesc un portret – în acest caz, portretul unui oraş uitat -, juriul acordă acest premiu Elenei Nicolae.

Premiul pentru cel mai bun text publicat pe site-ul studentpress.ro
Flavia Dima și Iulia Vlad, anul III Facultatea de Jurnalism, linia engleză
Cum schimbă Adaptive Reuse fața Clujului

Comunicat de presă al APPC

Lebăda neagră din carnea omului

Cancerul va ajunge să ucidă mai bine de 13,2 milioane de oameni până în 2030, un număr aproape dublu față de 2008, arată un raport ONU. Același raport arată că 21,4 milioane de noi cazuri vor fi diagnosticate anual până în 2030. În SUA, cancerul ucide aproximativ 1.500 de oameni pe zi și este a doua cea mai răspândită boală, după afecțiunile de inimă. În România, ultimele statistici monitorizau 420.000 de bolnavi, iar anual sunt diagnosticate alte 95.000-96.000 de persoane, din care peste jumătate, în fază incurabilă.

Înainte să fie descoperite lebedele negre pe coastele vestice ale Australiei, oamenii credeau că toate lebedele sunt albe. Dar, nu, nu era așa. Nassim Taleb folosește metafora „Lebădă Neagră” pentru toate surprizele care produc ravagii în normalitatea de până la întâlnirea cu ea. Lebăda neagră este un eveniment extrem, se găseste în afara așteptărilor noastre și are un efect devastator. Războaiele, 11 septembrie, crizele mondiale, sunt niște lebede negre care au dat peste cap omenirea. În labirintul cancerului înțelegi că boala asta e lebăda neagră pentru omul care a avut ghinionul să dea cu ochii de ea. Vine încet, alunecă tăcută spre tine… Apoi se produce impactul răvășitor al imprevizibilului cu viața ta.

Mariana

„Eram în 2007 cînd am descoperit primul nodul la sân. Nu i-am dat prea multă importanță. În ianuarie 2009 am descoperit că sânii mei, amândoi, arată ca niște coji de portocală și au mameloanele îngropate. Atunci m-am speriat. Am mers la spital, acolo, la noi în localitate și doctorul mi-a spus să merg la analize la Oncologie, la Cluj. Am dat telefon și mi s-a spus că mă pot programa cam peste o lună. Între timp, cumnata mea mi-a zis să nu stau degeaba, a zis să merg la biorezonanță la București, unde mai fusese și ea, cu alte probleme. Am mers acolo și cu biorezonanța aia m-am amăgit încă vreo șase lui. După aceea au început durerile, când am ajuns la Oncologie eram în stadiul 3 b. Am intrat în operație și mi-au fost extirpați amândoi sânii dintr-o dată. M-am văzut așa, fără ei și cu stadiul trei… Am plâns vreo două ore, nu după sâni, ci pentru mine și apoi mi-am zis: am două variante, lupt sau mor înainte să-mi văd fetița mare. Și am început să lupt. Mai întâi mi-am băgat în cap ideea că e o boală ca oricare alta, că face parte din corpul meu și o voi duce cu mine câte zile voi mai avea, așa că trebuie să o cunosc bine. Am început să citesc, să înțeleg, să fiu atentă la tot ce spun medicii și să iau controlul asupra situației. Știam că nu vor fi medici tot timpul lîngă mine. Acum știu când simt de ce simt și când trebuie să plec la spital. Au urmat ani grei, dar bine că au urmat… am mai făcut operații, acum am o tumoră pe axila dreaptă, am venit din nou la operație… Va trece și asta…”

Citește mai departe!

Hans Prömm, despre război, ură şi o lume nouă

În 1967, când s-a născut, la Brașov, străbunicii lui mai vorbeau încă despre ordinea Imperiului Habsburgic în care ei crescuseră și ai căror cetăţeni mai apucaseră să fie. La 17 ani, Hans Prömm pleacă împreună cu familia în Germania și lasă în urmă România comunistă. Acolo își face studiile militare, studiază economia și știinţele politice. În 1996 este trimis în misiune NATO pe terenul minat al Iugoslaviei războinice. Acolo află Hans cum arată ura, moartea, umilinţa, absurditatea unui conflict fratricid și jură că el nu o să calce vreodată demnitatea altui om în picioare. „Mă cert, îndur sau pedepsesc, mă lupt și în extremis poate și omor pe cineva, dar niciodată plin de ură sau într-un fel umilitor!”, spune Hans Prömm.

El e, poate, prototipul omului nou: omul cu mai multe ţări, case, joburi… dezrădăcinat și sentimental, dar, tocmai de aceea, determinat să facă ceva al lui. S-a mutat de nouă ori până acum. Stă două săptămâni în România și două în Germania. Are o firmă la Brașov, Caditec, și alte angajamente juridice la Hamburg. Iar din aceste bucăţele, Hans își recreează o patrie a lui. Numai a lui.

România

Bunicii lui Hans îi vorbeau despre bunăstarea perioadei interbelice, despre burghezie, intelectualitate și deschiderea României spre Vest. Și despre al doilea război mondial, dar numai că a fost o nenorocire mare. Nu faptul că izbucnise, nenorocirea era faptul că fusese pierdut. Toate încercările micului Hans de a afla mai multe detalii se loveau de un zid al tăcerii. Citește mai departe!

Fenomenul Tășuleasa: „Nimeni nu se va atinge de noi!”

E iar primăvară și încep să se dezmorțească drumurile, picioarele, sufletele. În Munții Bistriței, într-o tabără ciudată, se pune la cale o mare plantare, cea mai mare din istoria războiului cu tăietorii de păduri din România. Un fel de Smârdan al lor. Cum e cântecul, „albastrele văi îi cheamă la drum”. Vor porni spre Budești unde, în câteva ceasuri, vor planta zece hectare de pădure.

Alin Uhlmann Ușeriu este acum bărbat, are peste 40 de ani. Are el însuși un băiat care trăiește cu mama lui în Germania, dar el, Alin, pe care nu-l cheamă prea mult nici Ușeriu nici Uhlmann, după ce a rătăcit prin pădurea copilăriei lui la Tășuleasa și prin lumea largă, iese acum încet la lumină. A găsit calea. Avea 11 ani când părinții lui s-au despărțit, iar el a început să rătăcescă în căutarea unui drum. A mers până a ajuns în Germania, unde s-a îndrăgostit de o fată. Povestea vieții, ca de fiecare dată. Soția lui Alin s-a nimerit să fie bogată, cu câteva castele pe valea Rinului, farmacii. Alin începe să trăiască bine, să aibă de toate. De toate, mai puțin un rost al lui, un sens. Se înscrie într-o fundație germană, Cavalerii Ioaniți, și pleacă prin lume să facă bine.

Prima lume care avea nevoie de bine a fost România. A venit cu ajutoare la inundațiile din Bacău. I s-a părut o barbarie ce se întâmplase cu pădurile, cu apele, cu casele, cu oamenii. Alin a început să se gândescă tot mai mult la casa lui, la țara lui, la nevoile ei. Și s-a întors, ca păsările migratoare, la cuib. Citește mai departe!

Balzac 13

Pe Lars Noren l-am „întâlnit” la Hunamitas cu câțiva ani în urmă. Dar într-o seară de februarie, săptămâna trecută, el s-a jucat într-un spațiu mai puțin obișnuit: în apartamentul unui om de cultură clujean, Feri Koos. Pe Balzac numărul 13.

E piesa Demoni. Durata chinului: 100 min (fără pauză).

Joacă: Radu Lărgean, Miron Maxim, Alexandra Tarce, Eniko Gyorgyjakab,. Regia Razvan Mureșan, producator Feri Koos.

Spectacolul se petrece în sufrageria casei unui om și asta îți dă impresia că e o scenă de viață reală. Când cele două cupluri de prieteni își scot toate frustrările și demonii din ei în spațiul închis al unui apartament, ai sentimental că ești invitat de prietenii tăi și asiști la o scenă de familie incapabil să intervii și oarecum jenat că te afli acolo. Actorii sunt tineri, mai au stângăcii și par puși oarecum aleatoriu în schema piesei, dar strădania lor este vizibilă și ca exercițiu, teatrul de apartament oferit în casa de pe Balzac numărul 13 a lui Feri Koos este un beneficiu adus teatrului nou. Ieșirea din mausoleul teatrelor naționale fiind o încercare la care, iată, și cetățenii iubitori de teatru vor să participle. Apoi, orice tânăr actor care aspiră să ajungă cineva, are nevoie de mai multe scene pe care să-și probeze talentul, unde să se „antreneze”.

Lars Noren are la ora actuala peste 70 de texte scrise care se joaca constant pe cel putin o scena europeana. „Despre autorul dramei, Lars Noren, care a devenit in viata fiind, un clasic, s-a scris ca pozitia sa in lumea teatrului poate fi comparata cu cea a predecesorului sau cel mai important din literatura suedeza, August Strindberg”. (Bjorn Johan Apelkvist Introduction to Lars Noren, un discurs tinut la lansarea dramei Demoni la Libraria Humanitas, Cluj.Napoca, 8 decembrie 2005)

Feri Koos este un om de afaceri și om de cultură clujean, are o bibliotecă privată deschisă publicului, o licrărie și o afacere comercială. Acum construiește în spațiu propriu o clădire pentru un studio de teatru.

Ţara de piatră

Se spune că Viena e pavată cu piatră din Ţara Crişurilor, Roma ar avea şi ea carne de calcar din Transilvania, Palatul Parlamentului din Budapesta şi Casa Poporului din Bucureşti au ziduri din carierele României. De la sanctuarele dacice la grajdurile pentru dobitoace, piatra l-a însoţit pe om, era miezul lui tare. Acum e gata să facă şi ea saltul mortal de la esenţă la aparenţă.

E un loc împădurit, umbros, ca o seară. Pietrele ies din umezeala locului, înverzite pe spinări, cu urme de daltă. Omul întinde mâna şi dă frunzele la o parte, se ivesc urmele, rănile: aici şi aici. Despicăturile din cremene, făcute de sclavi, se deschid timid, în geana de lumină. Erau să fie zid de cetate, dar n-au mai ajuns. Au rămas aici, pietre slute. De parcă ieri ar fi ieşit dalta din carnea ei, piatra aşteptă o altă mână să termine treaba. Măgura Călanului este un loc mai puţin cunoscut, aproape deloc cercetat, lăsat în grija sălbăticiei. A fost carieră de calcar sarmaţian, „mama cetăţilor dacice”, cum îi spune istoricul Dan Oltean. Cu piatra de aici, dacii şi-au ridicat cetăţile, sanctuarele, au construit Sarmizegetusa Regia. Un fel de BCA antic: piatră caldă, uşoară, de culoarea mierii de salcâm, nici prea fragilă, dar nici prea greu de cioplit.

Citeşte mai departe!

Urmăresc

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 4,135 de alți urmăritori

%d blogeri ca acesta: