Hotnews.ro: „Crit. Istoria, povestile si viata unui sat de sasi, prima monografie romaneasca a unui sat de poveste al sasilor de altadata”

Biserica fortificata si casa parohiala din Crit

„Sofia Folberth din Crit traieste acum in Germania, in casa unor nepoti. Dar se intoarce in fiecare primavara in satul ei, cam deodata cu pasarile calatoare. Se aseaza in casuta din curtea bisericii si ia la puricat fiecare colt de sat, sa vada ce mai e la locul lui.” Asa incepe cartea „Crit. Istoria, povestile si viata unui sat de sasi”, lansata de jurnalista Ruxandra Hurezean la saptamana Haferland, cel mai important eveniment dedicat culturii sasesti din Transilvania. Lansarea a avut loc la fortificatia Bisericii Evanghelice din Crit (judetul Brasov), in prezenta Sofiei Folberth (94 de ani), cea mai batrana sasoaica ramasa in Crit, a ambasadorului Romaniei la Berlin, Emil Hurezeanu, si a ambasadorului Germaniei la Bucuresti, Werner Hans Lauk.

O monografie neobișnuită

In limba germana, Crit-Deutschkreutz inseamna „Crucea germana”. „Crit. Istoria, povestile si viata unui sat de sasi” este prima monografie romaneasca a satului Crit-Deutschkreutz si este un proiect finantat de Fundatia Michael Schmidt.
Ruxandra Hurezean spune insa ca nu este vorba despre o monografie obisnuita: „Eu ca jurnalist primesc foarte multe monografii. Aproape ca nu se pot citi monografiile si este pacat, pentru ca si alte comunitati din Romania au istorii fabuloase. Dar stilul in care se scriu monografiile omoara povestea, tot interesul pentru ele. Si atunci am zis ca o sa adopt un alt stil pentru a scrie aceasta monografie. Este povestea de viata a acestei comunitati, asa cum traia ea acum 100 de ani si asa cum doamna Sofia si-o aminteste. N-am scapat nimic: de la felul in care se faceau hainele cu care se imbracau, la felul in care se nasteau copiii, la cum se folosea abatorul satului, cum ajungeau medicii aici, cum se organizau de la biserica la scoala si la leaganul unui copil, absolut totul am discutat cu doamna Sofia. Povestea intreaga este in aceasta carte.”

Articolul integral poate fi citit AICI

Reduta tradițiilor. Copiii români dansează armenește

Reduta tradițiilor. Copiii români dansează armenește

În Sala Reduta de la muzeul Etnografic s-au întâmplat multe lucruri importante. Îi istorie, locul acesta a rămas ca un sanctuar al suferinței și-al marilor idei. Acolo se țineau întrunirile Dietei, dar tot acolo a avut loc și procesul Memorandiștilor.

Într-o seară de vară, în răcoarea din miezul zidurilor albe, aici e spectacol, dansează trupe de diferite etnii și din mai toate colțurile țării. Dau viață muzeului, așa cum se întâmpla adeseori. Spectacolele sunt organizate de Centrul de Conservare a Culturii Tradiționale și toate la un loc poartă o denumire un pic diferită de Untold, li se spune „Uniți prin tradiții”, nespuse și ele. Toți cântă și dansează frumos. Nici nu e de mirare că au încă ritmul în ei, viața la munte sau în satele Sucevei i-a obligat să nu uite nimic, bucuria cântului și jocului fac parte din rețeta lor de supraviețuire.

Dar și mai interesant este cum au reușit minoritățile pe cale de dispariție să-și regenereze tradițiile și să renască din cenușă. Dansurile armenești de la Gherla au impresionat sala. 15 tineri poate niciunul peste 20 de ani au dansat pe ritmurile unei muzici stranii, rareori auzită în sălile de spectacol. Esztegar Erika, lidera grupului, ne mărturisește că au recuperat cu greu, de la bătrâni dar și din imensitatea internetului cântece străvechi armenești și acorduri mai noi, au combinat totul și a ieșit o operă proprie lor, grupul de dansatori fiind și „coregraful” spectacolului.

„Totul a început acum patru ani, când ne-am zis: trebuie să refacem tradiția dansurilor armenești, nu putem să le lăsăm să dispară. Și am căutat tineri care să dorescă să facă asta. Printre armeni nu erau îndeajuns, dar am avut surpriza să vedem că vin să ne ajute prietenii noștri români și maghiari. Mulți dintre noi nu sunt armeni, dar au înțeles că e necesar și ni s-au alăturat. Ne întâlnim în fiecare weekend la sediul uniunii armenilor din Gherla, repetăm dansuri, ascultăm muzică și urmărim înregistrări de pe Youtube. De acolo am învățat pașii, ritmul, nu a avut cine să ne învețe. Apoi am căutat modele de costume tradiționale, am găsit tot pe internet, le-am listat și ne-am dus la croitoreasă. Am cerut să ne facă astfel costumele. Trebuie să vă spun că am introdus și o inovație, am scurtat fustele, pentru că ne încurcau la dans. A ieșit ce vedeți. Trupa noastră e ceva special. Deși nu toți sunt armeni, toți avem sentimentul că facem ceva ce trebuia făcut. Cândva, tot orașul Gherla era locuit de armeni. Acum mai suntem câțiva. Dar ce frumos ar fi să nu dispară cultura noastră. Dansăm împreună, mergem la spectacole prin toată țara, suntem mulțumiți de ce facem și ne place. Am devenit o familie.”

Știm cu toții că Muzeul Etnografic din Cluj a prins viață de câțiva ani încoace. Cum a făcut? E un secret simplu: o minte deschisă a deschis poarta.

[Guest Post] Aurora Liiceanu: Despre memorie și identitate

[Guest Post] Aurora Liiceanu: Despre memorie și identitate

„Universul este plin de rețele
E ca o imensă pânză de păianjen
legături nevăzute
între tot ce se întâmplă”

Sofia Folberth din Criț

Am citit cartea Ruxandrei Hurezean mai întâi repede, din curiozitate, știind precis că o voi citi din nou, tihnit, stând să savurez nu numai informația adusă, ci și adierea adâncă pe care ți-o aduce o carte pe care citind-o savurezi nespusul.

Nu cunosc emotivitatea, sensibilitatea Ruxandrei Hurezean, dar am simțit-o citind a doua oară cartea, pentru că ea are știința adjectivelor, cum spunea Gaston Bachlard, are măiestria de a a duce concretul în ceea ce scrie, iar cititorul vizualizează totul, dincolo de ceea ce ea ne spune. Continue reading „[Guest Post] Aurora Liiceanu: Despre memorie și identitate”

Comoara ascunsă din Șcheii Brașovului: Școala de piatră, cărțile de apă

Comoara ascunsă din Șcheii Brașovului: Școala de piatră, cărțile de apă

Era aici un tâmplar cu două doctorate, fost pușcăriaș. Făcuse opt ani de închisoare. Într-o zi a urcat în pod să ia o scândură, a tras și sub ea a apărut o ușiță. De dincolo de ușiță s-au prăvălit niște cărți. Erau 6.000 de volume și 30 de mii de documente vechi.

La Biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului, în clădirea Primei Școli Românești, în chilii, dar și în clădirea unui fost dispensar, se păstrează cărți vechi și documente de aproape 10 secole. Au fost ascunse de năvălitori și de comuniști în turla bisericii și descoperite în 1962 din întâmplare de un tâmplar. După ce au fost soase la lumină, episcopul de atunci, Vasile Coman, decide să facă un muzeu cu ele.

Comoara va fi preluată de Vasile Oltean, student pe atunci. De 49 de ani buchisește la ea. A învățat greaca și slavona ca să poată descifra textele vechi. A publicat 34 de cărți despre ce a găsit acolo, pe banii lui. Pentru asta are CAR-uri făcute pe numele tuturor băieților lui. A făcut tot ce i-a stat în putință. Dar de la un timp încoace, a început să plouă prin acoperișul depozitului de carte. A cerut bani să repare clădirea, a primit 200 de mii de lei de la Secretariatul pentru Culte, dar pentru restul de 120 de mii de lei, de câți mai este nevoie, nu mai are resuse. A făcut un apel public, dar singurii care au răspuns au fost pensionarii din Șcheii Brașovului. Au venit și cu câte 5 lei din pensia lor amărâtă, i-au dat ca să salveze „casa cu manuscrise”. Un bătrân de 92 de ani, Gheorghe Vili, a venit cu 430 de lei adunați de la el și vecinii lui. I-a întins cu mâna tremurândă. În total, s-au adunat 1.920 de lei. Prea puțin. Nicio firmă din Brașov n-a donat niciun leu, niciun om de afaceri n-a făcut vreo sponsorizare. Citește mai departe!

Descoperim sistemul feudal… Acum?

Descoperim sistemul feudal… Acum?

Privind din interiorul sistemului, doar cine nu vrea nu înțelege ce se întâmplă. Anume, că Sănătatea e o construcție feudală.

În urmă cu aproape patru ani publicam un interviu care acuza tocmai faptul că sistemul de sănătate este construit pe sărăcie, incompetență și pe relații ierarhice piramidale. Intervievatul de atunci avea și un set de soluții, dar ar mai fi fost și de cineva care să ia în calcul nevoia de reformă a sistemului. Poate se va întâmpla acum, într-un moment atât de târziu, când – dacă puteți crede – nu mai știm nici măcar câți medici mai sunt în sistem.

Același tablou îl prezintă astăzi chiar ministrul Sănătății, Vlad Voiculescu, citat de Agerpres:

Primul cuvânt care îmi vine în minte când mă gândesc la sistemul de sănătate este „feudal”. Este o feudă de sus până jos. Și într-un sistem feudal este mai puțin vorba despre oameni — oameni buni, oameni răi — este vorba despre sistem, despre păstrarea privilegiilor. Este un sistem feudal și sper ca la sfârșitul acestui mandat să știm cu toții că sistemul este așa și să destructurăm câteva lucruri.

Acesta este interviul:

„E timpul să terminăm cu spitalul lui Domn’ Profesor!” Interviu cu Ovidiu Turdean, șeful Comisiei de Sănătate din Consiliul Local Cluj-Napoca

Tare s-au mai înfuriat atunci Domn’ profesorii din Cluj!

„Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei”

„Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei”

A ieșit la lumina zilei în 5 mai. Lansarea urmează în curând. Cartea este rodul și rostul unor eforturi speciale de a re-cunoaște ce nu ne era pe deplin cunoscut, așa cum spune doamna Liiceanu, avem atâtea să aflăm despre lumea în care trăim.

Poveștile lor am început să le caut din 2008. Aici sunt 12 personaje, sași care n-au plecat, au rămas să păstreze memoria poporului lor ori s-au întors pentru că ceva îi chema. Nu sunt basme, sunt realități.

Mulțumiri doamnei Anneli Ute Gabanyi, primul cititor al acestei cărți. Designul și ilustrațiile aparțin colegilor Ciprian Butnaru și Nicolae Romanițan, dar cum nu le puteti vedea aici, ramane să vi le prezint în mod special.

În continuare, prefața cărții, semnată de doamna Anneli Ute Gabanyi: Citește prefața!

Einschenk. Umple Transilvania de sunet de 120 de ani neîntrerupt

Einschenk. Umple Transilvania de sunet de 120 de ani neîntrerupt

Zilnic în România, de la 8 dimineața și până seara, se închid cam 300 de firme. Pe unele le desființează proprietarii, pentru că nu mai pot merge înainte, iar altele intră în insolvență. În fiecare săptămână, Bursa din China pierde cam un trilion de dolari și multe uși de sticlă se fac țăndări zilnic. În mijlocul vacarmului global, undeva în Brașov, pe fosta stradă Neagră, la numărul 50, funcționează un atelier care se ocupă cu același lucru de 120 de ani. Anul acesta, lutierii de acolo își sărbătoresc aniversarea, doar tipărind un calendar de perete.

„Era primăvară și plouase mult. Plecasem cu unchiul meu cu motocicleta la Mortesdorf, aproape de Mediaș, să reparăm orga bisericii. Și în noroaiele alea, ni se împotmolește motorul. …Vedeți, nu erau drumuri ca acum. Coborâm și pornim pe jos, dar aveam lădițele cu scule și acelea nu erau ușoare. Uite că vine un om cu carul cu boi, zice unchiul, să-l așteptăm. Și omul scoate carul de pe câmp și vine pe drum spre noi. Dăm binețe, răspunde și unchiul Otto îi spune că suntem de la Brașov, de la frma Einschenk și am venit să reparăm orga bisericii. Păi, parcă de curând ați mai fost, a zis omul care era și curator al bisericii. Da, de curând a zis unchiul, dar între timp au trecut treizeci de ani, a trecut un război, a venit pacea, a venit și comunismul, suntem în 1955. Vedeți, omul nostru mersese la câmp în fiecare primăvară, vară, toamna, hrănise animalele, făcuse în fiecare zi și-n fiecare an tot același lucru. Pentru el nu se întâmplase nimic deosebit, timpul stătuse pe loc… Am mers la biserică, ne-am tocmit cu cei de acolo, că nu erau deloc sparți la mână și am purces la repararea orgii”, povestește Arnulf Einschenk, fiul lui Helmuth Einschenk și nepotul lui Karl Einschenk, cel care, la 1896, înființa firma lor de instrumente muzicale și care făcuse cu mulți ani în urmă orga pe care atunci o reparaseră.

Arnulf povestește toate astea în timp ce repară un clavir în sala de spectacol a Sanatoriului de nevroze din Predeal. Klavierul are câteva corzi rupte și mecanismul defect. Arnulf îl desface în bucăți, scoate sârme noi din rucsacul lui, și cuie mai mari, ca să țină și începe meticulos să refacă bucată cu bucată mașinăria stricată. A fost chemat pentru că zilele trecute aici s-a dat un concert cu interpreți veniți de la București, Sibiu, Brașov și pianina a cedat. Și ea, ca și oamenii, s-a dezacordat.

Și-n timp ce Arnulf trage de corzi cu o cheie tubulară, le ciupește să vadă dacă sună din nou în acord cu gândul lui, în fundul sălii se adună pâlcuri-pâlcuri pacienții Spitalului de nevroze. Se așază sfioși pe scaune și-ncepe terapia de grup, ca-n fiecare săptămână, la ora aceea. Psihologul îi întreabă pe fiecare ce probleme au și în șoaptele lor descâlcește corzile dezacordate, le întinde să vadă cât de mult sunt afectate și încet-încet, în timp ce soarele se ridică deasupra muntelui, cei doi, acordeorul de piane și cel de oameni, repară fiecare ce poate. Arnulf mai strânge câteva șuruburi și se retrage discret lâsând pianina gata să fie din nou ruptă de pasiunea vreunui interpret celebru. Chiar joia viitoare se va întâmpla asta.

Arnulf

Ziua e caldă, neobișnuit de caldă pentru un sfârșit de iarnă. Coborâm muntele cu mașina lui și Arnulf, care acum are 75 de ani, trece în revistă vremurile. Mai întâi a fost vremea bunicului Karl. Atunci a construit 45 de orgi în toată Transilvania. Lucra zi și noapte, căci avea opt copii de hrănit. Un an și poate mai bine îi lua să facă o orgă. Prima făcută de el și de uncenicii lui este într-o biserică din Aiud, iar ultima, la Biserica Blumenau din Brașov, instalată în 1939. Atunci a venit războiul, a venit urgia. Și când vorbesc armele, orgile tac.

Cum era când era bine?

„Bine n-a fost niciodată”, spune Arnulf, „doar că nu era rău, iar munca a fost multă și banii puțini. Era concurență mare și pe atunci, că veneau maeștrii din Europa, acolo era tradiție, ei primeau comenzi. Bunicul făcuse ucenicie, fusese calfă călătoare la Berlin, Viena, Budapesta. A învățat vreo zece ani de la un maestru din Budapesta și abia apoi a putut să facă atelier propriu și orgi, la rândul lui. Poate vă închipuiți că făcea bani și trăia bine? Nu, nu era deloc așa. Copiii lui spuneau că trăiau sărăcăcios, era o problemă când voiau un creion. Era o familie foarte chibzuită. Mergea din comună în comună și întreba dacă nu aveau nevoie de orgă sau de reparații. Nu doar că muncea în atelier, dar umbla după comenzi și pentru întreținere oriunde era chemat. Primele amintiri cu el le am din atelier. Aveam vreo cinci ani când mă punea să spăl uneltele de clei sau să bat cuie. Mă tot punea să bat cuie, poate ca să capăt îndemânare. Apoi bunicul s-a prăpădit. Atelierul lui l-au moștenit cei doi frați, tata și unchiul Otto. Iar eu lucram pe lângă ei aproape tot timpul, și în vremea războiului am lucrat cu bunicul. Să vă spun ceva, nu e adevărat că sașii au vrut să plece la război, cum se spune. Dovadă că tata n-a vrut este că se înțelesese cu un prieten de la țară care avea pământ să dea și pentru el sfeclă de zahăr la fabrica Bod, ca și cum ar cultiva și el așa ceva, pentru că era o regulă atunci că, dacă dădeai sfeclă de zahăr la fabrică, te scuteau de front. Și a mers o vreme, dar apoi s-a descoperit că așa de mulți cultivatori de sfeclă erau, că nu ar fi fost pământuri destule și au renunțat la măsura asta. Așa că tata a fost chemat la Viena la armată, de musai. Acolo a fost așa, că un comandat a ieșit din cazarmă și-n fața plutonului a întrebat: Care dintre voi știți să-mi faceți porcul cela salam săsesc? Primul din rând a zis că el nu știe și comandantul a făcut un semn – să plece pe front! Apoi urma tata și lângă el era un țăran dintr-un sat vecin de aici, de la noi. Și-au șoptit: ne prindem? Ne prindem, a zis țăranul, dar să mă iei și pe mine! Așa că, la întrebarea comandantului, au răspuns că fac ei porcul salam și, cu toată spaima, au reușit să facă din porc tot ce le plăcea comandanților și au scăpat de front, au rămas bucătari tot războiul. După ce s-a întors de pe front, a trecut o vreme până când mâinile și urechile lui au deprins iar să asculte corzile și să pipăie calpele. Și, în general, să știți că sașii n-au mers la armată cu convingere, poate or fi fost vreuni, dar cei mai mulți se înrolau la Germania pentru că între statul român și cel german se făcuse o înțelegere și cei care se înrolau la nemți primeau pentru neveste și copii o indemnizație cât timp erau ei pe front și după aceea, dacă mureau. Ei, și atunci își ziceau: dacă mergem la români și murim, rămân femeile noastre cu nimic, dar dacă mergem la nemți și tot murim, măcar au nevestele cu ce să hrănescă copiii.”

Mașina alunecă încet pe coapsa muntelui spre oraș și Arnulf a ajuns în 1961, când familia lor, strânsă cu ușa atelierului, cedează și se înscrie în cooperativa meșteșugăsescă. „Nu aveam încotro. Ne dăduseră afară din casă și stăteam la niște rude la Prejmer. Atelierul ni l-au lăsat și noi veneam din Prejmer la lucru dimineața, dar, rând pe rând, comuniștii închideau și ateliere, prăvălii, tot ce era aici pe stradă. Într-o zi ne spune tata: nu avem altă soluție mai bună decât să intrăm cu atelierul în cooperativă, altel ne scot și de acolo. Și așa am făcut. Din 1961 am devenit membri cooperatori, cum se spunea atunci, dar ne-am putut păstra atelierul în același loc. 32 de ani am lucrat la ei, în cooperativă, dar de fapt, eu lucram tot pentru pianele și viorile și orgile din oraș și din Transilvania. În ce făceam eu, nu s-a schimbat nimic, îmi făceam meseria mai departe la fel cum știam că se face.”

A avut și ucenici, unul dintre ei a venit acum câțiva ani de la Essen și i-a mulțumit pentru că l-a învățat meserie. O vreme însă n-a mai fost interes, iar acum nici n-ar mai putea avea ucenici, pentru că legea nu-i mai permite, în calitatea sa de „Persoană Fizică Autorizată”. Pe perioada comunismului, intrarea în cooperativă i-a asigurat continuitatea atelierului, la aceeași adresă și cu același obiect de activitate, iar acesta a fost singurul mare câștig ai acelei perioade. Chiar dacă meșterii muzicanți erau doar angajați la stat în timp ce lucrau în propriul spațiu confiscat, „măcar n-am ajuns cu instrumentele în stradă”, spune Arnulf Einschenk. […]

Articolul a fost publicat în revista SINTEZA. Poate fi citit integral AICI!

Reportajul a primit Premiul mass-media al Ambasadei Germaniei la București la categoria „Istoria și prezentul minorității germane din România”premiu