Skip to content

Balzac 13

Pe Lars Noren l-am „întâlnit” la Hunamitas cu câțiva ani în urmă. Dar într-o seară de februarie, săptămâna trecută, el s-a jucat într-un spațiu mai puțin obișnuit: în apartamentul unui om de cultură clujean, Feri Koos. Pe Balzac numărul 13.

E piesa Demoni. Durata chinului: 100 min (fără pauză).

Joacă: Radu Lărgean, Miron Maxim, Alexandra Tarce, Eniko Gyorgyjakab,. Regia Razvan Mureșan, producator Feri Koos.

Spectacolul se petrece în sufrageria casei unui om și asta îți dă impresia că e o scenă de viață reală. Când cele două cupluri de prieteni își scot toate frustrările și demonii din ei în spațiul închis al unui apartament, ai sentimental că ești invitat de prietenii tăi și asiști la o scenă de familie incapabil să intervii și oarecum jenat că te afli acolo. Actorii sunt tineri, mai au stângăcii și par puși oarecum aleatoriu în schema piesei, dar strădania lor este vizibilă și ca exercițiu, teatrul de apartament oferit în casa de pe Balzac numărul 13 a lui Feri Koos este un beneficiu adus teatrului nou. Ieșirea din mausoleul teatrelor naționale fiind o încercare la care, iată, și cetățenii iubitori de teatru vor să participle. Apoi, orice tânăr actor care aspiră să ajungă cineva, are nevoie de mai multe scene pe care să-și probeze talentul, unde să se „antreneze”.

Lars Noren are la ora actuala peste 70 de texte scrise care se joaca constant pe cel putin o scena europeana. “Despre autorul dramei, Lars Noren, care a devenit in viata fiind, un clasic, s-a scris ca pozitia sa in lumea teatrului poate fi comparata cu cea a predecesorului sau cel mai important din literatura suedeza, August Strindberg”. (Bjorn Johan Apelkvist Introduction to Lars Noren, un discurs tinut la lansarea dramei Demoni la Libraria Humanitas, Cluj.Napoca, 8 decembrie 2005)

Feri Koos este un om de afaceri și om de cultură clujean, are o bibliotecă privată deschisă publicului, o licrărie și o afacere comercială. Acum construiește în spațiu propriu o clădire pentru un studio de teatru.

Ţara de piatră

Se spune că Viena e pavată cu piatră din Ţara Crişurilor, Roma ar avea şi ea carne de calcar din Transilvania, Palatul Parlamentului din Budapesta şi Casa Poporului din Bucureşti au ziduri din carierele României. De la sanctuarele dacice la grajdurile pentru dobitoace, piatra l-a însoţit pe om, era miezul lui tare. Acum e gata să facă şi ea saltul mortal de la esenţă la aparenţă.

E un loc împădurit, umbros, ca o seară. Pietrele ies din umezeala locului, înverzite pe spinări, cu urme de daltă. Omul întinde mâna şi dă frunzele la o parte, se ivesc urmele, rănile: aici şi aici. Despicăturile din cremene, făcute de sclavi, se deschid timid, în geana de lumină. Erau să fie zid de cetate, dar n-au mai ajuns. Au rămas aici, pietre slute. De parcă ieri ar fi ieşit dalta din carnea ei, piatra aşteptă o altă mână să termine treaba. Măgura Călanului este un loc mai puţin cunoscut, aproape deloc cercetat, lăsat în grija sălbăticiei. A fost carieră de calcar sarmaţian, „mama cetăţilor dacice”, cum îi spune istoricul Dan Oltean. Cu piatra de aici, dacii şi-au ridicat cetăţile, sanctuarele, au construit Sarmizegetusa Regia. Un fel de BCA antic: piatră caldă, uşoară, de culoarea mierii de salcâm, nici prea fragilă, dar nici prea greu de cioplit.

Citeşte mai departe!

Femeia română, după 25 de ani

Un scriitor al vremii obișnuia să-i spună femeii din comunism „femeia română de mărfuri”. Era văzută cu plase în mâini la cozi, căutând mâncare, ciorapi, hârtie higenică, vată, săpun, chiloți. Improviza, inventa, trebuia să găsescă soluții. Procura.

Mereu îngândurată, cu grijă la oala de pe foc, cu picioarele umflate de stat la cozi, cu calendarul ciclurilor menstruale tatuat adânc în creier. Ea nu era femeie decât pentru o zi-două pe lună.

Scria despre motani sau făcea calcule matematice, dar tot femeie comunistă rămânea, o unealtă pusă la lucru, și ea trebuia să facă mașinăria să funcționeze. Așa-zisa emancipare a femeii comuniste, egalitatea ei cu bărbatul erau în fond tot o formă de exploatare, un mijloc și o justificare în plus de a-i smulge poporului cât mai multă energie.

Comunismul nu menaja pe nimeni. Femeia de atunci avea doar două luni concediu de maternitate, nu avea parte de ojă, parfum sau săpun. Nu avea apă caldă, nu avea scutece sau lapte praf pentru copii. Femeia de atunci aproape că nu era femeie, ci o piesă mai altfel în ceasornicul țăcănit al timpului.

Unde e ea acum? Citește mai departe

Incursiune în autonomie

Începutul „incursiunii în Autonomie” îl facem într-un sat mai altfel, Trei Fântâni. Este un sat unic în România, poate chiar în lume. Locuitorii lui, 29 de familii de români, aparţin de judeţul Neamţ, 63 de familii de maghiari de judeţul Harghita, iar trei familii, în capătul satului, ţin de judeţul Bacău. Să nu credeţi că a fost aici o bătălie pe micuţul cătun din vârful munţilor și fiecare a smuls o mână de case. A fost mai degrabă o lipsă de interes: pentru că satul se află la 27 de kilometri de orice localitate asfaltată, cuibărit pe vârf de munte, nimeni nu a vrut să se lege singur la cap cu problemele așezării. Iar responsabilităţile, în felul acesta, puteau fi pasate de la unii la alţii…

Am ajuns în sat, după un drum greu, pe la amiază, când copiii veneau de la școală. De la o școală improvizată în casa pădurarului, pentru că școala lor a luat foc și a ars din temelii, cu puţin timp în urmă. Ce pompier ar fi putut ajunge până aici? Așa că cei 11 copii ai satului învaţă într-o casă lăsată de pădurar în folosul lor temporar. Învăţătoarea vine lunea și pleacă sâmbăta. Aproape totul aici este împărţit între veșnic și provizoriu. Timeea Tatar are zece ani și știe să vorbească bine limba română. Vrea să cânte muzică ușoară, să plece când va fi mare în Ungaria, iar acolo să devină vedetă. Ceilalţi copii tac și ascultă visul Timeei. Cu siguranţă au și ei unul, dar, deocamdată, îl lasă nepovestit…

Citește mai departe!

Neînțeleșii

Farmacia „Van Gogh”

Un pictor alungat din oraș îi aduce, mai târziu, faimă și bani. Dar orașul nici azi nu crede în el. Într-un sat, răsculații dau foc castelului și-l lasă în ruină 170 de ani. Ca să-l salveze, un arhitect îl cumpără și-l reconstruiește singur. Un copil cioban coboară din munți și spune că îngerii i-au poruncit să construiască un pod peste marele râu. Locuitorii nu-l cred și-l pun să dea probe. Ciobanul trece probele și așa se face podul peste Rhon. Astăzi, nu mai este decât un ciot. Podul se oprește în mijlocul apei fără să mai ajungă la celălalt mal. Dovadă că neînțeleșii își continuă singurătatea și după moarte.

Van Gogh

A ajuns într-o iarnă la Arles, a pictat peste 200 de lucrări în doar 15 luni. Câmpurile, străzile, podurile, oamenii din Arles au intrat în istoria lumii datorită lui. Dar treizeci de cetățeni au semnat o petiție prin care i-au interzis să mai locuiască acolo, l-au alungat. Astăzi, casa în care a locuit nu mai există, iar podul pictat de el e o ruină năpădită de buruieni. Însă, la fiecare colț de stradă, se vând căni și plase de rafie cu chipul lui.

E o zi în care soarele arde răspicat, ca și cum vara aici ar fi infinită. Pe el l-a căutat Van Gogh când s-a pornit spre sud să caute lumină. Era însetat de ea, el, biet olandez crescut în umbra umedă a unui port nordic. Avea doar 35 de ani când a sosit în micuțul Arles. S-a așezat într-un hotel la început, apoi a închiriat o casă lângă malul Rhonului, în Piața Lamartine, la numărul 2, aproape de poarta de ieșire din oraș. Pentru că el a pictat-o în galben, i s-a spus „Casa galbenă”. Este însemnată pe toate hărțile și apare în toate pliantele. O poți căuta. Toată lumea te va îndruma spre ea, toți îți vor spune că e puțin mai încolo, în piațeta din față. O cauți mai departe, cei de la hotel îți spun că este exact în spate. La fel te îndrumă și băiatul de la magazinul de vinuri, de pe colț. Doar tu nu o vezi.

Citește mai departe!

De Crăciun

Torcătoarea

torcatoarea

Când am văzut caierul ei, cât un brad de Crăciun, am crezut că e de vânzare. Dar nu, era un caier ca oricare altul, așa obișnuiește ea să toarcă, dintr-o căpiță de fân!
Face șosete și le pune pe ață, la poartă. Le vinde. Cu 30 de lei perechea. Lâna a luat-o de la niște vecini care vroiau s-o ardă. A spălat-o, o toarce și o face ciorapi. Mâinile ei nu stau degeaba.

Și mama împletește ciorapi și cipici de umblat prin casă. Apoi le împarte la rude, la cunoscuți, la prietenii care o ajută.

Cred că în lâna ciorapilor, mamele noastre împletesc gânduri. Când îi porți, ele intră prin pielea ta și te încălzesc.

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 3,867 other followers

%d bloggers like this: