Skip to content

Lebăda neagră din carnea omului

Cancerul va ajunge să ucidă mai bine de 13,2 milioane de oameni până în 2030, un număr aproape dublu față de 2008, arată un raport ONU. Același raport arată că 21,4 milioane de noi cazuri vor fi diagnosticate anual până în 2030. În SUA, cancerul ucide aproximativ 1.500 de oameni pe zi și este a doua cea mai răspândită boală, după afecțiunile de inimă. În România, ultimele statistici monitorizau 420.000 de bolnavi, iar anual sunt diagnosticate alte 95.000-96.000 de persoane, din care peste jumătate, în fază incurabilă.

Înainte să fie descoperite lebedele negre pe coastele vestice ale Australiei, oamenii credeau că toate lebedele sunt albe. Dar, nu, nu era așa. Nassim Taleb folosește metafora „Lebădă Neagră” pentru toate surprizele care produc ravagii în normalitatea de până la întâlnirea cu ea. Lebăda neagră este un eveniment extrem, se găseste în afara așteptărilor noastre și are un efect devastator. Războaiele, 11 septembrie, crizele mondiale, sunt niște lebede negre care au dat peste cap omenirea. În labirintul cancerului înțelegi că boala asta e lebăda neagră pentru omul care a avut ghinionul să dea cu ochii de ea. Vine încet, alunecă tăcută spre tine… Apoi se produce impactul răvășitor al imprevizibilului cu viața ta.

Mariana

„Eram în 2007 cînd am descoperit primul nodul la sân. Nu i-am dat prea multă importanță. În ianuarie 2009 am descoperit că sânii mei, amândoi, arată ca niște coji de portocală și au mameloanele îngropate. Atunci m-am speriat. Am mers la spital, acolo, la noi în localitate și doctorul mi-a spus să merg la analize la Oncologie, la Cluj. Am dat telefon și mi s-a spus că mă pot programa cam peste o lună. Între timp, cumnata mea mi-a zis să nu stau degeaba, a zis să merg la biorezonanță la București, unde mai fusese și ea, cu alte probleme. Am mers acolo și cu biorezonanța aia m-am amăgit încă vreo șase lui. După aceea au început durerile, când am ajuns la Oncologie eram în stadiul 3 b. Am intrat în operație și mi-au fost extirpați amândoi sânii dintr-o dată. M-am văzut așa, fără ei și cu stadiul trei… Am plâns vreo două ore, nu după sâni, ci pentru mine și apoi mi-am zis: am două variante, lupt sau mor înainte să-mi văd fetița mare. Și am început să lupt. Mai întâi mi-am băgat în cap ideea că e o boală ca oricare alta, că face parte din corpul meu și o voi duce cu mine câte zile voi mai avea, așa că trebuie să o cunosc bine. Am început să citesc, să înțeleg, să fiu atentă la tot ce spun medicii și să iau controlul asupra situației. Știam că nu vor fi medici tot timpul lîngă mine. Acum știu când simt de ce simt și când trebuie să plec la spital. Au urmat ani grei, dar bine că au urmat… am mai făcut operații, acum am o tumoră pe axila dreaptă, am venit din nou la operație… Va trece și asta…”

Citește mai departe!

Hans Prömm, despre război, ură şi o lume nouă

În 1967, când s-a născut, la Brașov, străbunicii lui mai vorbeau încă despre ordinea Imperiului Habsburgic în care ei crescuseră și ai căror cetăţeni mai apucaseră să fie. La 17 ani, Hans Prömm pleacă împreună cu familia în Germania și lasă în urmă România comunistă. Acolo își face studiile militare, studiază economia și știinţele politice. În 1996 este trimis în misiune NATO pe terenul minat al Iugoslaviei războinice. Acolo află Hans cum arată ura, moartea, umilinţa, absurditatea unui conflict fratricid și jură că el nu o să calce vreodată demnitatea altui om în picioare. „Mă cert, îndur sau pedepsesc, mă lupt și în extremis poate și omor pe cineva, dar niciodată plin de ură sau într-un fel umilitor!”, spune Hans Prömm.

El e, poate, prototipul omului nou: omul cu mai multe ţări, case, joburi… dezrădăcinat și sentimental, dar, tocmai de aceea, determinat să facă ceva al lui. S-a mutat de nouă ori până acum. Stă două săptămâni în România și două în Germania. Are o firmă la Brașov, Caditec, și alte angajamente juridice la Hamburg. Iar din aceste bucăţele, Hans își recreează o patrie a lui. Numai a lui.

România

Bunicii lui Hans îi vorbeau despre bunăstarea perioadei interbelice, despre burghezie, intelectualitate și deschiderea României spre Vest. Și despre al doilea război mondial, dar numai că a fost o nenorocire mare. Nu faptul că izbucnise, nenorocirea era faptul că fusese pierdut. Toate încercările micului Hans de a afla mai multe detalii se loveau de un zid al tăcerii. Citește mai departe!

Fenomenul Tășuleasa: „Nimeni nu se va atinge de noi!”

E iar primăvară și încep să se dezmorțească drumurile, picioarele, sufletele. În Munții Bistriței, într-o tabără ciudată, se pune la cale o mare plantare, cea mai mare din istoria războiului cu tăietorii de păduri din România. Un fel de Smârdan al lor. Cum e cântecul, „albastrele văi îi cheamă la drum”. Vor porni spre Budești unde, în câteva ceasuri, vor planta zece hectare de pădure.

Alin Uhlmann Ușeriu este acum bărbat, are peste 40 de ani. Are el însuși un băiat care trăiește cu mama lui în Germania, dar el, Alin, pe care nu-l cheamă prea mult nici Ușeriu nici Uhlmann, după ce a rătăcit prin pădurea copilăriei lui la Tășuleasa și prin lumea largă, iese acum încet la lumină. A găsit calea. Avea 11 ani când părinții lui s-au despărțit, iar el a început să rătăcescă în căutarea unui drum. A mers până a ajuns în Germania, unde s-a îndrăgostit de o fată. Povestea vieții, ca de fiecare dată. Soția lui Alin s-a nimerit să fie bogată, cu câteva castele pe valea Rinului, farmacii. Alin începe să trăiască bine, să aibă de toate. De toate, mai puțin un rost al lui, un sens. Se înscrie într-o fundație germană, Cavalerii Ioaniți, și pleacă prin lume să facă bine.

Prima lume care avea nevoie de bine a fost România. A venit cu ajutoare la inundațiile din Bacău. I s-a părut o barbarie ce se întâmplase cu pădurile, cu apele, cu casele, cu oamenii. Alin a început să se gândescă tot mai mult la casa lui, la țara lui, la nevoile ei. Și s-a întors, ca păsările migratoare, la cuib. Citește mai departe!

Balzac 13

Pe Lars Noren l-am „întâlnit” la Hunamitas cu câțiva ani în urmă. Dar într-o seară de februarie, săptămâna trecută, el s-a jucat într-un spațiu mai puțin obișnuit: în apartamentul unui om de cultură clujean, Feri Koos. Pe Balzac numărul 13.

E piesa Demoni. Durata chinului: 100 min (fără pauză).

Joacă: Radu Lărgean, Miron Maxim, Alexandra Tarce, Eniko Gyorgyjakab,. Regia Razvan Mureșan, producator Feri Koos.

Spectacolul se petrece în sufrageria casei unui om și asta îți dă impresia că e o scenă de viață reală. Când cele două cupluri de prieteni își scot toate frustrările și demonii din ei în spațiul închis al unui apartament, ai sentimental că ești invitat de prietenii tăi și asiști la o scenă de familie incapabil să intervii și oarecum jenat că te afli acolo. Actorii sunt tineri, mai au stângăcii și par puși oarecum aleatoriu în schema piesei, dar strădania lor este vizibilă și ca exercițiu, teatrul de apartament oferit în casa de pe Balzac numărul 13 a lui Feri Koos este un beneficiu adus teatrului nou. Ieșirea din mausoleul teatrelor naționale fiind o încercare la care, iată, și cetățenii iubitori de teatru vor să participle. Apoi, orice tânăr actor care aspiră să ajungă cineva, are nevoie de mai multe scene pe care să-și probeze talentul, unde să se „antreneze”.

Lars Noren are la ora actuala peste 70 de texte scrise care se joaca constant pe cel putin o scena europeana. „Despre autorul dramei, Lars Noren, care a devenit in viata fiind, un clasic, s-a scris ca pozitia sa in lumea teatrului poate fi comparata cu cea a predecesorului sau cel mai important din literatura suedeza, August Strindberg”. (Bjorn Johan Apelkvist Introduction to Lars Noren, un discurs tinut la lansarea dramei Demoni la Libraria Humanitas, Cluj.Napoca, 8 decembrie 2005)

Feri Koos este un om de afaceri și om de cultură clujean, are o bibliotecă privată deschisă publicului, o licrărie și o afacere comercială. Acum construiește în spațiu propriu o clădire pentru un studio de teatru.

Ţara de piatră

Se spune că Viena e pavată cu piatră din Ţara Crişurilor, Roma ar avea şi ea carne de calcar din Transilvania, Palatul Parlamentului din Budapesta şi Casa Poporului din Bucureşti au ziduri din carierele României. De la sanctuarele dacice la grajdurile pentru dobitoace, piatra l-a însoţit pe om, era miezul lui tare. Acum e gata să facă şi ea saltul mortal de la esenţă la aparenţă.

E un loc împădurit, umbros, ca o seară. Pietrele ies din umezeala locului, înverzite pe spinări, cu urme de daltă. Omul întinde mâna şi dă frunzele la o parte, se ivesc urmele, rănile: aici şi aici. Despicăturile din cremene, făcute de sclavi, se deschid timid, în geana de lumină. Erau să fie zid de cetate, dar n-au mai ajuns. Au rămas aici, pietre slute. De parcă ieri ar fi ieşit dalta din carnea ei, piatra aşteptă o altă mână să termine treaba. Măgura Călanului este un loc mai puţin cunoscut, aproape deloc cercetat, lăsat în grija sălbăticiei. A fost carieră de calcar sarmaţian, „mama cetăţilor dacice”, cum îi spune istoricul Dan Oltean. Cu piatra de aici, dacii şi-au ridicat cetăţile, sanctuarele, au construit Sarmizegetusa Regia. Un fel de BCA antic: piatră caldă, uşoară, de culoarea mierii de salcâm, nici prea fragilă, dar nici prea greu de cioplit.

Citeşte mai departe!

Femeia română, după 25 de ani

Un scriitor al vremii obișnuia să-i spună femeii din comunism „femeia română de mărfuri”. Era văzută cu plase în mâini la cozi, căutând mâncare, ciorapi, hârtie higenică, vată, săpun, chiloți. Improviza, inventa, trebuia să găsescă soluții. Procura.

Mereu îngândurată, cu grijă la oala de pe foc, cu picioarele umflate de stat la cozi, cu calendarul ciclurilor menstruale tatuat adânc în creier. Ea nu era femeie decât pentru o zi-două pe lună.

Scria despre motani sau făcea calcule matematice, dar tot femeie comunistă rămânea, o unealtă pusă la lucru, și ea trebuia să facă mașinăria să funcționeze. Așa-zisa emancipare a femeii comuniste, egalitatea ei cu bărbatul erau în fond tot o formă de exploatare, un mijloc și o justificare în plus de a-i smulge poporului cât mai multă energie.

Comunismul nu menaja pe nimeni. Femeia de atunci avea doar două luni concediu de maternitate, nu avea parte de ojă, parfum sau săpun. Nu avea apă caldă, nu avea scutece sau lapte praf pentru copii. Femeia de atunci aproape că nu era femeie, ci o piesă mai altfel în ceasornicul țăcănit al timpului.

Unde e ea acum? Citește mai departe

Incursiune în autonomie

Începutul „incursiunii în Autonomie” îl facem într-un sat mai altfel, Trei Fântâni. Este un sat unic în România, poate chiar în lume. Locuitorii lui, 29 de familii de români, aparţin de judeţul Neamţ, 63 de familii de maghiari de judeţul Harghita, iar trei familii, în capătul satului, ţin de judeţul Bacău. Să nu credeţi că a fost aici o bătălie pe micuţul cătun din vârful munţilor și fiecare a smuls o mână de case. A fost mai degrabă o lipsă de interes: pentru că satul se află la 27 de kilometri de orice localitate asfaltată, cuibărit pe vârf de munte, nimeni nu a vrut să se lege singur la cap cu problemele așezării. Iar responsabilităţile, în felul acesta, puteau fi pasate de la unii la alţii…

Am ajuns în sat, după un drum greu, pe la amiază, când copiii veneau de la școală. De la o școală improvizată în casa pădurarului, pentru că școala lor a luat foc și a ars din temelii, cu puţin timp în urmă. Ce pompier ar fi putut ajunge până aici? Așa că cei 11 copii ai satului învaţă într-o casă lăsată de pădurar în folosul lor temporar. Învăţătoarea vine lunea și pleacă sâmbăta. Aproape totul aici este împărţit între veșnic și provizoriu. Timeea Tatar are zece ani și știe să vorbească bine limba română. Vrea să cânte muzică ușoară, să plece când va fi mare în Ungaria, iar acolo să devină vedetă. Ceilalţi copii tac și ascultă visul Timeei. Cu siguranţă au și ei unul, dar, deocamdată, îl lasă nepovestit…

Citește mai departe!

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 4,140 other followers

%d blogeri ca acesta: