Neajunsul de a te fi născut. Nu pe Rue de l’Odeon

Neajunsul de a te fi născut. Nu pe Rue de l’Odeon

Motto
„Sunt experiențe cărora nu le mai poți supraviețui. După ele, simți cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificație. Căci după ce ai atins limitele vieții, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic și aspirația obișnuită își pierd orice farmec și orice seducție”
Emil Cioran

Emil Cioran s-a născut pe 8 aprilie 1911 la Rășinari și a murit pe 20 iunie 1995, Paris. A fost un filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză. Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: întâmplarea de a fi om, sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, amenințarea Răului. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile și nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat, considera el.

Cioran e ca un tratament pe care bolnavul incurabil ar trebui să și-l administreze regulat. Ca un vaccin. Nu există ghid mai bun pentru ieșirea din disperare decât omul care a urcat el însuși „pe culmile disperării”. Acum un an plecam pe urmele lui, să văd cât din ce a lăsat el am păstrat noi.


Ne îndreptăm spre Paris și realizez că fac acest drum cu o mare strângere de inimă. Nu știu dacă Parisul din închipuirea mea mi se va confirma, dacă-l voi regăsi. E o zi incertă, de hotar între iarnă și primăvară, „nici ploaie nici soare”. Străbatem Alsacia și Lorena cu câmpurile lor nesfârșite, întinse ca apa sub cerul greu.

La intrarea în Paris, cerul tremură ușor și-i face loc unei pânze palide de lumină care se întinde deasupra Senei și a clădirilor alburii, poleind totul. Intrarea în Cartierul Latin este ca intrarea în Haos. Mașini, motociclete, trotinete, un furnicar viu, se mișcă șerpuitor, compact. Te împinge până în buza hotelului, pentru că astăzi, GPS urile sunt neiertătoare. Nefiind proiectat pentru astfel de cataclisme, orașul pare să crape. Tu mai lipseai de aici! îți zici, la capătul puterilor.

Parisul nu e o bezea, cum îl prezintă revistele de turism, și nici un pahar cu vin. E o provocare ce te disperă și te exaltă în același timp. Mă hotărăsc, spre seară, să nu mai zăbovesc și să pornesc pe străzile pe unde aflasem că se plimba Cioran. Îl voi numi astfel, cu nesfială, pentru că el însuși îi cerea unui prieten să i se adreseze pe numele de familie, „așa cum îmi spun cei mai mulți”.

Se lasă seara și un vânt subțire taie aerul dens, îmbibat cu mirosuri, din care deslușesc vag unul de pește și altul de flori, ca în porturile de pe Mediterana. Câte un cățel mi se înfășoară de picioare și scap după ce stăpânul îl trage apăsat de lesă. În fiecare siluetă de bătrân mi se pare că-l zăresc pe Cioran. Trebuie să fi arătat precum cel de la colț, din fața cafenelei Le Buci, cel care vrea să traverseze. Cu un ciuf de păr alb, hainele mai largi decât el, pantofii uzați, mâinile în buzunare și o privire pierdută. Seamănă chiar și cu tata. Are ceva din neglijența vestimentară, din repezeala și din slăbiciunea trupească a unui țăran român.

Întâlnirea mea cu Cioran s-a întâmplat pe la 15 ani. A fost brutală și uimitor de plăcută. Ca o catastrofă de care treci cu bine. Am început să-l citesc și ca să fiu sigură că titlul cărții nu îngrijorează pe nimeni, mă ascundeam să o citesc în vie. Astfel că, pentru mine, „Pe culmile disperării” are gustul sălciu al neantului peste care plutește și acum, bizar, mirosul de struguri și cântecul greierilor. În seara asta, încă buimacă după sosire, pășind pe străzile Parisului în care a trăit din 1937 până când a murit, mă întreb dacă nu cumva l-aș găsi mai degrabă în via mea decât aici.

Rue de l’Ancienne Comédie, cu cafeneaua Le Procope, Marais, acum înțesată cu bistrouri unde se mănâncă sushi, Saint Germain, treci de restaurantul Danton, bulevardul se bifurcă în două străduțe – una este Rue de L’Odeon. E o stradă scurtă. Peste vitrine sunt trase deja obloanele, dar dincolo de grilajele metalice poți să numeri nu mai puțin de nouă librării. Zăbovesc fascinată în fața fiecăreia, ca un copil în fața galantarului cu bomboane. Colecții întregi de carte veche, dar și carte nouă, librării de autor, librării generaliste, o librărie e toată strada.

Ajung la clădirea de la numărul 21 unde aflasem că a locuit Cioran timp de 37 de ani. E ultima de pe partea stângă, înainte să dai în Piața Odeon. Poarta nu mai e verde – așa cum a găsit-o Friedgard Thoma, tânăra profesoară de care Cioran avea să se îndrăgostească, când l-a vizitat cu mulți ani în urmă –, ci albastră. Un albastru mat, cu nuanță de lavandă putredă. Privesc imobilul câteva minute, fac fotografii și aștept. Îmi amintesc cum povesteau cei care l-au vizitat în anii ‘90, că până la mansarda lui ar fi 95 de trepte. Că el, Cioran, dezvoltase o tehnică menită să-i ușureze urcarea – își înclina trupul încât să fie paralel cu planul scării și astfel greutatea distribuită îi ușura efortul. Iar la intrarea în mansardă te făcea atent la uși, pentru că erau mai joase, să nu dai cu capul. Cum Simone Boue, prietena lui, întreținea pe balconul micuț o adevărată grădină cu flori. Iar Cioran a păstrat toată viața, așternut pe jos, un covor țesut de la Rășinari. Asemeni covorului de rugăciune pentru un musulman, al lui îi ținea loc de casă, de biserică, poate și de țară.

Imobilul nu are nicio plăcuță care să menționeze că aici a trăit Emil Cioran, niciun semn, nimic. Poarta prevăzută cu interfon este închisă. Dincolo de ferestre, oamenii își trăiesc viețile lor obișnuite. Au ferecat poarta, dar tot nu s-au putut apăra de necunoscuții care vin și o fotografiază. Cioran îi bântuie și după moarte.

Sosește o tânără, are în jur de douăzeci și cinci de ani, sună, i se deschide. Deduc că nu locuiește acolo din moment ce nu-și deschide poarta singură. Așa că nu o întreb nimic. Cu gândul că voi reveni a doua zi, cobor agale spre cheiurile Senei. De ce nu l-or fi iubit?

Vecinul

Rue de L’Odeon

A doua zi reiau plimbarea spre casa din Rue de L’Odeon. De data aceasta sunt mai optimistă. Îmi închipui că voi putea vorbi cu cineva, că voi putea intra, că voi putea afla lucruri interesante despre omul adorat în tinerețe. Găsesc poarta la fel de închisă și nu-mi răspunde nimeni la cele două apartamente la care îndrăznesc să sun. Dau târcoale casei, ochesc mansarda, cu vedere în spate. Dar nu e niciun semn care să amintească de descrierile cunoscuților lui Cioran care au trecut pe aici. Nici urmă de flori, așa cum avea când trăia Simone Boue. Dar de data aceasta sunt deschise librăriile de pe strada lui. În prima găsesc doar cărți noi, niciuna de-a lui, și un librar tânăr care nu l-a cunoscut pe Cioran.

Intru în următoarea, la Librairie Rieffel de la 15 și întreb, din nou, de Cioran. Da, librarul Adrien vorbește cu plăcere despre el. Nu l-a cunoscut, dar de la colegii lui știe că venea adeseori aici. Uneori cu Simone. Momentan nu are nicio carte de-a lui. De câte ori primește una, se vinde „instantaneu”. Are și o listă cu înscriși „în așteptare”. Regretă că nu are mai multe cărți, ar vinde oricâte, dar realitatea este că ele nu există pe piață. Nu înțelege de ce, pentru că vânzările ar fi încurajatoare pentru editură. Deși, dacă s-ar găsi carte nou tipărită, cititorii n-ar căuta-o în anticariate. Apoi, ne mărturisește Adrien, vin foarte mulți clienți turiști și întreabă despre el și despre cărțile lui. „Aproape zilnic, vin aici oameni interesați, atât francezi cât și români și caută adresa unde a locuit monsieur Cioran. Întreabă și de cărțile sale. Îmi pare rău să răspund că nu am. De câte ori primesc una, se vinde imediat”, ni se plânge Adrien. „Celor interesați însă de locuința sa, le explic că este un pic mai sus, la numărul 21. Desigur, este regretabil că nu are instalată o plăcuță care să identifice locul, dar fiind un scriitor român, țara dumneavoastră ar trebui să se ocupe sau o asociație a fanilor săi. Ar fi util, pentru că există un adevărat pelerinaj. Cititori ai săi au aflat de pe internet unde a locuit și vin aici să fotografieze casa. E oarecum frustrant ce se întâmplă, dar eu așa cred, că România ar trebui să se ocupe de această chestiune.”

Adrien

„Emil Cioran înseamnă fondul românesc, arhaic deci văietător, pus în formă (stilistic) franceză. Şi, astfel ambalat, a ajuns la celebritate reală. Nu sunt deloc originală răspunzând astfel, ci subscriu unei mai vechi şi laconice observaţii a lui Livius Ciocârlie”,
Marta Petreu | autoarea volumului „Cioran sau un trecut deocheat”

După ce autoritățile comuniste i-au retras cetățenia română, Cioran a rămas apatrid. Pentru că nici cetățenie franceză nu a cerut vreodată, omul fără patrie a trăit cu povara de a fi al tuturor și al nimănui.

Imediat după revoluție, tinerii filosofi români, oameni de cultură, îndrăgostiții de Cioran s-au pornit într-un pelerinaj haotic spre idolii lor exilați sau autoexilați în Occident. Așa s-a întâmplat și cu Cioran, și lor le datorăm mărturiile, interviurile, puține, pe care le avem cu el. Lor le datorăm faptul că i-am auzit vocea sau i-am văzut fața, mimica, gesturile. Că i-am ascultat gândurile. Și astfel îl putem păstra viu în memorie.

Omul

Îi mai datorăm asta și Friedgardei Thoma, femeia care a păstrat și ulterior publicat scrisorile lui Cioran și ale sale, care au însoțit povestea de dragoste dintre ei. Desigur, gestul de fi dat în vileag idila și, odată cu ea, micile slăbiciuni umane ale filosofului, i-a revoltat pe mulți. Editura Galimard, care s-a ocupat de opera lui Cioran chiar a refuzat publicarea lor. Cu toate astea, cartea nemțoicei nu i-a făcut prea mult rău lui Cioran. L-a umanizat, l-a adus printre oameni și a explicat câteva lucruri esențiale pentru înțelegerea destinului lui.

„Mărșăluind prin Paris”, își va aminti ea, „începe să-mi vorbească de zeci de nimicuri, de la chiria lui extrem de mică (la mansardă) și până la cearta lui cu proprietarul”. Continuă să pălăvrăgească despre salariile profesorilor și imigranții asiatici, despre cât de scumpe sunt restaurantele la Paris, și proaste. Friedgard realizează că trăiește un moment istoric atunci când la capătul celor 95 de trepte ajunge în mansarda lui Cioran. Descrie cu amănunte camera, covorul, bucătăria. Măsuța. Îl văd curățând fasolea păstăi pentru masa cu Friegard și, ca un român econom, grăbesc pasul când ajung prin față la Procope și trec fără să intru. Îmi voi petrece seara în cartierul lui Cioran, mâncând un corn din pungă, deasupra Senei.

„Cioran a devenit un mort inutilizabil pentru români. Cine mai are nevoie de Cioran la noi? În România, nu s-a publicat nimic nou din opera lui Cioran. În Franţa, s-au editat acum volume inedite ale scriitorului. Franţa face mai mult decât România pentru Cioran.”
Nicolae Manolescu | critic literar

Instituțional, România a bâjbâit și bâjbâie încă în relația cu acești „monștrii sacri” ai culturii din exil. În cazul lui Cioran, George Banu, critic de teatru și profesor la Sorbona, cerea, la împlinirea a 100 de ani de la nașterea filosofului, ca pe Rue de l’Odéon, la numărul 21, să fie pusă o plăcuţă care să amintească de locul unde a creat acesta. Dorin Stănescu constata câțiva ani mai târziu că „nimeni nu a îmbrățișat ideea”: „Să mai fim noi, românii”, scria acesta, „în logica războiului rece cu Occidentul?” Se întreabă el: oamenii de cultură ai exilului încă sunt dușmanii poporului şi ai statului, trecuți pe o listă neagră? Şi aşa se poate explica de ce nicio autoritate a statului nu a luat iniţiativa de a pune o plăcuţă de marmură pe zidurile clădirii de pe rue L’Odéon, pe care să scrie că aici a locuit şi creat filosoful născut în România, Emil Cioran. Mă miră şi mai mult faptul că nici societatea civilă nu a făcut nimic în acest sens. O fi prea ocupată… Credeţi că va exista vreodată la Paris, pe rue L’Odéon, numărul 21, o plăcuţă care să vorbească despre Cioran?”

Cioran contemplând lumea în Grădinile Luxemburg

România și Cioran

Anul trecut s-a desfășurat un program special – sezonul România Franța. Pentru pregătirea participării României la acest program cultural comun, a fost înființat Comitetul de organizare format la nivel de secretar de stat și experți desemnați de către Administrația Prezidențială, Ministerul Culturii și Identității Naționale, Ministerul Afacerilor Externe alături de Ambasada României la Paris, Institutul Cultural Român, Ministerul Apărării Naționale și Secretariatul General al Guvernului. Multe instituții.

Comitetul de organizare a fost condus de comisarul desemnat al Sezonului. Comisarul Sezonului, Andrei Țărnea, a fost sprijinit în activitatea sa de o echipă formată dintr-un consiliu consultativ și referenți culturali, numiți prin Ordin al Ministrului Culturii. Ar fi fost o ocazie unică să se acționeze și în sensul consemnării pe harta Parisului a existenței lui Emil Cioran, nu doar a morții sale în cimitir.

„Nu s-a reușit”

Ambasada României în Franța a răspuns pentru revista Sinteza că acest lucru pur și simplu nu i-a stat în putință. „Ambasada României la Paris a întreprins demersuri, în repetate rânduri, pe lângă autoritățile franceze în vederea amplasării unei plăci pe imobilul din str. Odéon nr. 21, la mansarda căruia a locuit Emil Cioran. Cel puțin două astfel de inițiative, susținute de către Primăria Parisului și de către Primăria arondismentului 6, pe suprafața căruia se află imobilul, au întâmpinat opoziția asociației de proprietari ai imobilului. Or, cerința este în Franța ca amplasarea unei plăci să aibă acordul proprietarului/asociației de proprietari. Cel mai recent, în urmă cu un an, demersul Ambasadei, susținut de către Primăria arondismentului 6, a primit următorul răspuns din partea proprietarilor: asociația „nu intenționează să dea curs favorabil solicitării dvs. Prin urmare, nu este posibilă amplasarea unei plăcuțe pe fațada imobilului”.

Cât privește evenimentele dedicate acestuia în cadrul Sezonului, ambasada ne-a răspuns astfel: „Un proiect consacrat lui Cioran și inclus în programul Sezonului România-Franța a fost organizat de către actorul Laurent Schuh și asociația „Les Arts et Mouvants”: spectacolul bilingv „Moi, Emil & 1 Cioran” a avut loc în fața imobilului din strada Odéon nr. 21 la 8 aprilie 2019, urmat de o a doua reprezentație la sediul ICR Paris, la 9 aprilie.”

Reportajul integral poate fi citit pe site-ul Revistei Sinteza.

Criza medicilor de familie – o poveste foarte veche

Reportaj din februarie 2018, publicat în revista Sinteza

Am bătut satele și am stat de vorbă cu oamenii, cu primarii, cu medicii pe unde i-am găsit. Scriam: „Harta localităţilor fără medici de familie este roşie. Peste 500 de localităţi, cu cel puţin 120 de mii de oameni nu au un medic în comuna unde locuiesc. Alte comune mai mari au un singur medic, deşi ar trebui doi sau trei. Un calcul sumar arată că ar fi nevoie urgentă de cel puţin 650 de medici de familie în toată ţara, dar ei sunt de negăsit.”
Acum a ieșit iar un raport. Dezastruos.

Pe doamna Cristina a inventat-o Uniunea Europeană. Şi ăsta le-a fost norocul celor din Zimbor, care de ani buni nu reuşesc să convingă un medic de familie să vină în comuna lor. Doamna Cristina Olariu este acum „asistent comunitar” aşa îi zice. Deşi are vechime 27 de ani în sănătate, ca asistentă, cum n-a mai fost medic în comună nici pe ea n-a avut cine s-o mai plătească. Soluţia a venit printr-un program european care finanţează existenţa acestor „asistenţi comunitari”. În principal, trebuie să facă prevenţie, educaţie medicală. Nu are voie să intervină, să aplice tratamente sau să facă injecţii. Pentru că nu este asistată de un medic, nu are dreptul să acţioneze medical. Îi învaţă pe oameni cum să-şi ia medicamentele, ce nu trebuie să mănânce pentru bolile lor, ce să spună la medicul specialist când merg la oraş, care sunt semnele bolii, antecedentele patologice din familie etc. Din păcate însă, sunt cazuri în care nu are încotro, face resuscitare dacă vede că omul moare până vine salvarea, aşa cum s-a întâmplat sâmbăta trecută. Le dă un paracetamol sau o cremă, un calmant sau le ia tensiunea. Îi sfătuieşte, sună medicii oriunde ar fi ei şi-i întreabă ce să facă. „Face faţă”.

Improvizaţia salvează naţia

„Este o improvizaţie, dar o improvizaţie care poate salva vieţi, spune primarul Mureşan Gabriel. Ce să facem? De mulţi ani n-am avut medic aici în mod constant. A venit câte unul şi a plecat. Caută comune mai mari, noi avem doar 970 de locuitori. Nu suntem foarte puţini, dar nici destui ca să-i renteze, pentru că medicul de familie este plătit la numărul de asiguraţi înscrişi la el. Eu zic că în medicină n-ar trebui să fie numărul de locuitori criteriul, şi un om dacă este, contează. Noi am vorbit cu doamna doctor din Sînmihaiul Almaşului, ar veni de două ori pe săptămână la noi, dar nu are voie, Colegiul medicilor le interzice să aibă puncte sanitare în alte localităţi decât cea de bază, deşi asta ar fi o soluţie”. Cei din Zimbor s-au străduit şi au făcut cabinet medical dotat cu apă curentă, cu tot ce trebuie, spaţiu avizat de Direcţia Sanitară. Au pregătit şi o locuinţă pentru medic, l-ar ajuta şi cu lemne pentru iarnă, cu orice. Dar după repetate eforturi, anunţuri şi adrese, n-a fost nimeni dispus să vină. „În comună, continuă primarul, avem 115 copii, oricare poate păţi ceva. Iarna se îmbolnăvesc, sunt virozele astea, ia copilul şi fugi cu el la Zalău, unde stai ore în şir la urgenţă. Nu e normal. Avem şi bătrâni la pat, imobilizaţi. Satele noastre îmbătrânite ar trebui cu atât mai mult să aibă medici. Şi ca să atragem tinerii cu copii, cum să facem? Să le spunem că nu avem doctor?” Primarul are un vraf de sesizări făcute la colegii, direcţii şi case de sănătate. A dat sfoară în ţară prin cunoştinţe şi prieteni. Dar soluţia, spune el acum, după toate încercările, ar fi acel punct sanitar unde să vină un medic măcar de două ori pe săptămână.

Doamna Cristina are o pâine în geantă, o poartă cu ea pentru vreo nevoie. Poate găseşte vreun bătrân fără. A mers cu bicicleta prin sate timp de 19 ani, pe ploaie, zăpadă,vânt. Nu are copii, se ocupă de copiii satelor. Ţine loc de medic, moaşă, asistentă, mamă. Ea face şi controalele periodice la şcoală, pe care ar trebui să le facă un medic.

Se uită pe fereastră, ne evită privirea, parcă n-ar vrea să ni le spună pe toate. „E greu, foarte greu. Dar ne-am obişnuit cu greul şi ni se pare că aşa e normal.” Oamenii satelor o sună noaptea, dimineaţa devreme, duminica, oricând. Bătrânilor li se face des rău, au nevoie de sfaturi, cum să-şi ia tratamentul, sunt şi foarte mulţi singuri, vor să fie cineva lângă ei. „Le iau tensiunea, le mai dau din geanta mea câte un calmant dacă trebuie, sun la medic sau la salvare dacă văd că nu le trece. Am telefoanele tuturor medicilor lor de familie, din Cluj, Zalău, Cuzăplac sau din alte părţi şi-i întreb ce e de făcut. Eu mă duc acasă la ei de câte ori mă cheamă. Nu stau la birou, aproape că nu am birou. Mă duc să văd cum le e şi a doua zi. Sunt oameni cărora de ani buni nu le-a trecut niciun medic pragul.”

Primarul ne arată că are proiect aprobat din fonduri europene să facă dispensar nou, cu etaj, cu cabinete medicale, de stomatologie, farmacie şi locuinţă pentru medic. Dar, pentru care medic?

O zi mohorâtă şi rece. Nici cocoşii nu cântă. Noroiul a pus stăpânire pe curţi şi-n aer pluteşte un miros de lemn ud.

În Treznea cândva, tot într-o toamnă, dintr-o stupizenie a istoriei au fost ucişi 86 de oameni, femei, copii, bătrâni, tot ce le-a ieşit în cale unor militari din armata horthystă. Un monument de beton, cu numele gravate în cenuşiul lui, aminteşte sumbru despre ei. În rest, tăcere. Casele sunt scufundate în linişte, una din trei au porţile ferecate. Oamenii au plecat la oraş. Sau spre alte zări. Fiecare val al istoriei cu pustiul lui.

Abandonat definitiv este şi castelul fostului grof din sat. Stă cu zidurile lui, amintire sumbră, ca o măsea stricată sub cerul greu, de început de iarnă.

Maria îndeamnă la mers, are pasul mare, ca şi pantofii din picioare, poate ai altcuiva. Îmbrăcată în negru, zorită de nevoi, ne răspunde în timp ce merge. Nici la ei nu este  medic de familie. Vin, pleacă sau mor, medicii sunt trecători pe la ei. Altădată aveau permanent unul. Acum crede că l-au desfiinţat „ăi de sus, de la Parliament”. Primăria a făcut un dispensar nou, dar stă închis de ani buni, pentru că n-au „doftor”. „Or zâs că-l deschid şi că au vorbit la Bucureşti şi ne trimăt unu, dar asta o fost mai demult, la electorale. După aceia n-or mai zîs nimica.”

Moldovan Aurelia are 80 de ani. Vine de la magazinul sătesc, cu o pungă mai mult goală. Îmbrăcată sobru, cu ochii umezi, parcă ar plânge tot timpul. Aureliei mai întâi i-a murit soţul, apoi amândoi băieţii. Unul la 52 de ani de cancer şi celălalt la 54. A făcut un accident cerebral. I-a îngropat pe rând. „De ce nu mă ia şi pe mine nu ştiu, pesemne că mai am de suferit”, spune încet, ca pentru sine. S-a înscris la un medic din  comuna vecină, iar reţetele i le face o asistentă care vine o zi pe săptămână în cămăruţa de la primărie unde îi ia pe rând după nevoi şi le prescrie ce crede ea că trebuie. Aurelia are probleme cu tensiunea. Într-o zi i-a fost aşa de rău, dar a răbdat „până ce-o vinit vecinul de la servici şi atunci m-o dus la urgenţă la Zalău, pe seară.” Simte că trebuie să-mi mai spună ceva: „Aşa rezistăm singuri, ne ajutăm între noi.” Şi ca să fie mai lămurită, mă întreabă cine ar trebui să-l plătească pe medicul de familie, „statul sau sfatul?” Îi spun că statul. „Atunci, zice un pic mai dumirită, ăia-s de jină!”.

Un bătrân care avea de gând să se lase de bicicletă la 120 de ani, dar s-a lăsat la 90, pentru că maşinile tot mai multe l-au scos de pe carosabil, are o sugestie la îndemână. I-a spus-o şi primarului: „Să luăm tabla de pe dispensar că stă de cinci ani degeaba acolo şi să scriem discotecă. Să facem discotecă la dispensar!”.

El are probleme cu prostata, asistenta din comuna vecină care vine pe la ei o dată pe săptămână îi face reţeta la Zalău şi-i aduce câte o pastilă.

În Coşeiu nimeni nu-şi mai aminteşte exact de când n-au medic. Unii cred că de zece ani, alţii, de cinsprezece. Olga Stana, preşedinta Casei de Asigurări de Sănătate Sălaj, spune că „de ani buni” nu s-a mai găsit un medic în Coşeiu ca şi în alte cinci comune din judeţ, la care, de curând, s-au mai alăturat două. Medicul veterinar spune că, la un moment dat, erau doi medici de animale şi niciunul pentru oameni. În cabinetul destinat dispensarului plouă şi bate vântul. Geamul este deschis, soba rece, stingheră într-un colţ, chiuveta uitată pe un petic de faianţă şi igrasia verde urcată pe pereţi. Alături, un colţ de clădire abandonată cu stâlpi de lemn putreziţi de ploi. „De ce vă miraţi, ne întreabă un trecător, uitaţi-vă la el, ăsta e noul cabinet, aşa am evoluat noi de tare!” „Mai demult, continuă Bogdan Ioan, aici în comună aveam medici, farmacie şi casă de naşteri. Acum nu mai avem nimic din astea. Doar cămăruţa asta ruinată.” El are „fişa” la Zalău la „Ciobanca”, acesta fiind un centru cu mai multe cabinete ale medicilor de familie. La medic îl duc „pruncii”, ei îi aduc şi medicamente, vreo trei-patru feluri. Are 90 de ani şi a lucrat în construcţii, a ridicat blocuri la Zalău şi-n alte oraşe. „Am lucrat la blocul Lamă din Cluj, mai e blocul ăla?”, ne întreabă. Se bucură să-i spunem că da, e locuit şi arată bine, un apartament în blocul acela acum se vinde cu cel puţin o sută de mii de euro. Pensia lui este de 1.376 de lei. „Ce am fost, am fost! Acum sunt doar ce vedeţi. Am fost şi muncitor, şi maistru am fost om, un om bun, sper.” Înţelege în felul său de ce nu au medic de familie, „Suntem prea puţini şi prea neînsemnaţi.”

Cabinetul medical din Coşeiu, fără medic şi complet ruinat. „Suntem prea puţini şi prea neînsemnaţi”, Bogdan Ioan (foto)

Viceprimarul din Coşeiu spune că, dacă şi-ar arăta vreun medic dorinţa să vină, atunci ar renova cabinetul, „dar aşa, dacă tot nu vine nimeni, numai ce se va degrada din nou.” În schimb, au un apartament pe care l-ar oferi drept locuinţă păstrat de când stătea primarul acolo, special pentru vreun medic. Comuna are cam 1.000 de locuitori, 1.200 cu copii cu tot. De anul trecut nu mai vin medicii nici la şcoală, la vizită. Ultima dată a venit medicul Cristea din Zalău, chemată de profesori, dar a spus că n-o să mai poată veni, pentru că nu toţi copiii sunt înscrişi pe listele sale. Oamenii s-au dus pe unde au putut, locuitorii satelor fără medic şi-au căutat un loc pe liste în alte localităţi. Dacă au probleme se duc şi stau la cozi pe la urgenţe la Zalău, Cluj sau Jibou.

Din aceste sate, un singur tânăr s-a făcut medic, dar acum doi ani a plecat în Germania. „Copiii nu se fac medici, nu cred că acesta este un model de succes” ne explică o doamnă funcţionară în primărie, fost cadru didactic. Doar Henrieta, fiica ei s-a dus la liceu cu gândul să se facă „doctoriţă”. „Este în clasa a 9-a”, ne spune mama ei, „cu gândul ăsta a şi plecat la liceu, să înveţe şi să poată urma medicina. Dar nu ştim dacă se va ţine de visul ei şi nici dacă se va întoarce la noi în sat, asta vom vedea. Copiii pleacă şi rareori se mai întorc aici.”

Coşeiu este la 20 de minute de Zalău. Drumurile nu sunt foarte bune, dar nici foarte proaste. Depopulată şi îmbătrânită, cu bărbaţii plecaţi în străinătate, comuna se simte departe de lume şi complet uitată.

Domnul Salvare

Nu are medic, dar Lozna are „salvare”. I se spune „Domnul Salvare”. Este un domn respectabil, cântăreţ în strană la biserică, pensionar, a lucrat la Zalău. Deschide uşa garajului şi ne arată maşina sa personală, „salvarea”. Îl sună de pe sate, mai ales din Valea Loznei, zece kilometri mai sus, pe unde nu merg autobuzele. E de loc de acolo şi-l cunosc oamenii. Hai măi, Sandule şi du-ne .Că e zi, că e noapte, în orice moment. Îi ia şi-i duce la urgenţe la Zalău sau la Jibou. Stă cu ei până îi ia înapoi, că n-are cum să-i lase de izbelişte. „Săptămâna trecută am fost cu o vecină cu băiatul ei care nu se simţea bine. Şapte ore am stat la urgenţă în Zalău cu ei, până l-or consultat şi tot, la 12 noaptea am ajuns înapoi acasă. Dacă nu stăteam cu ei, ce făceau? Sunt probleme umane, atât de greu de refuzat. Dar sunt şi eu un om în etate, cât am să mai pot?”, spune Ceascai Alexandru, „domnul Salvare”care se ţine şi un pic de polonez. „Trebuie să se ia o decizie şi să se facă ceva cu cabinetul de aici şi cu medicul, trebuie să intrăm în rândul lumii”, continuă el.

Tot „domnul Salvare” aduce şi medicamentele de pe reţetele sătenilor, de la farmacia din Jibou. „Am acolo o farmacie a mea, mi i-am făcut prieteni că numai de acolo iau de multă vreme şi mă consideră de-al lor, client fidel. La doamna Marta îi aduc insulină de ani de zile, n-a fost s-o las fără nicio zi.”

Pe Marta Irimuş o găsim în „casa mică” din curte. Are diabet şi de 24 de ani îşi face singură injecţia cu insulină în fiecare dimineaţă. Lângă pat, rânduite frumos în cutii ţine medicamentele. Zice că n-ar fi rău să aibă medic în comună, cu atât mai mult cu cât sunt mulţi bătrâni şi multe femei singure la sat, 67 de văduve numai la ei. 67 de case în sat, ţinute doar de femei, le-a socotit cu o vecină într-o zi. Se mai ajută între ele şi aşa reuşesc să se ţină şi pe ele şi casele în picioare. „Ce să facem dacă mai avem zile, să ne omorâm?” ne întreabă parcă scuzându-se ca mai dau bătaie de cap lumii.

„Asta zic eu că înseamnă să fii medic de ţară”

Pe Anica o găsim înconjurată de copii în sala de grădiniţă, acum colorată toată ca înainte de Serbarea de Crăciun. Parcă am intrat în peştera lui Aladin, dintr-o vale cenuşie.

Este educatoare, ea aici s-a născut, în Lozna şi aici îi place să trăiască, n-ar pleca pentru nimic în lume. „M-am născut la maternitatea din Lozna, vă vine să credeţi că aveam maternitate?! Două săli de naştere aveam, două moaşe şi un medic care stătea permanent aici, în locuinţa de la dispensar. Acum nu mai avem nimic! Eu sunt vecină cu dispensarul, pot să vă spun că ştiu totul despre el. Când vine doctorul joia, se fac nişte cozi de zici că eşti în gara din Dej!” Când i-a murit soţul, prima grijă a Anicăi a fost să-şi ia carnet de şofer şi maşină. De frică, la gândul că, dacă i se îmbolnăvesc fetele, ea trebuie să fugă cu ele la spital, noaptea la două dacă se întâmplă, a învăţat să şofeze. „Vă spun drept, cu gândul ăsta mi-am luat carnet, a fost primul lucru pe care l-am făcut după ce a murit soţul!Aşa trăim noi aici.”

„Nu ştiu, continuă Anica furioasă, ce au de gând, ce vor să facă cu noi?! Uitaţi-vă la copiii ăştia, vedeţi fetiţa din prima băncuţă? E bolnavă. Azi dimineaţă a venit cu mama ei. Au venit cu maşina şcolii din Valea Loznei, de la zece kilometri mai sus. De aici au mers amândouă pe jos încă trei kilometri, până la cabinetul medicului din Letca. Aşa mică şi bolnăvioară, cum o vedeţi. De la medic au pornit înapoi pe jos spre noi, deşi este învoită medical, am primit-o la grădiniţă ca să stea la căldură, mama ei o aşteaptă pe undeva prin sat până când pleacă maşina şcolară cu elevii şi atunci se duc şi ele înapoi pe Valea Loznei. Cum credeţi că e? Bine?” „Sau, continuă Anica, aprinsă de emoţie, îl vedeţi pe copilul de acolo, are sindrom Down. Poate dacă era diagnosticat la timp, era mai bine acum, mai avansat. Înainte, aici aveam punct sanitar şi pe doamna Bora, un medic extraordinar, venea săptămânal de două ori, şi făcea vizite la bolnavi. Era ataşată de toţi, îi trata la fel şi pe cei murdari şi pe cei curaţi şi pe albi şi pe negri, era de-a noastră, dintre noi, ştiam că avem un reazem. Dar a plecat la Dej. O înţelegem, a făcut 16 ani naveta de la 50 de kilometri, avea 12 sate din Lotca şi cinci de la noi, 17 în total. Stătea la ocazie şi două-trei ore, se înnopta şi dacă vedea că nu o ia nimeni suna după soţ şi venea să o ia acasă. Ani la rând a dus-o şi-a adus-o soţul cu maşina de credeau oamenii că e şoferul dânsei. Avea copil mic şi-l ducea la părinţi la Cehu, venea la serviciu, la cinci-la şase când termina, soţul venea să o ia, mergeau la Cehu, luau copila şi pe la nouă-zece ajungeau şi ei acasă în Dej. Dimineaţa o luau de la capăt. I-a fost greu. Dar ştiţi ce-mi spune acum? Anica, îmi e bine la Dej, e în regulă din toate punctele de vedere, dar îmi lipsesc oamenii. Oamenii de pe sate care sunt altfel, îmi lipseşte sufletul lor. Am chemat-o la căsătoria mea de-a doua, s-a bucurat enorm. Asta zic eu că înseamnă să fii medic de ţară.”

Cabinetul şi locuinţa medicului fără medic din Lozna

Mihaela Bora cea care a fost medic de familie în Letca şi Lozna vreo 16 ani nu i-a uitat. Îi povestesc la telefon că am fost la ei în sate şi ce mai face fiecare iar „doctoriţa” Bora începe să plângă.

Îşi aminteşte de o familie cu 13 copii de pe Valea Loznei, „atât de săraci că mâncau broaşte de pe Vale”. A sunat la Protecţia Copilului şi de colo i s-a răspuns că broaştele sunt o delicatesă.

Pentru Mihaela Bora să fii medic de ţară înseamnă „să te simţi util, să simţi că ai sens, că trăieşti”, asta îmi spune la telefon printre sughiţuri de plâns. „Sunt săraci şi n-au importanţă, de asta îi tratează statul cu indiferenţă. După părerea mea, explică Bora, ar trebui să nu fie plătiţi medicii per capita ci la serviciile prestate. Trebuie plătită munca nu un nume de pe listăşi şi atunci toată problema asta cu veniturile n-ar mai exista, pentru că pacienţii de la sate sunt puţini dar au mai multe nevoi.” Cât a fost la ţară, sporul său de zonă a scăzut constant, de la 40% până la 13% în ultimul an.

„M-am mutat la oraş doar pentru copil, ca să aibă şcoală bună, ne mărturiseşte ea.. Dar la ţară simţi că trăieşti, acolo înveţi să fii medic adevărat, acolo eşti pus în situaţia să te descurci, faci şi ce nu credeai că ai fi în stare vreodată. Acolo femeile sunt brave, puternice şi curajoase, am învăţat multe de la pacienţii mei.”

Letca lui Iacob

Primul cabinet medical funcţional în apropierea Loznei este la Letca. Acolo medicul Mihai Iacob tocmai şi-a terminat ziua de consultaţie, azi a avut 32 de persoane. „Cei de la ţară vin foarte de dimineaţa, asta am înţeles-o după prima săptămână când am venit aici. Se scoală devreme şi vin de la şapte, pentru ca apoi să meargă la muncă. Mai ales vara, îi găseşti dis de dimineaţă la uşă. Mie îmi place aici, nu câştigi mult, dar poţi practica meseria ta de medic dacă asta vrei. Satele sunt depopulate, dar ca să fie rentabil cabinetul trebuie să ai cel puţin două comune, asta e părerea mea”. Medicul din Letca se duce o dată pe săptămână şi la Lozna, face un fel de vizită pacienţilor de acolo înscrişi pe lista sa, fără a-i spune locului unde se întâlnesc, punct sanitar, aceasta a fost soluţia pe care a găsit-o pentru ei, „Dacă ar fi punct de lucru ar trebui să-l întreţin financiar şi nu mi-ar ajunge banii”, spune el.

Locuieşte la Zalău şi face naveta cu maşina proprie. Peste 10 ani se vede tot aici, cu un cabinet dotat cu mai multă tehnică medicală. Acum tocmai îşi face socoteli cum ar putea să-şi cumpere un ecograf.

Copiii de la grădiniţa din Lozna. Fetiţa din dreapta era bolnavă, fusese la medic, în comuna vecină, pe jos

Ierarhia din România

Olga Stana, preşedinta Casei de Asigurări de Sănătate din Sălaj, se arată îngrijorată de amploarea pe care o ia lipsa medicilor. „Fenomenul este în creştere. Aveam cinci comune fără medici, acum s-au mai adăugat două, iar şansele să găsim pe cineva sunt tot mai mici. Am făcut adrese peste tot, la Colegiul Medicilor, la Consiliul Judeţean. Am organizat întâlniri cu primarii, am anunţat şi în judeţele vecine că ne căutăm medici. O soluţie pragmatică ar fi să permită Colegiul Medicilor înfiinţarea de puncte sanitare în comunele fără cabinete medicale, unde medicii să funcţioneze câteva zile pe săptămână. Sperăm să se rezolve această chestiune în primă instanţă, apoi vom vedea ce alte soluţii vor mai fi”. În prezent, sporul de zonă acordat medicilor de familie ajunge până la 29 la sută. Ca să fie optim venitul unui cabinet, la alocaţia per capita de acum, preşedinta CAS spune că ar fi nevoie de cel puţin 1800 de înscrişi pe listele unui medic. Ori aceste comune, niciuna nu are peste 1200 de locuitori. „Dar sunt şi comune mari sau chiar oraşe în care ar mai trebui medici, chiar la Zalău sau Jibou. „În total, în judeţul Sălaj este un deficit de cel puţin 16 medici de familie. Cât priveşte medicii specialişti, aici problema este şi mai mare, în tot judeţul există o singură localitate în care aveme un medic specialist”, ne precizează Olga Stana, preşedinta CAS.

Colegiul Medicilor din Sălaj nu a dat curs solicitărilor primarilor de a deschide puncte sanitare acolo unde nu sunt cabinete cu medici, invocând legislaţia restrictivă. „Ce se întâmplă, ne explică Oroian Aurel, preşedintele Colegiului Medicilor din Sălaj, e vorba de o decizie a Colegiului Medicilor, decizia numărul 8 care spune că dacă punctul sanitar este la mai puţin de 15 km de cabinetul medicului de familie trebuie să aibă o asistentă permanent acolo. Ori, acest lucru îl costă pe medic, din ce s-o plătească şi pe ea? Iar dacă acest punct sanitar este mai departe de 15 km trebuie să asigure şi medic permanent. Asta cum a fi posibil? Noi am cerut printr-o adresă acum două săptămâni schimbarea condiţiilor, să vedem ce ne răspunde Colegiul Medicilor central”. De ce au făcut această adresă abia acum două săptămâni, când problema este veche de 10-15 ani, nu ne-a putut explica.

Vasile Barbu, preşedintele Asociaţie pentru Protecţia Pacienţilor, confirmă faptul că problema este gravă la nivelul întregii ţări. Deficitul de medici de familie ajunge la 650 şi 500 de comune sunt fără medic în prezent, în unele comune mai mari fiind nevoie de doi medici. „Situaţia este alarmantă! Nu sunt medici de familie, nu sunt policlinici, nu sunt medici specialişti. Oamenii nu sunt diagnosticaţi la timp că nu are cine să-i consulte, ajung la spitale, dar sunt în faze avansate şi ei pătimesc iar statul cheltuieşte enorm. Cea mai mare pierdere sunt vieţile oamenilor că de multe ori nu se mai poate face nimic. Spun şi degeaba spun, dacă nu facem medicina la bază, vom avea dezastru. Nu ştiu, se şi scot mai puţini medici de familie din facultăţi, dar nici nu sunt încurajaţi să meargă la sate. Lucrurile astea se leagă, dacă satele sunt sărace, lăsate de izbelişte, ei de ce s-ar sacrifica? Mai bine pleacă în străinătate. Însă problema rămâne, avem bătrâni, copii în satele astea, ce facem cu ei?”. O hartă pe care mi-o indică Vasile Barbu, cu localităţile fără medic de familie, mă înfioară. România se arată aproape toată roşie, acoperită de puncte nevralgice.

Dezastrul din statistici

În București sunt 6.700 de posturi vacante, în Ialomița 44% din posturile din sistemul de Sănătate sunt neocupate, în Călărași – 42%, în Tulcea – 40%. În total, aproximativ 13.000 de medici lipsesc din sistemul de sănătate. Potrivit datelor oficiale, pe harta României este greu sa găsești în momentul de față un spital cu toate posturile ocupate. La fiecare 6 ore un medic român părăsește țara pentru a lucra în străinătate. În ultimii ani, 14.500 de medici au părăsit România.

Cele mai multe cabinete de medicină de familie funcționează în mediul urban, 6.700 de cabinete comparativ cu 4.600 de cabinete în mediul rural. De altfel, din totalul medicilor, 21,5% au fost medici de familie, aproape două treimi dintre aceștia desfășurându activitatea în mediul urban.

În timp ce în mediul urban au funcţionat, în 2016, 10.400 de cabinete medicale independente de specialitate, în mediul rural numărul acestora a fost de 27,2 ori mai mic, respectiv, de numai 81 de cabinete. În consecinţă, numărul de locuitori care au revenit unui cabinet medical independent de specialitate a fost de 23,4 ori mai mare în mediul rural, faţă de mediul urban. La 10.000 de locuitori, mediului rural i-au revenit numai 0,4 cabinete medicale independente de specialitate comparativ cu 9,8 cabinete în mediul urban, relevă o statistică a Institutului Naţional de Statistică.

În anul 2016, discrepanţele pe medii de rezidenţă privind asigurarea populaţiei cu personal medical sunt evidenţiate de numărul mai mare de locuitori care au revenit unui cadru medico‐sanitar, astfel: în mediul rural au revenit de 7,9 ori mai mulţi locuitori unui medic şi de 6,1 ori mai mulţi locuitori unui medic dentist, şi de 4,0 ori mai mulţi locuitori unui farmacist, faţă de mediul urban, constată INS.

În lipsa unor măsuri de stat oamenii şi-au găsit singuri soluţii, s-au înscris la medici şi la 100 de km distanţă, numai să aibă pe cine suna la nevoie. Un număr de telefon şi asta îi ajută dacă sunt la capătul lumii civilizate. Locuitorii din Zimbor merg la Cuzăplac, cei din Treznea la Meseşeni, la 20 de km, sau la Agrij, cei din Coşeiu la Zalău sau Hereclean, cei din Lozna la Letca, Dej sau Cluj. „Pruncii ne-au luat fişele şi le-au dus la oraş la doctorii lor, ne fac reţete şi ne aduc medicamentele. Trimitem reţetele vechi şi după ele se iau, dar pe noi nu ne putem trimite, corpul nostru rămâne aici” explică un localnic din Treznea cum s-a rezolvat „cazul lor”.

Soluții

Colegiul Medicilor din România recunoaşte faptul că există această problemă legată de lipsa medicilor de familie în toată ţara. Preşedintele Gheorghe Borcean spune că răspunsul la memorial celor din Sălaj legat de punctele sanitare este în lucru. „Regulile restrictive legate de aceste puncte sanitare au fost gândite pentru a avea un control asupra lor, pentru că altfel oricine ar putea deschide aşa ceva. Dar acum căutăm soluţii ocrotitoare pentru asiguraţi şi preventive. Modificările sunt în lucru”. Cât priveşte centrele de urgenţă, domnia sa precizează că nimeni nu-I împiedică pe medici să facă aşa ceva „se pot decide şi pot asigura permanenţe la cabinetele lor pe rând”. Referitor la plata per capita, acesta poate fi negociată de medici la contractual cadru cu CAS dar, spune preşedintele Borcean, „este o măsură cu dublu efect, nici lor nu le-ar conveni să fie plătiţi doar la servicii pentru că nu-şi asigură banii, dar o variantă combinată între per capita şi serviciile efectuate ar fi bună, le-o recomand”.

Tinerii și caravana

Sesizând nevoia de asistenţă medicală în satele româneşti, mai ales în cele izolate, o mână de tineri au iniţiat un program. „Caravana cu Medici”. Asociaţia lor a fost înfiinţată în 2014 de cinci medici rezidenţi, cu scopul de a oferi servicii medicale gratuite în zonele rurale dezavantajate socio-economic. La nivel naţional, Caravana a ajuns în 26 de localităţi, cele mai multe din sudul şi estul ţării. Răzvan Tîrpe este medic radiolog în Cluj şi iniţiatorul unei filiale locale a Caravanei. În această toamnă a fost împreună cu alţi patru colegi prin satele din munţii Apuseni. Concluzia lui este că absenţa medicilor în mediul rural nu va putea fi rezolvată, dacă mediul rural nu va fi ridicat de la nivelul în care se află.

Memorabila nepăsare. Casele eroilor națiunii – în ruine

Memorabila nepăsare. Casele eroilor națiunii – în ruine

S-a născut la Milaş, azi în judeţul Bistriţa-Năsăud. Greu ne putem imagina Unirea din 1918 fără strădania lui, a lui Iuliu Hossu. A străbătut aşezările Ardealului pentru a-i strânge pe români şi a pregătit Marea Adunare de la Alba Iulia, a citit în faţa celor prezenţi, alături de alţi fruntaşi ai vremii, Rezoluţia Unirii şi a fost împuternicit, ca membru al delegaţiei ardelene care a mers al Bucureşti, să înmâneze Hotărârea de Unire Regelui Ferdinand. A fost senator în Parlamentul României şi academician. Doctor în filosofie şi teologie cu studii la Roma. A fost pe front alături de soldaţi în Primul Război Mondial. A devenit episcop şi cardinal. A fost trimis în închisori de comunişti şi biserica sa a fost scoasă în afara legii. După temniţă, a fost trimis cu domiciliu forţat la diverse mânăstiri. A murit într-un spital şi numai după moarte s-a aflat că fusese numit cardinal de către Papa de la Roma.

Era dimineaţă când am ajuns în Milaş, satul lui Iuliu Hossu. Nici nu se ridicase roua de pe ierburile uscate. Din aburul ei ceţos se iţeau turlele bisericilor de pe deal: una galbenă ca păpădia, iar cealaltă, mai mică, ca o nucă, la poalele ei. Neterminată. Din locul acela deschis ca o palmă întinsă – intrarea în sat – nu vedem nimic ce putea semăna cu casa părintească a episcopului Unirii. Găsim uşor un monument dedicat eroilor din Primul Război Mondial şi un bust nou-nouţ, al episcopului, împlântat în coasta unui dâmb, proaspăt pavat şi străjuit de steaguri. Nu demult, după intervenţiile presei care a arătat că-n satul unui artizan al Marii Uniri nu exista niciun semn al existenţei lui acolo, în semn de recunoaştere, dacă nu de recunoştinţă, autorităţile locale s-au dat peste cap şi au inaugurat un bust. Aşa cum promisese în faţa camerelor de filmat, primarul a dat numele Iuliu Hossu şcolii şi unei străzi. Dar asta abia acum, în 2018, în cel de-al 12 ceas al anului Centenar. Şi numai după ce fusese acuzat de presă, că nu făcuse chiar nimic înainte.

Cum ajunge istoria o ruină

Căutăm mult şi bine casa familiei Hossu în Milaş. N-o găsim. Ea nu mai există. Ce a mai rămas din ea, câteva cărămizi din pivniţe, sunt în pământ. Ca nişte oseminte rămase pe jumătate îngropate, ele se mai arată doar pe alocuri de sub bălării şi gunoaie. Doi stâlpi marchează stingheri fosta intrarea, „gangul”, cum îi spuneau sătenii. „În prima cameră pe stânga locuia Sfinţia Sa, episcopul Iuliu”, îşi aminteşte Ilişca Logigan, o vecină a fostei familii. „De câte ori venea, se ducea vestea în sat şi toţi copiii dădeau buzna la conac să-l vadă. Ştiau că le dă ceva. Bănuţi, bomboane, tăt felul aducea cu el, pregătite. Că erau albi sau mai negri, curaţi ori murdari, la tăţi le dădea câte ceva”. „Casa era mare”, continuă tanti Ilişca povestea ei. „Era ea şi mai erau şi acareturile: grajduri, magazii case mai mici. Aveau vii, pivniţe, cai, pământuri şi păduri. Când or venit comuniştii, or luat-o ei şi acolea au băgat cooperativa. Lucrurile s-au împrăştiat peste tăt, familia la fel. După revoluţie, rudele au cerut casa înapoi. Nu le-or dat-o decât târziu, când nu mai era bună de nimic. N-or mai grijit-o, or ţinut acolea lucruri, cei de la IAS, până când s-o putut intra în ea, era gata, terminată.”

Iosif Gabor este primarul Milaşului din 89 încoace, neîntrerupt. Sigur pe el, ne spune o altă versiune: „Moştenitorii Hossu au cerut pământurile şi le-am dat! Le-am dat 135 de hectare! Casa au revendicat-o pe altă direcţie, în proces cu IAS-ul. Au primit-o şi au lăsat-o în paragină. Se prăbuşiseră zidurile, i-am atenţionat că acolo avem blocuri şi sunt copii, pot să se joace printre ruine şi să păţească ceva. Am văzut, la un moment dat, că vine o firmă, din Sângeorz, parcă, şi demolează. Au luat cărămida, au împachetat-o şi au plecat cu ea. A rămas ce se vede, numai urmele pivniţelor în pământ”.

De ce nu s-a ajuns la o înţelege cu urmaşii pentru ca acolo să se amenajeze o casă memorială, un muzeu? „Nu este treaba noastră, asta era treaba lor, răspunde astăzi primarul din Milaş. Noi am făcut ce am putut, aţi văzut, am făcut bustul, urmaşii nu ne-au ajutat cu nimic, nu au contribuit! Am făcut noi cu o organizaţie, Rotary, dar fără ajutor de la familia Hossu. Nici n-au venit! Ba, mai mult, au vrut să le dăm şi terenul de sub monumentul eroilor, să-l mutăm de acolo. Le-am spus: cum să vi-l dăm, că noi acolo am investit! Am pavat, am pietruit!”.

Primarul invocă neînţelegeri cu familia Hossu în toate privinţele. În legătură cu conacul, spune că cineva din Canada ar fi vrut să amenajeze acolo o mânăstire, dar tot familia nu a ajuns la o înţelegere cu respectivul, nu i-ar fi cedat şi terenul necesar pentru traiul călugărilor, aşa că planul a eşuat. Şi încheie acuzator şi eliptic: „În sat, aici, ca să ştiţi, familia Hossu nu e iubită! Eu atât vă spun şi gata!Nu mai scot niciun cuvânt!”.

Dar a mai scos câteva cuvinte în legătură cu faptul că moştenitorii şi-ar fi cerut pământurile înapoi şi asta ar fi cauza supărării satului pe urmaşii familiei Hossu. Dar şi cum că „eu am mai auzit ceva, să ştiţi”, o spune cu un aer complice la secret, „Iuliu Hossu a ajuns să citească el proclamaţia pentru că era mai tânăr, numai de-aia, putea s-o citească oricare de acolo. Dar au zis, hai, măi, citeşte-o tu, că eşti mai tânăr!”.

Satul nu pare supărat. Tanti Ilişca Logigan, care stă pe uliţa grădiniţei, i-a făcut cu zece ani în urmă, împreună cu bărbatul ei care trăia, o troiţă de piatră la intrarea în sat. A dedicat-o memoriei episcopului martir, părinte al Unirii, Iuliu Hossu. Până în această toamnă când s-au pornit aducerile aminte festiviste, troiţa doamnei Logigan a fost singurul însemn că acolo, în satul lor, s-a născut şi a trăit Iuliu Hossu.

Păstrează pozele episcopului, şi spune cu lacrimi în ochi ce mare durere e că s-a ales praful de moştenirea acestei familii. De memoria ei. „Eu ţin legătura cu familia, cu nepoţii. Cel din Canada o dat bani, dolari, pentru bustul cela ce l-o pus primăria, nu ştiu cât, dar o dat. Eu ştiu că nu e supărat satul pe pământuri, că nici nu le-o dat pământuri în Milaş, numa ceva pe dealuri. Iar biserica nu ne-o dat-o deloc. O fost făcută de părinţii Sfinţiei Sale, dar o rămas la ortodocşi că or zâs că ei sunt acuma şi sunt mai mulţi. Noi suntem puţini şi ne-or dat să facem slujbe la şcoală, apoi într-o casă a unui om din sat care o plecat. Acum ne facem biserică, dar nu am avut loc într-aia mare. Stă lăcătuită de ei. De ce să fie supăraţi tăt ei? Eu nu cred asta. Eu ştiu că îmi stă în suflet.”

Ilişca Logigan, din satul lui Iuliu Hossu, i-a ridicat din banii ei o cruce la intrarea în sat.

Plângând şi cu mâinile tremurânde, caută peste tot fotografiile episcopului, să ni-l arate. Avea „una de când era tânăr şi una de cum o ajuns bătrân”. „O făcut temniţă, o suferit, o murit departe…multe o pătimit pentru noi” şi ochii bătrânei de 86 de ani se umplu de lacrimi. „El o citit declaraţia ceia la Unire, o luptat cu ceilalţi cărturari să se unească ţara, să nu fim sub unguri. Şi cum noi, românii, să fim supăraţi? Moştenitorii n-or mai putut face nimica cu căşile că erau stricate rău când le-or primit şi ţiganii or cărat cărămida.”

Varianta familiei

„Tatăl meu a fost foarte legat de Milaş”, explică Rodica Hossu Teodoroiu, fiica lui Liviu Hossu, unul dintre nepoţii cardinalului şi cel împuternicit de familie să recupereze moştenirea. „Şi-a făcut toate vacanţele acolo. Se împrietenise cu copiii din sat, prietenii pe care le-a păstrat toată viaţa. S-a străduit foarte mult să doneze moştenirea în scopuri bune, ca să fie folosită în memoria lui unchiu Iuliu. A fost la Mitropolie, a vorbit şi cu toţi cei care puteau să ia o decizie, a dorit să doneze casa şi terenul în favoarea bisericii greco-catolice. Dar nu ştiu de ce nu au vrut s-o ia. Voia s-o dea cu o singură condiţie: orice s-au face acolo să existe ceva şi în amintirea unchiului Iuliu, o capelă, o încăpere, orice se putea amenaja în memoria lui. Câteva obiecte mai sunt, se puteau expune fotografii din familie, cărţi, fotografii de la Unire, nu văd imposibilă reconstituirea şi amenajarea unei case memoriale.”

Cât priveşte conacul prăbuşit, Rodica Teodoroiu explică: „Nu ni l-au retrocedat decât prea târziu. Acolo a fost un IAS, cu greu au părăsit clădirile, multă vreme au ţinut lucruri acolo, dar n-au putut plăti chiria. Când conacul s-a depreciat foarte mult, n-am avut atâţia bani pentru a-l reface. Dar am vrut să-l donăm cu acea condiţie: să se amenajeze un spaţiu în memoria unchiului. Au fost discuţii cu biserica greco-catolică dar şi cu un preot din Canada, pentru o mânăstire, nu ştiu de ce nu au acceptat donaţia.”

Nepoata cardinalului susţine că, înainte de a fi începută construcţia bisericii greco-catolice din Milaş, adică înainte de anul 2017, familia sa a oferit casa şi terenul pentru noua biserică, dar biserica nu l-a vrut. „Au motivat ceva de genul că nu este potrivit, că ar trebui ceva mai sus, dar n-am înţeles clar de ce totuşi n-au vrut să facă biserica pe pământul familiei celor care au construit şi au slujit în biserica lor. Pentru că familia, părinţii unchiului Iuliu, dar şi unchiul personal au contribuit la ridicarea şi dotarea bisericii vechi a satului. Familia s-ar fi bucurat de acolo de unde este, să vadă că se face biserică pe locul casei. ”

Despre terenuri, Rodica Hossu spune că n-au putut fi motiv de supărare în sat: „Am primit doar 32 de hectare în Milaş şi 103 în alt sat, în Urmeniş, deci cei din Milaş n-ar fi avut de ce să fie supăraţi. Iar cele 30 şi ceva de hectare sunt pe dealuri în Milaş.”

Cât priveşte cererea de a muta monumentul eroilor de pe locul lui, femeia răspunde revoltată: „Doamne fereşte! Ne-ar bate Dumnezeu! Cum să facem aşa ceva? Cum să cerem pământul de la monument? Extraordinar ce pot să spună! Nu este deloc adevărat, este o minciună sfruntată, aşa sădesc şi întreţin ura în sat. E păcat, mare păcat. Mă tot întreb, de ce? Au făcut bine tuturor, sătenilor, dar şi ţării ăsteia. Cum poate să încapă atâta ură?”.

Preotul

Biserica ridicată şi ctitorită de familia Hossu a rămas în proprietatea Bisericii Ortodoxe. Greco-catolicii din sat n-au avut voie să folosească biserica pentru slujbele lor. Primarul spune că enoriaşii ortodocşi n-au dorit acest lucru, n-au cedat, enoriaşii spun că „preoţii între ei nu s-or înţeles”.

Cele două biserici din Milaş: fosta biserică greco-catolică şi cea actuală, la care se lucrează.

Cert este că slujbele greco-catolicilor s-au ţinut o vreme la şcoală, într-o sală de clasă. Apoi a intervenit Ministerul Educaţiei şi au fost nevoiţi să părăsească şcoala. Primarul spune că el le-a găsit o casă goală, a cuiva care este în America şi le-a mijlocit să o folosească. Preotul greco-catolic din sat spune că acel cetăţean le-a oferit-o, el fiind un celebru cântăreţ de operă în Elveţia. Din 2001, slujbele se ţin în casa lui. Doar anul acesta, la 28 de ani de la revoluţie, s-a sfinţit piatra de temelie a unei bisericuţe pentru comunitatea greco-catolică, mai mici, care se ridică, la umbra celei mari şi nu pe locul casei Hossu.

„Unii enoriaşi au spus că ar fi fost o ofertă din partea familiei, dar tot ei au zis că terenul casei este la marginea satului şi ei vor biserica mai sus, pe deal. Iar cărămida era deja compromisă. Când am ajuns eu în sat, acoperişul conacului era degradat, plouase pe ziduri si n-am mai fi putu folosi cărămida aceea”. Nepoata episcopului spune că zidurile erau groase de peste un metru, imposibil să nu poată fi folosite destule cărămizi pentru o biserică. Sau pentru zidurile împrejmuitoare. Iar adevărul rămâne ascuns sub ele, ca neiubirea.

„Demult, nu doar acum, în an Centenar, trebuia făcut ceva pentru memoria cardinalului Iuliu Hossu. Pentru că dânsul aparţine tuturor, era de datoria noastră să nu aşteptăm un asemenea prilej când chiar se mai putea amâna”, recunoaşte preotul greco-catolic din Milaş, Dumitru Coroş.

Bustul

„La realizarea bustului nu am fost solicitaţi să participăm financiar”, recunoaşte Bogdan Hossu, unul dintre descendenţii familiei episcopului. „Eu m-am dus, am participat acolo la sfinţire, dar ni s-a spus că totul este aranjat şi nu trebuie să dăm nimic. Poate alte rude au dat, nu ştiu. Eu, personal, am tipărit o mie de pliante despre unchiul Iuliu şi le-am dus acolo. Am spus cu fiecare ocazie că, dacă se dona casa către Biserica Greco-Catolică, eu m-aş fi implicat să fac rost de finanţare ca s-o refacă şi să devină casă memorială. Dar nu s-a reuşit. Nu ştiu, acolo e o brambureală de neînţeles şi o samă de contradicţii.”

Pe „unchiul Iuliu” şi-l aminteşte din vizitele cu tatăl şi cu mama lui la mânăstire, la Căldăruşani, unde episcopul Hossu avea domiciliu forţat. „Eram un copilandru, dar îmi amintesc că ascultam cu sfială vocea lui. Vorbeau despre familie, nu lucruri de alt fel, erau prudenţi. Dar ce mi s-a părut frapant, când am început să citesc cărţi despre dânsul şi i-am văzut pozele, a fost că în realitate era mult mai slab decât în fotografii. Era înalt şi foarte slab. Era ca o umbră”.

„Bustul ridicat în sat nu seamănă cu unchiul”, spune Rodica Hossu Teodoroiu. „Are ochii lui Liviu Rebreanu, n-aţi văzut? Mă rog, nu ne-au consultat, nu ne-au întrebat nimic. Nu ne-au cerut fotografii. Eu îl ţin minte pe unchiul, că mergeam de multe ori în vizită la mânăstire. Luam masa împreună în curte, dacă era vară şi mai mult vara mergeam. Tata, mama, unchiul şi noi, două surori. Vorbeau liniştit despre ce mai era prin familie. Dar tot timpul şi de fiecare dată stareţul, care cred că era colaborator al securităţii, stătea cu noi la masă şi ne supraveghea. Asculta ce vorbeam. Era o atmosferă tare ciudată.”

Era necesar un efort colectiv, al Ministerului Culturii şi Cultelor, al autorităţilor locale şi al bisericii, al Academiei Române al cărei membru era, corpului de istorici şi teologi, al oricui ar fi vrut să se implice, pentru ca memoria acestui om să fie cinstită. Dar datoria acesta a fost pasată de la unii la alţii. Primăria consideră că familia are datorii faţă de Iuliu Hossu, biserica se arată neputincioasă şi priveşte spre sat, spre familie. Familia spre biserică şi ţară. Ţara nu priveşte deloc spre Iuliu Hossu.

Episcopia de la Cluj ne anunţă că îi va face şi va inaugura un bust în 30 noiembrie. Pe care-l va instala lângă Biserica Schimbarea la Faţă, actualmente catedrala greco-catolică. Aceasta fiind şi biserica în care episcopul a slujit până în 1948 când a fost arestat. Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj, Florentin Crihălmeanu, a participat la inaugurarea bustului de la Milaş şi ne mărturiseşte: „Acolo a fost iniţiativa unui domn de la Rotary, despre care ulterior am aflat că este medic în Bistriţa şi că predă la teologie ortodoxă. Nu ni se pare potrivit ca altcineva, străin, să vină şi să facă un monument pentru un cap al bisericii noastre. Noi sfinţim monumentul nostru închinat Înalt Prea Sfinţiei Sale, realizat de noi, aici, la Cluj”.

De altfel, niciunul dintre cei şapte (sau doisprezece, după alte opinii) martiri ai bisericii greco-catolice care au suferit în temniţe şi au murit pentru cauza sfântă, unii dintre ei fondatori ai României Mari, nu are vreo casă memorială vizitabilă şi nu există niciun muzeu dedicat memoriei lor. De abia atunci când va fi gata noua catedrală din Cluj, după cum promite episcopul Florentin, se va amenaja acolo un spaţiu muzeistic destinat memoriei acestora.

Moştenirea

Gelu Hossu este descendent al uneia dintre ramurile familiei Hossu, cea de Mesteacăn. Trunchiul comun, ne explică el, este pe la 1750. Acum zece zile a finalizat înregistrarea unei asociaţii, „Cardinal Iuliu Hossu”, care-şi propune să cinstească memoria cardinalului. Mai concret, îşi propune să fotocopieze arhivele şi să refacă casa părintească. Sunt hotărâţi să caute finanţare şi să reconstruiască acel conac, să-l facă o casă memorială,asta bineînţeles, dacă familia le va dona proprietatea. Vor să scoată cărţi,vor să recupereze timpul trecut. De altfel, Gelu Hossu a scris şi publicat acum doi ani un volum destinat memoriei lui Iuliu Hossu şi chinurilor prin care au trecut episcopii bisericii greco-catolice, volum bazat pe cercetări minuţioase în arhivele CNSAS. Gelu Hossu spune, după trecerea acestor ani de bulversări: „Ce pot face eu este de acum încolo”.

Expoziție în cartier. Legătura dintre o stradă din Andrei Mureșanu, o navetă spațială și bunica Porumbița

Expoziție în cartier. Legătura dintre o stradă din Andrei Mureșanu, o navetă spațială și bunica Porumbița

De ani de zile știm că orașul artei moderne, Clujul, nu are spații de expunere la nivelul producției de artă de aici. Un centru de expoziții modern, așa cum ar merita să aibă acest oraș, nu s-a construit încă. Dar viața freamătă, orașul este plin de artiști. Fenomenul Școlii de la Cluj a atras tot mai mulți studenți la Universitatea de Artă și aici s-a creat o efervescență de care numai orbii nu știu să profite.

Joi seara, cartierul Andrei Mureșanu. Un copil se plimbă cu trotineta, o femeie spală cu furtunul pavajul din curte. O bătrână privește pierdută din cadrul unei ferestre. Într-o grădină cineva plivește căpșunele. Liliacul stă să pocnească în floare.

La poarta unei căsuțe cu pridvor, din secolul trecut o mulțime vioaie, se mișcă ca un șarpe. Un șirag intră, altul iese. Pe Amos Frâncu la numărul 3 s-a deschis în seara asta o expoziție de artă. Patru tineri artiști și-au amenajat atelierul lor de lucru, o jumătate de casă închiriată în comun, în spațiu expozițional. Și, nici n-ar fi fost loc mai potrivit decât viața tihnită a unui cartier pentru ce au închipuit artiștii.

Signal X [End of Transmission], căci așa i-au spus expoziției, reprezintă o proiecție vizuală – materializată într-un eveniment de tip open studio – a unui scenariu existențial posibil, vehiculat tot mai mult pe fondul evenimentelor sociale și politice a ultimului secol: dispariția speciei umane.

Acolo, în două încăperi care simulează o navetă spațială, se imaginează situația apocaliptică în care, în fața sfârșitului iminent, specia umană ar trimite în spațiu – un mesaj codat sub forma unui semnal – care, decriptat, ar dezvălui fragmente vizuale și sonore ce ar sintetiza esența umană și specificitatea ei.

„Ar putea fi un ultim gest de păstrare a memoriei”, spun artiștii autori. „Signal X [End of Transmission] materializează vizual și sonor cum ar arăta acest semnal decriptat, cum ar putea fi «citită» și sintetizată esența umană, cum s-ar interpreta bruiat, de departe, ceea ce omul consideră a fi important despre el și despre cum a arătat lumea și existența lui.”

Atelierul devine un spațiu expozițional neobișnuit, căruia i se conferă un aspect străin, aproape nepământesc, în care exponatele cu decor cu tot evocă existența umană sub aspectele ei esențiale. Erotismul, moartea, plantele și tehnolohgia, familia și vitalitatea. Printre exponate o veți găsi și pe bunica Porumbița, în poarta casei, ținând în brațe un copil. Un cactus într-un corp de monitor clasat, o floare de mină, o carcasă de mașină…

Signal X propune un experiment vizual și conceptual”, explică artista Ada Muntean, „provocând limitele spațiului expozițional, a granițelor dintre formal și neconvențional. Este greu să spui neconvențional, pentru că nu mai știi ce poate fi neconvențional pentru că s-au folosit toate variantele, nimic nu mai e neconvențional. Dar e o alveolă în corpul acesta al spațiului urban”.

Expoziția poate fi văzută seara, timp de două săptămâni. Expun artiștii Ada Muntean, Mathias Bar, Alina Staicu și Nicoleta Tarcea.

Ada Muntean este absolventă de Grafică, UAD, în prezent doctorand UAD, a avut proiecte expoziționale și curatoriale naționale și internaționale (Austria, Germania), lucrează grafică, pictură și instalație. Temele sale sunt legate de probleme actuale, de corpul uman ca instrument și de identitate.

Nicoleta Tarcea este absolventă de Pictură, UAD, în prezent doctorand UAD, a participat în expoziții de grup naționale și în proiecte educaționale internaționale. Pictor abstract, lucrează cu materialități și texturi și gesturi puternice.

Mathias Bar este student la Pictură, UAD, în anul III, a avut câteva expoziții personale și de grup naționale, este preocupat de pictura în care ideea are un prioritate, dar și de instalație.

Alina Staicu este absolventă de pictură, UAD, predă în prezent la aceeași Universitate. A avut expoziții personale și de grup naționale și internaționale. Proiectele sale de pictură sunt centrate pe căutarea identității și a legăturilor cu familia, cu propriile istorii.

Zbor deasupra unei țări de cuci

Zbor deasupra unei țări de cuci

Există domenii ale societății românești care în ultima sută de ani au fost supuse unor grave abuzuri, iar efectele acestora se simt și astăzi. Dacă lumea occidentală a evoluat în privința abordării medicale a minții umane, la noi domeniul încă se zbate pentru renaștere și progres. Statul român pare incapabil să preia povara tot mai grea a vulnerabilităților psihice din rândul populației, iar societatea, marcată de tranziție și sărăcie, nu ajută nici ea prea mult.

Bolile psihice se tratau în evul mediu cu flăcările rugului. Nici mai târziu tratamentul nu a evoluat prea mult. În spaţiul românesc, modernizarea a mers și mai greu. La începutul secolului trecut, nici nu apucase să se așeze bine renașterea, că a și venit modelul sovietic să radă tot. Dar unde ne aflăm astăzi? Cum arată psihiatria românească și cât preţ punem pe sănătatea mintală a populaţiei la 100 de ani de modernitate?

– Am evoluat sau am involuat?, îl întreb pe Gabriel Diaconu, într-o dimineaţă, la telefon, de la mii de kilometri. Gabriel a studiat și profesat în Occident, este medic specialist psihiatru, cu supraspecializare în suicidologie şi psihotraumatologie, intervenţie de criză şi gestionarea conflictelor interetnice. A lucrat pe mai multe proiecte internaţionale, în colaborare cu universităţi din Viena, Montreal, Kosovo, Croaţia. În România conduce un centru privat de sănătate.

„Am involuat”, vine răspunsul lui. „Profesional și instituţional suntem la pământ. Și cel mai grav”, spune Gabriel, „este că pe acest subiect se pune batista pe ţambal. Nimeni nu discută deschis și serios despre ce se întâmplă. Se fac congrese și conferinţe, la care, eu, sincer, am încetat să mă mai duc, pentru că acolo își cântă toţi în strună și prezintă studii clinice pe 50-100 de pacienţi, când în lume se fac pe mii. Nu se vorbește despre asta pentru că nu dă bine, dar se pare că suntem în top 5 ţări la consumul de alcool și demenţa cauzată de el. La depresie suntem, la fel, printre primii. La suicid în continuare avem statistici date de IML și MAI. Iar statisticile prezentate oficial merg pe cele internaţionale, ca să fim în rând cu ceilalţi. Dar nu știm care este realitatea exactă. Ca în comunism. Suntem tot prizonieri în trecut, dominanţi de modelul biocentric, sovietic, la care s-au adăugat multe altele, hibe peste hibe. Psihiatria este pe ultimul loc la investiţii, sub 5%. În ultimii 40 de ani, nu a avut loc nicio inovaţie fundamentală. De la introducerea prozacului, nimic fundamental, doar modificări de suprafaţă. Au existat câteva renașteri, dar au fost suprimate cu grijă.”

Citește în continuare „Zbor deasupra unei țări de cuci”

#România100 | Ultimii. Și amețitor de încurcata lor viață

#România100 | Ultimii. Și amețitor de încurcata lor viață

Un conte trimis de Franța ambasador în România în timpul Marelui Război se dovedește piesa care schimbă jocul. Goga, regele, regina și contemporanii își „scot pălăria” în fața lui: Contele de Saint-Aulaire nu venise la București să facă figurație ci să miște lucrurile spre ieșirea la liman. Va parcurge iadul războiului alături de români, îi va înțelege și-i va ajuta să nu piardă.

Se naște într-o mare familie de nobili francezi. Patru dintre înaintașii lui fuseseră ambasadori. Charles de Beaupoil Conte de Saint Aulaire merge la școala iezuiților din Bordeaux, apoi la Științe Politice din Paris. Dă concurs și intră în diplomație. Primul lui post va fi în Chile, apoi la Marsillia, în Tunisia și Maroc. Începuse războiul și Contele este chemat la Paris. Europa avea nevoie de mintea lui mai mult decât Africa în acele vremuri. Franța avea nevoie de un cineva mai eficient la București, pentru a atrage România în Alianță. Contele acesta, firav, miop, cu ochi albaștri și o mustață pală, va reuși ce ceilalți nu reușiseră. Să atragă România în Alianță și să aducă întăriri franceze pe frontul de est.

Citește în continuare „#România100 | Ultimii. Și amețitor de încurcata lor viață”

Seara de grație

Seara de grație

Donald Tusk avea o bunică nemțoaică, bunicul i-a fost închis în lagăr, tatăl a fost tâmplar iar mama asistentă medicală. Familie europeană, care a trecut prin toate. El a trecut Polonia prin criză, era la cârma guvernului între 2007-2014. El s-a preocupat de rețeaua de drumuri din Polonia. Acum conduce Consiliul European.

Aseară a lăsat un sentiment greu de descris peste România. De admirație și tristețe totodată. O imensă tristețe. Oamenii pentru care el vorbea erau afară, în ger. În tot gerul României. Le-a spus că pot, că pot și imposibilul.

Nu a vorbit pentru protipendada românească așezată cu tupeu pe scaunele de la Ateneu. A vorbit pentru cei care protestau în frig, pentru românii care scriu, joacă tenis, fac mașini sau cântă. A avut un discurs care a trezit România din toropeală, a ridicat-o în picioare. Și un mare semn de întrebare: ai noștri de ce nu sunt așa?

Citește în continuare „Seara de grație”