[Guest Post] Aurora Liiceanu: Despre memorie și identitate

[Guest Post] Aurora Liiceanu: Despre memorie și identitate

„Universul este plin de rețele
E ca o imensă pânză de păianjen
legături nevăzute
între tot ce se întâmplă”

Sofia Folberth din Criț

Am citit cartea Ruxandrei Hurezean mai întâi repede, din curiozitate, știind precis că o voi citi din nou, tihnit, stând să savurez nu numai informația adusă, ci și adierea adâncă pe care ți-o aduce o carte pe care citind-o savurezi nespusul.

Nu cunosc emotivitatea, sensibilitatea Ruxandrei Hurezean, dar am simțit-o citind a doua oară cartea, pentru că ea are știința adjectivelor, cum spunea Gaston Bachlard, are măiestria de a a duce concretul în ceea ce scrie, iar cititorul vizualizează totul, dincolo de ceea ce ea ne spune.

Aurora Liiceanu
Aurora Liiceanu

Când am citit tihnit cartea, mi-am spus, uite ce citesc îmi amintește de Jorge Luis Borges care scria că „suntem cu toții prinși într-un joc imens și misterios, ale cărui reguli ne scapă, dar în care participăm cu ardoare și pasiune. Acest joc este viața.” Sau ce scria Thomas Gunn: „Cred că trăim cu toții într-un vârtej de anecdote și povești. Ne creăm viețile (cei mai mulți dintre noi) sub formă de povești. Mă întreb de unde ne vine această nevoie de a te «crea» pe tine însuți.”

Ruxandra Hurezean a creat povești ascultând sașii povestindu-și viețile lor. Ne amintim propria viață ca de o carte citită demult și punând-o în cuvinte, povestind-o ea se desprinde de tine, devenind o poveste. Aceste povești devin o carte, așa cum este cartea Ruxandrei Hurezean.

Aș putea să spun că este o carte despre memorie și identitate, despre memoria afectivă, despre spațiu și suflet, despre egoistorie și egopsihologie.

Dacă iau orice personaj al cărții, găsesc istoria lui mică cufundată în istoria mare și acele adevăruri pe care el le crede ca vise, fantasme, credințe, dorințe, temeri, regrete și speranțe care i-au animat viața. Este unica versiune a vieții oricărui personaj al cărții.

Ruxandra Hurezean a avut un crez. Timp de zece ani ea a făcut reportaje, a văzut că sașii și șvabii se împuținează dramatic, că ei au povești de spus. Din „Cuvântul înainte”, scris de Anneli Ute Gabanyi, aflăm că ei, personajele cărții, sunt urmașii coloniștilor germani veniți pe meleagurile Transilvaniei în secolul XII, chemați de regele maghiar Geysa al II-lea, pentru a dezvolta economic și apăra teritoriul numit regesc, dându-li-se autonomie și independență religioasă. Și, acești germani veniți acum 800 de ani s-au bucurat, dar bucuria lor a rămas o amintire, pentru că viața le-a adus atâtea griji, năpaste și îndoieli.

M-am întrebat cum și-a ales „eroii” cărții autoarea? Căci ei sunt atât de diferiți! Și de ce au rămas aici sau de ce unii sunt rătăcitori, venind de unde au plecat și întorcându-se unde au plecat? Și cum au plecat, ca păsările, în valuri de migrație, mereu împreună, iar cei care au rămas au rămas ca păsările care nu pleacă? Dacă i-aș lua pe rând, pe acești eroi, aș spune că e greu să le găsesc ceva comun, în afară de faptul că toți sunt sași. Și, nici asta nu merge, pentru că unii au mama nemțoaică și tata ungur sau mama unguroaică și tata neamț. Ei sunt totuși oameni care au în spate un trecut. O viață de sas.

Și, mai fascinant este că personajele cărții sunt oameni ciudați.

Sofiei Folberth din Criț nu i s-a șters sărutul iubitului ei plecat la război și neîntors, nici acum, deși are 93 de ani. Fratele ei și-a îngropat un prieten în război – dacă a îngropa înseamnă a acoperi cu frunze într-o pădure un mort drag! – dar a spus că au bătut clopotele când a murit și că și acum se spune că în Germania bat clopotele când un sas transilvănean moare. Ea se simte călătoare, turistă, nicidecum nu s-a obișnuit să fie nemțoaică, deși a fost luată de fiica ei mai mult cu forța în Germania. Și acum stă când colo, când colo.

Oare ea nu s-ar înțelege cu Eginald Schlattner din Roșia, care nu a părăsit satul chiar dacă i-a plecat soția și fiica odată cu 1200 de sași din sat și a rămas să scrie, într-un sat în care mai sunt doar câțiva sași, de îngropat. Această identitate tulbure a Sofiei o are și Eginald care crede că unde s-au dus sașii nu sunt acceptați, sașii sunt priviți unde se duc ca țigani din România sau români și, de fapt, cine sunt ei? Așa ca și cele trei milioane de turci nemți care nu sunt nici nemți și nici turci.

Eginald a rămas fidel amintirii primilor germani veniți pe meleagurile Transilvaniei, el îi simte, din casa lui parohială a bisericii construită de țărani sași în 1225, mai veche ca Berlinul, pe acești coloniști, venind din mlaștinile Germaniei unde cântau broaștele, în timp ce ei cântau nemțește și se rugau latinește în biserică. Elogiul adus coloniștilor îl face pe Eginald să le fie loial, fiind acum scriitor a trei cărți minunate, lecturi în afara României, ghid turistic-cultural al Roșiei.

Sașii nu uită vitregia istoriei care a urmat venirii lor aici, în Transilvania și de aceea Hans Schaas a găsit o fabulă pentru a ilustra soarta sașilor, fabula cu iezenul – poate că este viezure sau castor, Ruxandra crede că doar el știe precis ce este iezenul -, el fiind sasul, ordonat și muncitor care a fost izgonit de vulpe care-și făcea nevoile în fața vizuinii lui, mereu. Vulpea este, după Hans, istoria care l-a vitregit pe iezen, pe sas. Vulpii i se reproșează anul 1867 al monarhiei austro-ungare, apoi Hitler, apoi Stalin, apoi vânzarea sașilor, apoi exodul din 1990. În 1910 erau 800.000 de nemți la noi, în 2011 mai erau 27. 013. Asta a făcut vulpea.

Dar, cum am spus, personajele cărții sunt atât de diferite.

Nu a plecat nici Caroline Fernolend din Viscri, acum manager, organizând comunitatea locală și devenită prietenă cu prințul Charles, și el proprietar la Viscri, nici constructorul de orgi Arnulf Einschenk din Brașov, nici profesorul de geografie Friedrich Philippi din Sibiu, care numără berzele de câteva decenii. Aflăm că la Cristian sunt 31 de cuiburi de berze și în Danemarca doar unul. Johann Schaas, singurul sas rămas în Richiș, până când nu a venit Paul Hemmerth, care a transformat satul într-o comunitate multiculturală pe oameni legându-i dragostea de natură și stilul rustic de a trăi. Simplitatea. Pentru ei „Small is beautiful” și „Less is more” sunt mai mult decât preferințe de stil de viață, sunt chiar reguli de viață. Dar ce să spun despre Laszlo Rakosy, profesor de fluturi, specialist în lepidopterologie, master în ecologie culturală din Sighișoara. Oare el n-ar fi putut fi prieten cu Vladimir Nabokov care deși este un scriitor minunat a fugărit fluturii și a găsit și un fluture care-i poartă numele?

Ruxandra Hurezean scrie cu multă sensibilitate despre singurătatea lui Peter Trimper care la câmp când muncește uită de singurătate pentru că păsările cântă, oamenii care muncesc vorbesc și râd, zumzăie vocile lor, dar care când vine acasă simte povara de a fi singur. O are pe Miți, pisica și trăiește în Charlotta/Charlottenburg, acel sat rotund, o jucărie în mâinile istoriei, unde este rezervația de cerbi, „maiestuoși, cu coarnele grele despicând aerul”. Da, acolo este un neamț și 800 de cerbi, tot ce rămas din satul rotund, unde au poposit 32 de familii cândva, demult. Să adaug că Peter are șapte frați care trăiesc în Germania? Să mai adaug că în sat fiecare familie avea un singur copil, timp de trei generații, iar în 1939 Hitler a dat un ordin ca fiecare cuplu să aibă cel puțin patru copii? Vă amintește ceva acest lucru? Vă gândiți la Ceaușescu?

Și, nu pot trece peste, Arnulf Einschenk, al cărui bunic a făcut prima orgă în 1897 și ultima în 1939, familia de lutieri având 150 de ani de vechime. Ce înseamnă secretele meșteșugului? Reghin este locul de unde se ia lemnul, spune Arnulf, este molidul din care se fac chitări și viori de Reghin, pentru că „lemnul este odihnit”. Ce este un lemn odihnit? Este un lemn care vine din păduri unde nu bate vântul, unde lemnul nu este nelinștit gândind la vântul care nu se știe când bate, un lemn care crește alinat și legănat de ceva care ține vântul deoparte de viața lui. Prima orgă la noi, s-a făcut la Feldioara, în 1429, așa apare în arhive, iar apoi orgile s-au înmulțit ca ciupercile. Toate satele aveau orgi la biserici. Astăzi mai funcționează 500, dar au fost peste 1500 de orgi. Au dispărut fie furate de țigani, fie ruinându-se odată cu biserica unde funcționau, altădată cu mândrie, apoi cu resemnare.

Dar mai este Margit Șerban, care a făcut primul transplant de măduvă în România, la Timișoara și care având mamă unguroaică și tată neamț ar fi putut prea bine s-o întindă în Germania, dar n-a făcut-o. Timpurile se schimbă, cei mai tineri gândesc altfel, au în spate un trecut altfel și amintirile lor nu sunt ca cele ale Sofiei sau Eginald sau Peter Trimper?

Hans Promm a venit să investească aici, în România, stă când în Germania, când în România și poate că și alții vor face ca el. Pentru el, dragostea cea veche nu-i șoptește la ureche ca Sofiei, poate că o iubită îndepărtată nu stă în fotografie, acum cu baston, undeva în Europa. Vremurile s-au schimbat. Poate că nu se confruntă cu justificările pe care și le aduc sașii care au plecat sau sașii care au rămas. Nu putem gândi că oamenii sunt la fel și nici că lumea nu se schimbă. Poate că nu mai doresc ca o casă care „să miroase a busuioc, a lemn și cărți vechi”, poate că tinerețea este altfel, nu mai are amintirile Sofiei, cu gradinile, jocurile și dansurile din grădini, când inocența și romantismul nu era ca astăzi programat printr-un marketing agresiv. Comunitățile săsești erau mici, erau așa cum spune Sofia, o mare familie. Urbanizarea, globalizarea a schimbat sufletul omului. Trăim într-o vâltoare și fiecare trebuie să-și construiască un „acasă” al lui. Dar, pentru unii, nostalgia a rămas, așa cum ți se poate întâmpla să mergi la Probstdorf, zis Stejăriș, și să vezi un mic râuleț, cu un podeț arcuit, sub care plutesc rațe, peste care se lasă nepăsător de leneș crengile unor sălcii și să nu te gândești la peisajele olandeze medievale.

Nu mă pot desprinde de cartea Ruxandrei Hurezean fără să admir pasiunea ei pentru istoriile orale, pentru istoriile mici ale celor care au trăit rupturi dramatice, s-au confruntat cu obstacole ca cele ale prințului care voia mâna prințesei. Căci ce este plecarea din „provincia” ta, cum numește Alain de Botton copilăria și adolescența, dacă nu o dezlipire dureroasă din care se nasc amintirile care te pot bântui când nici nu te aștepți. Ele vin nechemate.

Ruxandra Hurezean a scris o carte minunată și, chiar dacă este plină de personaje reale, nu mă pot minuna de cât de fascinante sunt poveștile lor. O femeie își caută trăirile tinereții cu regretele neîmplinirii, altcineva scrie, își scrie viața și gândurile, cineva stă într-o lume de cerbi și cu o pisică lângă el, altcineva numără berzele sau aleargă după fluturi, cineva operează într-un spital, cineva pune cărămizi la genealogia unor lutieri, cineva face afaceri și umblă prin lume. Nu vi se pare că deși toți au ceva comun sunt atât de diferiți sau că fiind atât de diferiți au ceva comun?

Comoara ascunsă din Șcheii Brașovului: Școala de piatră, cărțile de apă

Comoara ascunsă din Șcheii Brașovului: Școala de piatră, cărțile de apă

Era aici un tâmplar cu două doctorate, fost pușcăriaș. Făcuse opt ani de închisoare. Într-o zi a urcat în pod să ia o scândură, a tras și sub ea a apărut o ușiță. De dincolo de ușiță s-au prăvălit niște cărți. Erau 6.000 de volume și 30 de mii de documente vechi.

La Biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului, în clădirea Primei Școli Românești, în chilii, dar și în clădirea unui fost dispensar, se păstrează cărți vechi și documente de aproape 10 secole. Au fost ascunse de năvălitori și de comuniști în turla bisericii și descoperite în 1962 din întâmplare de un tâmplar. După ce au fost soase la lumină, episcopul de atunci, Vasile Coman, decide să facă un muzeu cu ele.

Comoara va fi preluată de Vasile Oltean, student pe atunci. De 49 de ani buchisește la ea. A învățat greaca și slavona ca să poată descifra textele vechi. A publicat 34 de cărți despre ce a găsit acolo, pe banii lui. Pentru asta are CAR-uri făcute pe numele tuturor băieților lui. A făcut tot ce i-a stat în putință. Dar de la un timp încoace, a început să plouă prin acoperișul depozitului de carte. A cerut bani să repare clădirea, a primit 200 de mii de lei de la Secretariatul pentru Culte, dar pentru restul de 120 de mii de lei, de câți mai este nevoie, nu mai are resuse. A făcut un apel public, dar singurii care au răspuns au fost pensionarii din Șcheii Brașovului. Au venit și cu câte 5 lei din pensia lor amărâtă, i-au dat ca să salveze „casa cu manuscrise”. Un bătrân de 92 de ani, Gheorghe Vili, a venit cu 430 de lei adunați de la el și vecinii lui. I-a întins cu mâna tremurândă. În total, s-au adunat 1.920 de lei. Prea puțin. Nicio firmă din Brașov n-a donat niciun leu, niciun om de afaceri n-a făcut vreo sponsorizare. Citește mai departe!

Descoperim sistemul feudal… Acum?

Descoperim sistemul feudal… Acum?

Privind din interiorul sistemului, doar cine nu vrea nu înțelege ce se întâmplă. Anume, că Sănătatea e o construcție feudală.

În urmă cu aproape patru ani publicam un interviu care acuza tocmai faptul că sistemul de sănătate este construit pe sărăcie, incompetență și pe relații ierarhice piramidale. Intervievatul de atunci avea și un set de soluții, dar ar mai fi fost și de cineva care să ia în calcul nevoia de reformă a sistemului. Poate se va întâmpla acum, într-un moment atât de târziu, când – dacă puteți crede – nu mai știm nici măcar câți medici mai sunt în sistem.

Același tablou îl prezintă astăzi chiar ministrul Sănătății, Vlad Voiculescu, citat de Agerpres:

Primul cuvânt care îmi vine în minte când mă gândesc la sistemul de sănătate este „feudal”. Este o feudă de sus până jos. Și într-un sistem feudal este mai puțin vorba despre oameni — oameni buni, oameni răi — este vorba despre sistem, despre păstrarea privilegiilor. Este un sistem feudal și sper ca la sfârșitul acestui mandat să știm cu toții că sistemul este așa și să destructurăm câteva lucruri.

Acesta este interviul:

„E timpul să terminăm cu spitalul lui Domn’ Profesor!” Interviu cu Ovidiu Turdean, șeful Comisiei de Sănătate din Consiliul Local Cluj-Napoca

Tare s-au mai înfuriat atunci Domn’ profesorii din Cluj!

„Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei”

„Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei”

A ieșit la lumina zilei în 5 mai. Lansarea urmează în curând. Cartea este rodul și rostul unor eforturi speciale de a re-cunoaște ce nu ne era pe deplin cunoscut, așa cum spune doamna Liiceanu, avem atâtea să aflăm despre lumea în care trăim.

Poveștile lor am început să le caut din 2008. Aici sunt 12 personaje, sași care n-au plecat, au rămas să păstreze memoria poporului lor ori s-au întors pentru că ceva îi chema. Nu sunt basme, sunt realități.

Mulțumiri doamnei Anneli Ute Gabanyi, primul cititor al acestei cărți. Designul și ilustrațiile aparțin colegilor Ciprian Butnaru și Nicolae Romanițan, dar cum nu le puteti vedea aici, ramane să vi le prezint în mod special.

În continuare, prefața cărții, semnată de doamna Anneli Ute Gabanyi: Citește prefața!

Einschenk. Umple Transilvania de sunet de 120 de ani neîntrerupt

Einschenk. Umple Transilvania de sunet de 120 de ani neîntrerupt

Zilnic în România, de la 8 dimineața și până seara, se închid cam 300 de firme. Pe unele le desființează proprietarii, pentru că nu mai pot merge înainte, iar altele intră în insolvență. În fiecare săptămână, Bursa din China pierde cam un trilion de dolari și multe uși de sticlă se fac țăndări zilnic. În mijlocul vacarmului global, undeva în Brașov, pe fosta stradă Neagră, la numărul 50, funcționează un atelier care se ocupă cu același lucru de 120 de ani. Anul acesta, lutierii de acolo își sărbătoresc aniversarea, doar tipărind un calendar de perete.

„Era primăvară și plouase mult. Plecasem cu unchiul meu cu motocicleta la Mortesdorf, aproape de Mediaș, să reparăm orga bisericii. Și în noroaiele alea, ni se împotmolește motorul. …Vedeți, nu erau drumuri ca acum. Coborâm și pornim pe jos, dar aveam lădițele cu scule și acelea nu erau ușoare. Uite că vine un om cu carul cu boi, zice unchiul, să-l așteptăm. Și omul scoate carul de pe câmp și vine pe drum spre noi. Dăm binețe, răspunde și unchiul Otto îi spune că suntem de la Brașov, de la frma Einschenk și am venit să reparăm orga bisericii. Păi, parcă de curând ați mai fost, a zis omul care era și curator al bisericii. Da, de curând a zis unchiul, dar între timp au trecut treizeci de ani, a trecut un război, a venit pacea, a venit și comunismul, suntem în 1955. Vedeți, omul nostru mersese la câmp în fiecare primăvară, vară, toamna, hrănise animalele, făcuse în fiecare zi și-n fiecare an tot același lucru. Pentru el nu se întâmplase nimic deosebit, timpul stătuse pe loc… Am mers la biserică, ne-am tocmit cu cei de acolo, că nu erau deloc sparți la mână și am purces la repararea orgii”, povestește Arnulf Einschenk, fiul lui Helmuth Einschenk și nepotul lui Karl Einschenk, cel care, la 1896, înființa firma lor de instrumente muzicale și care făcuse cu mulți ani în urmă orga pe care atunci o reparaseră.

Arnulf povestește toate astea în timp ce repară un clavir în sala de spectacol a Sanatoriului de nevroze din Predeal. Klavierul are câteva corzi rupte și mecanismul defect. Arnulf îl desface în bucăți, scoate sârme noi din rucsacul lui, și cuie mai mari, ca să țină și începe meticulos să refacă bucată cu bucată mașinăria stricată. A fost chemat pentru că zilele trecute aici s-a dat un concert cu interpreți veniți de la București, Sibiu, Brașov și pianina a cedat. Și ea, ca și oamenii, s-a dezacordat.

Și-n timp ce Arnulf trage de corzi cu o cheie tubulară, le ciupește să vadă dacă sună din nou în acord cu gândul lui, în fundul sălii se adună pâlcuri-pâlcuri pacienții Spitalului de nevroze. Se așază sfioși pe scaune și-ncepe terapia de grup, ca-n fiecare săptămână, la ora aceea. Psihologul îi întreabă pe fiecare ce probleme au și în șoaptele lor descâlcește corzile dezacordate, le întinde să vadă cât de mult sunt afectate și încet-încet, în timp ce soarele se ridică deasupra muntelui, cei doi, acordeorul de piane și cel de oameni, repară fiecare ce poate. Arnulf mai strânge câteva șuruburi și se retrage discret lâsând pianina gata să fie din nou ruptă de pasiunea vreunui interpret celebru. Chiar joia viitoare se va întâmpla asta.

Arnulf

Ziua e caldă, neobișnuit de caldă pentru un sfârșit de iarnă. Coborâm muntele cu mașina lui și Arnulf, care acum are 75 de ani, trece în revistă vremurile. Mai întâi a fost vremea bunicului Karl. Atunci a construit 45 de orgi în toată Transilvania. Lucra zi și noapte, căci avea opt copii de hrănit. Un an și poate mai bine îi lua să facă o orgă. Prima făcută de el și de uncenicii lui este într-o biserică din Aiud, iar ultima, la Biserica Blumenau din Brașov, instalată în 1939. Atunci a venit războiul, a venit urgia. Și când vorbesc armele, orgile tac.

Cum era când era bine?

„Bine n-a fost niciodată”, spune Arnulf, „doar că nu era rău, iar munca a fost multă și banii puțini. Era concurență mare și pe atunci, că veneau maeștrii din Europa, acolo era tradiție, ei primeau comenzi. Bunicul făcuse ucenicie, fusese calfă călătoare la Berlin, Viena, Budapesta. A învățat vreo zece ani de la un maestru din Budapesta și abia apoi a putut să facă atelier propriu și orgi, la rândul lui. Poate vă închipuiți că făcea bani și trăia bine? Nu, nu era deloc așa. Copiii lui spuneau că trăiau sărăcăcios, era o problemă când voiau un creion. Era o familie foarte chibzuită. Mergea din comună în comună și întreba dacă nu aveau nevoie de orgă sau de reparații. Nu doar că muncea în atelier, dar umbla după comenzi și pentru întreținere oriunde era chemat. Primele amintiri cu el le am din atelier. Aveam vreo cinci ani când mă punea să spăl uneltele de clei sau să bat cuie. Mă tot punea să bat cuie, poate ca să capăt îndemânare. Apoi bunicul s-a prăpădit. Atelierul lui l-au moștenit cei doi frați, tata și unchiul Otto. Iar eu lucram pe lângă ei aproape tot timpul, și în vremea războiului am lucrat cu bunicul. Să vă spun ceva, nu e adevărat că sașii au vrut să plece la război, cum se spune. Dovadă că tata n-a vrut este că se înțelesese cu un prieten de la țară care avea pământ să dea și pentru el sfeclă de zahăr la fabrica Bod, ca și cum ar cultiva și el așa ceva, pentru că era o regulă atunci că, dacă dădeai sfeclă de zahăr la fabrică, te scuteau de front. Și a mers o vreme, dar apoi s-a descoperit că așa de mulți cultivatori de sfeclă erau, că nu ar fi fost pământuri destule și au renunțat la măsura asta. Așa că tata a fost chemat la Viena la armată, de musai. Acolo a fost așa, că un comandat a ieșit din cazarmă și-n fața plutonului a întrebat: Care dintre voi știți să-mi faceți porcul cela salam săsesc? Primul din rând a zis că el nu știe și comandantul a făcut un semn – să plece pe front! Apoi urma tata și lângă el era un țăran dintr-un sat vecin de aici, de la noi. Și-au șoptit: ne prindem? Ne prindem, a zis țăranul, dar să mă iei și pe mine! Așa că, la întrebarea comandantului, au răspuns că fac ei porcul salam și, cu toată spaima, au reușit să facă din porc tot ce le plăcea comandanților și au scăpat de front, au rămas bucătari tot războiul. După ce s-a întors de pe front, a trecut o vreme până când mâinile și urechile lui au deprins iar să asculte corzile și să pipăie calpele. Și, în general, să știți că sașii n-au mers la armată cu convingere, poate or fi fost vreuni, dar cei mai mulți se înrolau la Germania pentru că între statul român și cel german se făcuse o înțelegere și cei care se înrolau la nemți primeau pentru neveste și copii o indemnizație cât timp erau ei pe front și după aceea, dacă mureau. Ei, și atunci își ziceau: dacă mergem la români și murim, rămân femeile noastre cu nimic, dar dacă mergem la nemți și tot murim, măcar au nevestele cu ce să hrănescă copiii.”

Mașina alunecă încet pe coapsa muntelui spre oraș și Arnulf a ajuns în 1961, când familia lor, strânsă cu ușa atelierului, cedează și se înscrie în cooperativa meșteșugăsescă. „Nu aveam încotro. Ne dăduseră afară din casă și stăteam la niște rude la Prejmer. Atelierul ni l-au lăsat și noi veneam din Prejmer la lucru dimineața, dar, rând pe rând, comuniștii închideau și ateliere, prăvălii, tot ce era aici pe stradă. Într-o zi ne spune tata: nu avem altă soluție mai bună decât să intrăm cu atelierul în cooperativă, altel ne scot și de acolo. Și așa am făcut. Din 1961 am devenit membri cooperatori, cum se spunea atunci, dar ne-am putut păstra atelierul în același loc. 32 de ani am lucrat la ei, în cooperativă, dar de fapt, eu lucram tot pentru pianele și viorile și orgile din oraș și din Transilvania. În ce făceam eu, nu s-a schimbat nimic, îmi făceam meseria mai departe la fel cum știam că se face.”

A avut și ucenici, unul dintre ei a venit acum câțiva ani de la Essen și i-a mulțumit pentru că l-a învățat meserie. O vreme însă n-a mai fost interes, iar acum nici n-ar mai putea avea ucenici, pentru că legea nu-i mai permite, în calitatea sa de „Persoană Fizică Autorizată”. Pe perioada comunismului, intrarea în cooperativă i-a asigurat continuitatea atelierului, la aceeași adresă și cu același obiect de activitate, iar acesta a fost singurul mare câștig ai acelei perioade. Chiar dacă meșterii muzicanți erau doar angajați la stat în timp ce lucrau în propriul spațiu confiscat, „măcar n-am ajuns cu instrumentele în stradă”, spune Arnulf Einschenk. […]

Articolul a fost publicat în revista SINTEZA. Poate fi citit integral AICI!

Reportajul a primit Premiul mass-media al Ambasadei Germaniei la București la categoria „Istoria și prezentul minorității germane din România”premiu

Amicalul România – Spania. Clujul în așteptare

Amicalul România – Spania. Clujul în așteptare

De dimineață a fost liniște. La ora 9 nu era mai nimeni pe străzi. Liniște de târg de provincie.

La ora 14, 30, cu șapte ore înainte de începutul partidei amicale România – Spania, mutată în mod miraculos la Cluj, lumea a ieșit la soare în parcul central, după zilele trecute în care autobuzele companiei de transport local s-au împotmolit în zăpada mieilor.

În același timp, locurile de parcare libere din vecinătatea Cluj Arena s-au ocupat pe nesimțite. Am făcut doar un tur de recunoaștere pe lângă Parcul central – erau locuri libere bunicele, dar, cinci minute mai târziu, se ocupaseră toate.

Cu siguranță, pe aleile parcului, microbiștii s-au amestecat cu cei ieșiți să se bucure de prima zi caldă a aceste luni.

De dimineață, Răzvan Burleanu, președintele FRF, spunea că mutarea inopinată a partidei la Cluj înseamnă, pentru Federație, o pierdere financiară de aproximativ 300.000 €. Pierdere rezultată în special din diminuarea numărului de bilete care pot fi vândute și din cheltuielile logistice suplimentare.

„Ceea ce nu înseamnă că suporterii clujeni nu merită cu prisosință acest meci”. Burleanu dixit!

De ce avem multe doctorate și puțin progres

De ce avem multe doctorate și puțin progres

„România are, dintre toate ţările Europei, cel mai mare număr de doctori la milionul de locuitori”, atrăgea atenția Solomon Marcus. Statisticile confirmă acest lucru. Dacă media în Europa este de 200 de doctorate la milionul de locuitori, România are 251 de doctorate, plasându-se peste Franța sau Marea Britanie. În același timp, țara noastră se situează în coada clasamentului privind indicatorul de inovare, iar nivelul de dezvoltare și progres al societății este mult sub nivelul celorlalte țări.

Atunci, cum se explică faptul că suntem în topul clasamentului ca număr de titluri academice și în coada statisticilor privind nivelul de dezvoltare? Ce anume a făcut să explodeze „industria de doctorate” și cum s-a ajuns la un nivel aproape generalizat de precaritate și plagiat în rândul producției intelectuale, cea care ar trebui să tragă după ea națiunea, să aducă plus de cunoaștere și progres? Cum de nu s-au produs soluții la problemele atât de numeroase ale societății românești dacă fabricile de intelectuali produceau atât de multă cultură, în sensul larg al termenului? Cum de nu s-a creat o piață a cererii și ofertei de idei dacă nevoile sunt uriașe și producția intelectuală la fel?

Dincolo de aprecierile generalizante și caracteriale care țin de mentalități și comportamente naționale, fenomenul are cauze concrete, care țin de strategii și practici curente din universități și societate.

Cu alte cuvinte, cohorta de doctori în științe, mai mare decât în orice altă țară europeană, n-a apărut din senin și nici multele teze plagiate sau slabe n-au apărut fără niște cauze reale despre care aproape nimeni nu vorbește. Degeaba țipăm în spațiul public că am prins încă un plagiator dacă nu mergem la fundamentul greșelilor de gestionare a fenomenului. Iar întreținerea fenomenului și continuarea minciunii scade și puțina încredere în intelectualitate, în producția de știință a națiunii, ceea ce face și mai imposibil de atât, apariția unei piețe a ideilor și contribuția la progresul societății. Cine i-ar comanda studii și cercetări, analize și soluții unei universități dovedită că a acordat titluri de doctori pentru lucrări plagiate și lucrări slabe? Ce încredere mai are societatea în expertiza și onestitatea mediului academic? Continue reading „De ce avem multe doctorate și puțin progres”