Când șuieră vântul pe fâșia morții

Când șuieră vântul pe fâșia morții

Acum e simplu. Arăți buletinul, mașina pornește mai departe și apoi doar GPS-ul îți mai spune când ai trecut vreo frontieră. Faci shopping la Milano, mergi la mall la Budapesta sau la spital la Viena, așa cum altădată mergeai de la Huși la Bacău sau la Târgul Ieșilor. După 30 de ani, începi să crezi că nici n-a fost vreodată altfel. Dar dacă te oprești în Jimbolia, unde e toamnă și bate un vânt de seacă pământul, dincolo de garduri e Serbia, iar sub picioare ai cel mai bun cernoziom din țară pentru că a fost hrănit cu carne și sânge de om, înțelegi mai bine ce a fost o graniță.

Pe tot parcursul comunismului, începând din 1949 și până la căderea lui, atât trecerea frontierei, cât și tentativa de trecere frauduloasă au fost considerate infracțiuni grave. Avea de suferit cel ce îndrăznea, dar și familia lui.

„Frontieriștii”, căci așa li se spunea, erau declarați, conform Codului Penal, articolul 245, infractori și fapta lor grav pedepsită. De multe ori plăteau cu viața. Până să ajungă în instanță, frontieristul era bătut sau împușcat, fără prea mari scrupule. El nu era văzut doar ca un trădător de țară, ci ca un „nimeni”. Odată ce a pornit spre frontieră, și-a asumat riscul de a i se pierde definitiv urma. A fost împușcat, a trecut sau a murit bătut pe câmpuri, era greu de aflat. Statisticile internaționale consemnează faptul că peste 100 de mii de români au cerut azil politic în perioada comunistă. Ei erau cei scăpați. Câți au murit, nu s-a aflat, cu adevărat, niciodată. La Tribunalul Militar din Timișoara există peste 50 de mii de dosare privind „victimele comunismului”, incluzând și dosarele grănicerilor care au folosit arma la frontieră. Victimele de pe graniță nu aveau un dosar pe numele lor, dosarul purta numele soldatului care trăsese. Dar niciunul, niciodată, nu a fost condamnat. Cu excepția unui singur caz, și el nesoluționat, toți militarii au primit verdictul de neîncepere a urmăririi penale. Iar după 1989 dosarele nu au fost redeschise, deși prim-procurorul Tribunalului Militar din Timișoara, Radu Ilina, recunoaște că acolo a fost „cea mai sângeroasă frontieră din România”.

Citește în continuare „Când șuieră vântul pe fâșia morții”

Neajunsul de a te fi născut. Nu pe Rue de l’Odeon

Neajunsul de a te fi născut. Nu pe Rue de l’Odeon

Motto
„Sunt experiențe cărora nu le mai poți supraviețui. După ele, simți cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificație. Căci după ce ai atins limitele vieții, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic și aspirația obișnuită își pierd orice farmec și orice seducție”
Emil Cioran

Emil Cioran s-a născut pe 8 aprilie 1911 la Rășinari și a murit pe 20 iunie 1995, Paris. A fost un filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză. Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: întâmplarea de a fi om, sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, amenințarea Răului. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile și nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat, considera el.

Cioran e ca un tratament pe care bolnavul incurabil ar trebui să și-l administreze regulat. Ca un vaccin. Nu există ghid mai bun pentru ieșirea din disperare decât omul care a urcat el însuși „pe culmile disperării”. Acum un an plecam pe urmele lui, să văd cât din ce a lăsat el am păstrat noi.


Ne îndreptăm spre Paris și realizez că fac acest drum cu o mare strângere de inimă. Nu știu dacă Parisul din închipuirea mea mi se va confirma, dacă-l voi regăsi. E o zi incertă, de hotar între iarnă și primăvară, „nici ploaie nici soare”. Străbatem Alsacia și Lorena cu câmpurile lor nesfârșite, întinse ca apa sub cerul greu.

La intrarea în Paris, cerul tremură ușor și-i face loc unei pânze palide de lumină care se întinde deasupra Senei și a clădirilor alburii, poleind totul. Intrarea în Cartierul Latin este ca intrarea în Haos. Mașini, motociclete, trotinete, un furnicar viu, se mișcă șerpuitor, compact. Te împinge până în buza hotelului, pentru că astăzi, GPS urile sunt neiertătoare. Nefiind proiectat pentru astfel de cataclisme, orașul pare să crape. Tu mai lipseai de aici! îți zici, la capătul puterilor.

Citește în continuare „Neajunsul de a te fi născut. Nu pe Rue de l’Odeon”

Criza medicilor de familie – o poveste foarte veche

Reportaj din februarie 2018, publicat în revista Sinteza

Am bătut satele și am stat de vorbă cu oamenii, cu primarii, cu medicii pe unde i-am găsit. Scriam: „Harta localităţilor fără medici de familie este roşie. Peste 500 de localităţi, cu cel puţin 120 de mii de oameni nu au un medic în comuna unde locuiesc. Alte comune mai mari au un singur medic, deşi ar trebui doi sau trei. Un calcul sumar arată că ar fi nevoie urgentă de cel puţin 650 de medici de familie în toată ţara, dar ei sunt de negăsit.”

Acum a ieșit iar un raport. Dezastruos.

Pe doamna Cristina a inventat-o Uniunea Europeană. Şi ăsta le-a fost norocul celor din Zimbor, care de ani buni nu reuşesc să convingă un medic de familie să vină în comuna lor. Doamna Cristina Olariu este acum „asistent comunitar” aşa îi zice. Deşi are vechime 27 de ani în sănătate, ca asistentă, cum n-a mai fost medic în comună nici pe ea n-a avut cine s-o mai plătească. Soluţia a venit printr-un program european care finanţează existenţa acestor „asistenţi comunitari”. În principal, trebuie să facă prevenţie, educaţie medicală. Nu are voie să intervină, să aplice tratamente sau să facă injecţii. Pentru că nu este asistată de un medic, nu are dreptul să acţioneze medical. Îi învaţă pe oameni cum să-şi ia medicamentele, ce nu trebuie să mănânce pentru bolile lor, ce să spună la medicul specialist când merg la oraş, care sunt semnele bolii, antecedentele patologice din familie etc. Din păcate însă, sunt cazuri în care nu are încotro, face resuscitare dacă vede că omul moare până vine salvarea, aşa cum s-a întâmplat sâmbăta trecută. Le dă un paracetamol sau o cremă, un calmant sau le ia tensiunea. Îi sfătuieşte, sună medicii oriunde ar fi ei şi-i întreabă ce să facă. „Face faţă”.

Citește în continuare „Criza medicilor de familie – o poveste foarte veche”

Memorabila nepăsare. Casele eroilor națiunii – în ruine

Memorabila nepăsare. Casele eroilor națiunii – în ruine

S-a născut la Milaş, azi în judeţul Bistriţa-Năsăud. Greu ne putem imagina Unirea din 1918 fără strădania lui, a lui Iuliu Hossu. A străbătut aşezările Ardealului pentru a-i strânge pe români şi a pregătit Marea Adunare de la Alba Iulia, a citit în faţa celor prezenţi, alături de alţi fruntaşi ai vremii, Rezoluţia Unirii şi a fost împuternicit, ca membru al delegaţiei ardelene care a mers al Bucureşti, să înmâneze Hotărârea de Unire Regelui Ferdinand. A fost senator în Parlamentul României şi academician. Doctor în filosofie şi teologie cu studii la Roma. A fost pe front alături de soldaţi în Primul Război Mondial. A devenit episcop şi cardinal. A fost trimis în închisori de comunişti şi biserica sa a fost scoasă în afara legii. După temniţă, a fost trimis cu domiciliu forţat la diverse mânăstiri. A murit într-un spital şi numai după moarte s-a aflat că fusese numit cardinal de către Papa de la Roma.

Era dimineaţă când am ajuns în Milaş, satul lui Iuliu Hossu. Nici nu se ridicase roua de pe ierburile uscate. Din aburul ei ceţos se iţeau turlele bisericilor de pe deal: una galbenă ca păpădia, iar cealaltă, mai mică, ca o nucă, la poalele ei. Neterminată. Din locul acela deschis ca o palmă întinsă – intrarea în sat – nu vedem nimic ce putea semăna cu casa părintească a episcopului Unirii. Găsim uşor un monument dedicat eroilor din Primul Război Mondial şi un bust nou-nouţ, al episcopului, împlântat în coasta unui dâmb, proaspăt pavat şi străjuit de steaguri. Nu demult, după intervenţiile presei care a arătat că-n satul unui artizan al Marii Uniri nu exista niciun semn al existenţei lui acolo, în semn de recunoaştere, dacă nu de recunoştinţă, autorităţile locale s-au dat peste cap şi au inaugurat un bust. Aşa cum promisese în faţa camerelor de filmat, primarul a dat numele Iuliu Hossu şcolii şi unei străzi. Dar asta abia acum, în 2018, în cel de-al 12 ceas al anului Centenar. Şi numai după ce fusese acuzat de presă, că nu făcuse chiar nimic înainte.

Citește în continuare „Memorabila nepăsare. Casele eroilor națiunii – în ruine”

Expoziție în cartier. Legătura dintre o stradă din Andrei Mureșanu, o navetă spațială și bunica Porumbița

Expoziție în cartier. Legătura dintre o stradă din Andrei Mureșanu, o navetă spațială și bunica Porumbița

De ani de zile știm că orașul artei moderne, Clujul, nu are spații de expunere la nivelul producției de artă de aici. Un centru de expoziții modern, așa cum ar merita să aibă acest oraș, nu s-a construit încă. Dar viața freamătă, orașul este plin de artiști. Fenomenul Școlii de la Cluj a atras tot mai mulți studenți la Universitatea de Artă și aici s-a creat o efervescență de care numai orbii nu știu să profite.

Joi seara, cartierul Andrei Mureșanu. Un copil se plimbă cu trotineta, o femeie spală cu furtunul pavajul din curte. O bătrână privește pierdută din cadrul unei ferestre. Într-o grădină cineva plivește căpșunele. Liliacul stă să pocnească în floare.

La poarta unei căsuțe cu pridvor, din secolul trecut o mulțime vioaie, se mișcă ca un șarpe. Un șirag intră, altul iese. Pe Amos Frâncu la numărul 3 s-a deschis în seara asta o expoziție de artă. Patru tineri artiști și-au amenajat atelierul lor de lucru, o jumătate de casă închiriată în comun, în spațiu expozițional. Și, nici n-ar fi fost loc mai potrivit decât viața tihnită a unui cartier pentru ce au închipuit artiștii.

Signal X [End of Transmission], căci așa i-au spus expoziției, reprezintă o proiecție vizuală – materializată într-un eveniment de tip open studio – a unui scenariu existențial posibil, vehiculat tot mai mult pe fondul evenimentelor sociale și politice a ultimului secol: dispariția speciei umane.

Acolo, în două încăperi care simulează o navetă spațială, se imaginează situația apocaliptică în care, în fața sfârșitului iminent, specia umană ar trimite în spațiu – un mesaj codat sub forma unui semnal – care, decriptat, ar dezvălui fragmente vizuale și sonore ce ar sintetiza esența umană și specificitatea ei.

„Ar putea fi un ultim gest de păstrare a memoriei”, spun artiștii autori. „Signal X [End of Transmission] materializează vizual și sonor cum ar arăta acest semnal decriptat, cum ar putea fi «citită» și sintetizată esența umană, cum s-ar interpreta bruiat, de departe, ceea ce omul consideră a fi important despre el și despre cum a arătat lumea și existența lui.”

Atelierul devine un spațiu expozițional neobișnuit, căruia i se conferă un aspect străin, aproape nepământesc, în care exponatele cu decor cu tot evocă existența umană sub aspectele ei esențiale. Erotismul, moartea, plantele și tehnolohgia, familia și vitalitatea. Printre exponate o veți găsi și pe bunica Porumbița, în poarta casei, ținând în brațe un copil. Un cactus într-un corp de monitor clasat, o floare de mină, o carcasă de mașină…

Signal X propune un experiment vizual și conceptual”, explică artista Ada Muntean, „provocând limitele spațiului expozițional, a granițelor dintre formal și neconvențional. Este greu să spui neconvențional, pentru că nu mai știi ce poate fi neconvențional pentru că s-au folosit toate variantele, nimic nu mai e neconvențional. Dar e o alveolă în corpul acesta al spațiului urban”.

Expoziția poate fi văzută seara, timp de două săptămâni. Expun artiștii Ada Muntean, Mathias Bar, Alina Staicu și Nicoleta Tarcea.

Ada Muntean este absolventă de Grafică, UAD, în prezent doctorand UAD, a avut proiecte expoziționale și curatoriale naționale și internaționale (Austria, Germania), lucrează grafică, pictură și instalație. Temele sale sunt legate de probleme actuale, de corpul uman ca instrument și de identitate.

Nicoleta Tarcea este absolventă de Pictură, UAD, în prezent doctorand UAD, a participat în expoziții de grup naționale și în proiecte educaționale internaționale. Pictor abstract, lucrează cu materialități și texturi și gesturi puternice.

Mathias Bar este student la Pictură, UAD, în anul III, a avut câteva expoziții personale și de grup naționale, este preocupat de pictura în care ideea are un prioritate, dar și de instalație.

Alina Staicu este absolventă de pictură, UAD, predă în prezent la aceeași Universitate. A avut expoziții personale și de grup naționale și internaționale. Proiectele sale de pictură sunt centrate pe căutarea identității și a legăturilor cu familia, cu propriile istorii.

Zbor deasupra unei țări de cuci

Zbor deasupra unei țări de cuci

Există domenii ale societății românești care în ultima sută de ani au fost supuse unor grave abuzuri, iar efectele acestora se simt și astăzi. Dacă lumea occidentală a evoluat în privința abordării medicale a minții umane, la noi domeniul încă se zbate pentru renaștere și progres. Statul român pare incapabil să preia povara tot mai grea a vulnerabilităților psihice din rândul populației, iar societatea, marcată de tranziție și sărăcie, nu ajută nici ea prea mult.

Bolile psihice se tratau în evul mediu cu flăcările rugului. Nici mai târziu tratamentul nu a evoluat prea mult. În spaţiul românesc, modernizarea a mers și mai greu. La începutul secolului trecut, nici nu apucase să se așeze bine renașterea, că a și venit modelul sovietic să radă tot. Dar unde ne aflăm astăzi? Cum arată psihiatria românească și cât preţ punem pe sănătatea mintală a populaţiei la 100 de ani de modernitate?

– Am evoluat sau am involuat?, îl întreb pe Gabriel Diaconu, într-o dimineaţă, la telefon, de la mii de kilometri. Gabriel a studiat și profesat în Occident, este medic specialist psihiatru, cu supraspecializare în suicidologie şi psihotraumatologie, intervenţie de criză şi gestionarea conflictelor interetnice. A lucrat pe mai multe proiecte internaţionale, în colaborare cu universităţi din Viena, Montreal, Kosovo, Croaţia. În România conduce un centru privat de sănătate.

„Am involuat”, vine răspunsul lui. „Profesional și instituţional suntem la pământ. Și cel mai grav”, spune Gabriel, „este că pe acest subiect se pune batista pe ţambal. Nimeni nu discută deschis și serios despre ce se întâmplă. Se fac congrese și conferinţe, la care, eu, sincer, am încetat să mă mai duc, pentru că acolo își cântă toţi în strună și prezintă studii clinice pe 50-100 de pacienţi, când în lume se fac pe mii. Nu se vorbește despre asta pentru că nu dă bine, dar se pare că suntem în top 5 ţări la consumul de alcool și demenţa cauzată de el. La depresie suntem, la fel, printre primii. La suicid în continuare avem statistici date de IML și MAI. Iar statisticile prezentate oficial merg pe cele internaţionale, ca să fim în rând cu ceilalţi. Dar nu știm care este realitatea exactă. Ca în comunism. Suntem tot prizonieri în trecut, dominanţi de modelul biocentric, sovietic, la care s-au adăugat multe altele, hibe peste hibe. Psihiatria este pe ultimul loc la investiţii, sub 5%. În ultimii 40 de ani, nu a avut loc nicio inovaţie fundamentală. De la introducerea prozacului, nimic fundamental, doar modificări de suprafaţă. Au existat câteva renașteri, dar au fost suprimate cu grijă.”

Citește în continuare „Zbor deasupra unei țări de cuci”

#România100 | Ultimii. Și amețitor de încurcata lor viață

#România100 | Ultimii. Și amețitor de încurcata lor viață

Un conte trimis de Franța ambasador în România în timpul Marelui Război se dovedește piesa care schimbă jocul. Goga, regele, regina și contemporanii își „scot pălăria” în fața lui: Contele de Saint-Aulaire nu venise la București să facă figurație ci să miște lucrurile spre ieșirea la liman. Va parcurge iadul războiului alături de români, îi va înțelege și-i va ajuta să nu piardă.

Se naște într-o mare familie de nobili francezi. Patru dintre înaintașii lui fuseseră ambasadori. Charles de Beaupoil Conte de Saint Aulaire merge la școala iezuiților din Bordeaux, apoi la Științe Politice din Paris. Dă concurs și intră în diplomație. Primul lui post va fi în Chile, apoi la Marsillia, în Tunisia și Maroc. Începuse războiul și Contele este chemat la Paris. Europa avea nevoie de mintea lui mai mult decât Africa în acele vremuri. Franța avea nevoie de un cineva mai eficient la București, pentru a atrage România în Alianță. Contele acesta, firav, miop, cu ochi albaștri și o mustață pală, va reuși ce ceilalți nu reușiseră. Să atragă România în Alianță și să aducă întăriri franceze pe frontul de est.

Citește în continuare „#România100 | Ultimii. Și amețitor de încurcata lor viață”