Țara de dincolo de țară

Țara de dincolo de țară

Statisticile arată că România de azi are o populație nu cu mult mai numeroasă decât la începutul secolului trecut. În primul rând pentru că mulți români au părăsit-o fugind de comunism, dar exodul românilor nu s-a oprit nici după revoluție. Dimpotrivă, milioane de oameni au luat calea pribegiei pentru că țara lor nu le putea oferi un loc de muncă. În prezent datele arată că diaspora românească este cea mai numeroasă din Italia sau Spania. Poate și din alte state. Cu toate astea, România nu s-a preocupat de soarta lor așa cum ar fi trebuit. Ce simt și ce gândesc românii din diaspora într-un reportaj România la 100, urmat de un studiu destinat valorilor sociale – În căutarea încrederii în oameni.

Singurul recensământ din perioada interbelică arată că România Mare avea 18 milioane de locuitori. Astăzi, ea are tot cam atâţia. Însă statisticile mai arată ceva. În aceşti 100 de ani, dincolo de România, în afara ei, au ajuns să trăiască alte 8 milioane de români. Unii au rămas pe lângă hartă, eliminaţi de foarfeca istoriei, dar alţii au fugit singuri, de urgia comunistă sau de sărăcie.

Au plecat vreo 6 milioane, la care se adaugă 1.947.936 de oameni aparţinând unor grupuri etnice româneşti (basarabeni, aromâni, meglenoromâni etc). Estimarea totală este că circa 7,7 milioane de români trăiesc în afara graniţelor.

Lăsaţi să se descurce singuri, ei reconstituie, în ţara unde ajung, o societate a lor, pe structuri private, un fel de stat paralel. În fond, diaspora este statul paralel cu statul, un stat al oamenilor liberi şi singuri. După primii ani de confuzie şi bâjbâială, românii îşi caută ancore, puncte de sprijin comune. Ceva de care să aparţină. Şi, cum nu le găsesc, le înfiinţează.

Aşa au ajuns să construiască reţele de organizaţii şi asociaţii care reproduc o nouă ţară acolo unde se află. Pentru ei, aceste organizaţii ţin loc de mamă, de fraţi, de autoritate sau de caritate. Sunt „guvernele” lor, „primăriile” sau avocaţii lor. Reţeaua de organizaţii pe care şi-au făcut-o singuri în anii pribegiei le-a ţinut loc de ţară.

Roza

Roza emigrează din ţară în vara anului 1990, imediat după ce primele alegeri democratice din România sunt acaparate de foşti nomenclaturişti comunişti. Ca ea mai sunt sute de fugari români, în căutarea libertăţii şi bunăstării. Încercarea este hazardată, însă cu toţii cred că voinţa clinteşte munţii. Familia şi soţul rămân în patrie, iar Roza îşi construieşte o viaţă paralelă în Germania, alături de un nou iubit. Cu locuinţă, joburi şi bani destui, prezentul şi viitorul celor doi tineri par asigurate, până într-o dimineaţă, când poliţia sună la uşă. O regretabilă greşeală le schimbă pe loc soarta, iar tot ceea ce au realizat şi au visat până atunci riscă să se năruiască, ca un castel spulberat, din cărţi de joc. „Roza” va scrie povestea ei şi povestea altor Roze în câteva cărţi. Aşa a gândit jurnalista Dani Rockhoff că poate să lase mărturie despre vieţile lor, despre istoria fugii dintr-o ţară care s-a scurs tot mai mult afară.

Anca

Este din Călimăneşti, acum trăieşte la Lausanne, în Elveţia. A studiat vioara la San Francisco State University, a locuit în California, la New York şi, în fine, în Elveţia.

Într-o seară târzie, Anca îmi spune povestea ei. „Dragă Ruxandra, de fapt, eu nu am vrut să plec din România. Mama a fost cea care a insistat. Tatăl meu a fost omul de încredere al Regelui Mihai, a fost întemniţat la Bicaz după plecarea regelui şi, pentru asta, mama şi cu mine am fost persecutate, eu copil fiind. Nu aveam nicio şansă în ţară, aveam dosar şi, deşi eram unicul copil, mama m-a convins să plec”.

Despre viaţa ei în Elveţia, Anca spune că „e scumpă, dar totul merge ceas”. Din păcate, Anca a simţit de multe ori ezitările românilor de a recunoaşte că sunt români, dezbinarea dintre ei pe care n-a simţit-o la ruşi, de exemplu.

Cât priveşte sprijinul şi atenţia autorităţilor statului român faţă de diaspora, Anca are două exemple: „O colegă româncă, violonistă, venită aici la studii acum câţiva ani, cu bursă nu de la români, ci de la elveţieni, a avut o problemă cu tatăl ei care era în vizită. Fiind la ea, a făcut un atac cardiac şi a trebuit să fie internat la spital, ceea ce desigur este foarte costisitor, iar asigurarea cumpărată de ea nu acoperea nici jumătate din cheltuieli. A luat legătura cu ambasada de la Berna, nu pentru a le cere bani, dar ca s-o sfătuiască ce-ar putea face, deoarece tatăl ei nu putea fi deplasat. Răspunsul ambasadei a fost «să se descurce», deoarece Elveţia este mult mai bogată decât România si n-au decât să o ajute ei”.

„Deci nu au făcut absolut nimic, nici măcar n-au vrut să îi vorbească. Până la urmă, elveţienii, părinţi ai elevilor ei, au strâns bani s-o ajute, deşi ea nu le ceruse şi tot ei au organizat, când a fost mai bine, transportul tatălui ei în România. Mai ştiu de la părintele de aici că biserica nu este deloc susţinută financiar de către statul român, ceea ce eu gândesc că e greşit, deoarece este singurul loc unde românii se pot întâlni, măcar pentru a-şi păstra datinile şi tradiţiile. De asemenea, îmi amintesc ce prost au fost organizate birourile de vot în Europa când s-a votat actualul preşedinte, pe când americanii au avut aici birouri peste tot.În concluzie, din tot ceea ce-am auzit, cred că românii stabiliţi in străinătate sunt întru totul ignoraţi”.

Ce simte ea, violonista Anca din Lausanne, faţă de ţara ei de origine? „Eu, personal, deşi am plecat când aveam 19 ani, iar prin paşaport sunt elveţiancă si americancă, mă simt foarte româncă în suflet şi nu am uitat niciodată cum am trăit si de unde am plecat. Iar fata mea, deşi născută in Elveţia, spune cu mândrie peste tot pe unde călătoreşte în lume cu muzica ei, că ea este româncă.” […]

Acest articol este reprodus aici parțial. Citiți articolul integral în revista SINTEZA.

Vremea protocoalelor

Ministrul pentru românii de pretutindeni, Natalia-Elena Intotero, şi preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, au semnat în iulie anul acesta un protocol de colaborare între instituţiile pe care le coordonează. În baza protocolului se vor oferi studenţilor români burse dedicate consolidării expertizei academice în problematica diasporei, se vor întări legăturile dintre profesorii de limba română şi istoricii români din ţară şi din afara graniţelor şi se va sprijini realizarea de materiale didactice destinate tinerilor vorbitori de limbă română de pretutindeni.

Şi s-a mai semnat, tot în vara aceasta, un protocol cu Biserica Română. În protocol sunt reglementate eforturile comune în beneficiul comunităţilor românilor de pretutindeni „prin construcţia, reparaţia, conservarea şi dotarea bisericilor, bibliotecilor şi muzeelor, prin renovarea şi întreţinerea caselor memoriale, a monumentelor istorice şi a cimitirelor”. În cadrul parohiilor ortodoxe româneşti, conform acestui protocol, „vor fi organizate evenimente tradiţionale cu ocazia sărbătorilor, diverse manifestări culturale, tabere pentru copiii şi tinerii din afara graniţelor ţării, concursuri de limba română, derulate în cadrul proiectului «Şcoala de Duminică», ore de religie având drept scop familiarizarea copiilor cu credinţa ortodoxă, cu legătura dintre poporul român şi creştinism şi cu respectarea libertăţii religioase.”

Dar românii din Ungaria, de exemplu, compară ajutorul pe care-l oferă statul ungar etnicilor maghiari din ţările vecine cu ce oferă statul român etnicilor săi. Şi la această comparaţie, România iese prost.

Eva Simon este jurnalist român din Gyula. Ea conduce „Foaia Românească”. „Puteau să facă”, consideră ea, „pe modelul preoţilor misionari, încă din anii 1990, trebuiau trimişi şi în Ungaria profesori misionari pentru toate şcolile. Profesori plătiţi de statul român. Care i-ar fi perfecţionat zi de zi şi pe profesorii de aici, din comunitate, care în majoritate nu vorbesc prea bine româneşte. Dar România aplică, de cele mai multe ori, strategia «stingerii focului». Adică oferă ceva pe moment, fără o strategie concretă pe termen lung, cu un scop bine definit. Bursele care se acordă tinerilor noştri pentru studii superioare în România - care sunt binevenite şi pentru care mulţumim frumos - sunt aplicate - la fel - fără nicio strategie de viitor. Tinerii le tratează ca pe un drept al lor, fără vreo obligaţie. După patru - cinci ani de stat în România se întorc acasă cu diplome de medici, stomatologi, veterinari etc. şi se integrează exclusiv în societatea maghiară. Comunitatea din care au plecat şi România nu au niciun folos de la ei. Atunci când devine cineva bursier etnic în România, ar trebui să fie obligat prin contract ca 10 ani va fi activ în comunitate. La unguri, aşa e.”

Publicaţia de limbă română din Ungaria trăieşte şi ea ca o muribundă. „Sau cazul «Foii româneşti»”, continuă Eva. „Din 2009, Ungaria a înjumătăţit finanţarea pentru redacţia noastră. România doar a promis că va acorda cealaltă jumătate. În schimb, ne dă anual o sumă cât să vegeteze acest ziar, scris de doi jurnalişti. Ungaria întreţine la ungurii din afara graniţelor redacţii cu mai mulţi angajaţi, ştiind că acestea sunt focare de cultură şi identitate, în cazul minorităţilor.”

În Ucraina s-a adoptat controversata Lege a educaţiei care restricţionează predarea în limba minorităţilor naţionale. La momentul respectiv, Petro Porosenko a comunicat că reforma învăţământului „este una dintre cele mai importante reforme, care va îmbunătăţi calitatea educaţiei”, iar noua lege sporeşte rolul utilizării limbii ucrainene în procesul de învăţământ.

Reclame

Un film care trezește: „Preoții români. Jertfă și rugăciune pentru Unire”

Un film care trezește: „Preoții români. Jertfă și rugăciune pentru Unire”

Jurnalista Cristina Liberis și echipa sa au făcut un tur de forță acum un an: la capătul lui a ieșit un documentar de 70 de minute, despre rolul preoților în Primul Război Mondial. Singurul complet pe acest subiect care s-a făcut până acum. „Trei luni am străbătut toată țara și am cules mărturii, am luat interviuri, am filmat. Ce se vede este rezultatul unui demers necesar. N-aș spune că este o lecție de istorie, dar este o pagină de istorie. Una care lipsea”, mărturisește realizatoarea.

Proiectat la Cluj la facultatea de Teologie, în fața înalților ierarhi și a preoților de azi, a făcut sala să tacă. Filmul este un prilej de meditație. Mobilizarea, spiritul organizatoric al preoțimii de atunci, generozitatea și profunzimea sentimentelor patriotice, munca lor neobosită, grija față de lucrurile esențiale și abandonarea preocupărilor strict canonice atunci când e nevoie sunt uimitoare.

„Preoţii şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care alături de ostaşi, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Ţară şi Neam”, afirma acum 100 de ani, la 10 aprilie 1918, generalul de Corp de Armată adjutant Constantin Prezan, fost Şef al Statului Major General, însărcinat cu comanda Armatei Române.

Despre rolul pe care l-a avut Biserica în Marele Război şi în realizarea Marii Uniri se cunoaşte prea puţin şi nu se vorbeşte deloc în spaţiul public. Este un capitol al istoriei acestui popor care trebuie recuperat şi cunoscut. Marea Unire de la 1918 s-a realizat datorită implicării nemijlocite a preotilor. Au luptat alături de ostaşi. Au înfruntat frigul, sărăcia, bolile. I-au îmbărbătat pe cei de acasă şi pe cei din tranşee. I-au botezat pe cei orfani. I-au hrănit şi îmbrăcat pe cei aflaţi în pribegie. Au trecut munţii voluntar pentru a fi alături de fraţii lor români. Au fost schingiuiţi, răniţi, omorâţi pentru credinţa lor. Au străbătut continente şi au trecut oceane pentru a-i face pe cei din cancelariile lumii să înţeleagă că poporul român luptă pentru unitate, pentru salvarea fiinţei lui naţionale, a identităţii şi credinţei. Au fost alături de prizonieri, ei înşişi fiind luaţi prizonieri. Au adunat toată suflarea care a mai rămas prin sate şi au ajuns la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918. Au luptat şi au învins.

Preoţii români, mobilizaţi sau voluntari, au fost cei care şi-au slujit patria mai mult decât li se ceruse.

Filmul va fi proiectat în mai multe orașe din România și este disponibil pe platforma Youtube.

Alexandru Stermin: Evaluatorilor mei. Scrisoarea unui tânăr universitar către cei care decid soarta cercetării

Alexandru Stermin: Evaluatorilor mei. Scrisoarea unui tânăr universitar către cei care decid soarta cercetării

Evaluatorilor mei,

Vă scriu din postura în care, spre sfârşitul anului 2016, am depus o propunere de Proiect de Cercetare Postdoctorală în competiţia deschisă pe atunci de Misterul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice. Conform calendarului elaborat de organizatori, aplicaţia urma să fie evaluată până la jumătatea anului 2017, lucru care nu s-a întâmplat şi, pe cale de consecinţă, în data de 23 ianuarie, m-am trezit cu un e-mail care mă înştiinţa de primirea unui „raport de evaluare iniţial”.

După parcurgerea acestuia, aveam şansa să trimit în termen de 5 zile lucrătoare comentari, completări şi lămuriri. Nu m-am aşteptat să primesc acest e-mail care, conform calendarului trebuia să vină acum 10 luni, şi deci implicat în alte proiecte mărunte şi nesemnificative, dar planificate deja, nu mi-am găsit răgazul să vă răspund în termen. Cu îngăduinţa Domniilor Voastre, vă trimit, simţindu-mă îndatorat faţă de unele valori proprii, schiţa scurtă a unui soi de răspuns. Citește în continuare „Alexandru Stermin: Evaluatorilor mei. Scrisoarea unui tânăr universitar către cei care decid soarta cercetării”

Clujul Cultural: „Ruxandra Hurezean a dus povestea sașilor la Târgul de Carte de la Leipzig”

Clujul Cultural: „Ruxandra Hurezean a dus povestea sașilor la Târgul de Carte de la Leipzig”

Volumele „Criț. Istoria, poveștile și viața unui sat de sași” și „Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei” de jurnalista Ruxandra Hurezean de la lunarul Sinteza, volume publicate la Editura Școala Ardeleană (2016, respectiv 2017), au fost traduse în limba germană, la Editura Honterus, au fost lansate la Târgul Internațional de Carte de la Leipzig. România a fost invitată de onoare a târgului, unul din cele mai renumite din Europa.

Lansarea a avut loc duminică, 18 martie 2018, ora 13.00, la standul României, situat în Hala 4, E501, și a fost organizat de Fundația Michael Schmidt, în colaborare cu Ministerul Culturii și Identității Naționale.

Alături de autoarea Ruxandra Hurezean au participat Dr. Anneli Ute Gabanyi – Politolog, Dr. Bernd Fabritius, MdB – Preşedintele Federaţiei Expaţilor, și Georg Aescht, moderator.

Leipziger Buchmesse – Târgul Internațional de Carte de la Leipzig s-a desfășurat anul acesta în perioada 15-18 martie.

Clujulcultural.ro i-a luat un interviu Ruxandrei Hurezean despre experiența sa la Târgul de Carte de la Leipzig:
Citește în continuare „Clujul Cultural: „Ruxandra Hurezean a dus povestea sașilor la Târgul de Carte de la Leipzig””

„Decât medic de ţară, mai bine pe un vas de croazieră”

femeie-batranaHarta localităţilor fără medici de familie este roşie. Peste 500 de localităţi, cu cel puţin 120 de mii de oameni nu au un medic în comuna unde locuiesc. Alte comune mai mari au un singur medic, deşi ar trebui doi sau trei. Un calcul sumar arată că ar fi nevoie urgentă de cel puţin 650 de medici de familie în toată ţara, dar ei sunt de negăsit.

Ioana a născut acum trei săptămâni. Pe obraji îi curg lacrimile şuvoaie, în timp ce copilul suge la pieptul ei. Îşi cere iertare că plânge, dă să zâmbească printre lacrimi, dar are dureri mari. A născut acum trei săptămâni şi sânii ei au intrat într-un fel de grevă. S-au umflat şi-au început s-o doară îngrozitor. Mara a fost un pic mai micuţă, a încercat să sugă printre lacrimile mamei, dar n-a răzbit durerea. L-au chemat pe medicul de familie, la început a refuzat să vină, pentru că e departe. Dar la insistenţe a venit acasă s-o vadă. I-a prescris o reţetă, şi a plecat. Farmacie nu au la Zimbor, unde locuiesc, aşa cum nu au nici medic de familie. Îşi iau medicamentele de la Zalău, de la oraş, după care trebuie să meargă cineva până acolo. Nimic nu e uşor aici. Noroc că o au pe „doamna Cristina” care a venit la ea zile la rând. „Mă scuzaţi că v-am sunat atât de des”, îi spune ruşinată ea ruşinată asistentei comunitare care ne însoţeşte.
Citește în continuare „„Decât medic de ţară, mai bine pe un vas de croazieră””

Am să vă dau o veste bună

Am să vă dau o veste bună

După zece veacuri de singurătate, vin să ne vadă, vin acasă.

O populație restrânsă de istroromâni trăiește undeva, departe de țară, în Istria. Nici nu s-a știut de ei pană când un preot croat a atras atenția lumii asupra lor, acum 200 de ani. De atunci, doar lingviștii, istoricii și câte un jurnalist aventurier au trecut pe la ei.

În 2016 a fost prima dată când România le-a dat niște bani, 60 de mii de euro. O nimica toată pentru țară, dar ei, cu banii ăștia, au renovat școala din Susnjevica în întregime, au făcut-o ca nouă. Le-au ajuns, n-au băut cafele din ei. Nu li s-au terminat la acoperiș. Mai sunt vreo zece copii care invață acolo. Și aproape 60 de istroromâni în zonă. Mulți dintre ei bătrâni. Visează să vadă România dar asta depășește puterile lor. M-am uitat în ochii lor și mi-am făcut promisiunea să-i ajut.

Am făcut propunerea către autoritățile române să-i aducă în anul Centenar să vadă și ei țara mamă, măcar pe cei mai în vârstă, iar ambasadorul nostru în Croația a promis că o va face, se va ocupa, i se pare o idee minunată, are sprijinul Bucureștiului, le va oferi o excursie în România. Proiectul se realizează. În sfârșit. Mulțumesc.

Crăciun la Hurezani

Crăciun la Hurezani

Peste familia noastră trecuse comunismul și o lăsase cam schimbată. Decăzuți din rang și sărăciți de comuniști, erau mulțumiți că aveau unde să stea, le lăsaseră casele cele mari cu etaj și pridvoare brâncovenești. Între ele aveam un parc cu pomi și-n mijloc un brad înalt înconjurat de flori târâtoare, albastre. Îl făcuse bunicul. În rest, le luaseră comuniștii tot.

În casa nostră la parter ținusem școala ani de zile. Când i-au făcut altă clădire școlii, ne-am mutat noi jos și din sala de clasă tata făcuse două cămăruțe, unde stăteam iarna, ca să ne fie mai cald. Sus aveam camere de trei-patru metri înălțime, se încălzeau greu. Dacă strigam, făceau ecou. Chiar îmi plăcea să mă joc așa.

Prin ferestra de la drum auzeam pașii scârțâind pe zăpadă. Scârț, scârț sub bocanci. Jeancă din Vălcea bătând în geam, să ceară mere, mirosul de rufe înghețate pe care le băga mama în casă, la uscat… cam așa arată Crăciunul din mintea mea. E iarna din mine. Citește în continuare „Crăciun la Hurezani”