Fabrica de teatre

Fabrica de teatre

Suntem la sfârşitul secolului al XIX-lea. Parisul explodează, în Montmartre se cântă şi dansează noapte de noapte. La concursul pentru construirea operei din Paris participă 171 de arhitecţi. Întreaga Europă trăieşte frenetic. Şi în Viena, mai sobră de felul ei, mai gravă, se trezesc fiorii artei vii, orgoliile. Începe concurenţa între „capitalele culturale”. Paris sau Viena? Din efervescenţa acestei epoci şi din iubirea târzie a unui împărat pentru o actriţă se naşte primul „proiect cultural european” în care a intrat şi România. Iar ce s-a întâmplat atunci va rămâne, pentru multă vreme, o splendidă excepţie.

E încă întuneric când se trezeşte Franz Iosif, la trei şi jumătate dimineaţa. După separarea de Sisi şi o îndelungă suferinţă ascunsă cu grijă, ieşirea în lume, în seara trecută, i-a făcut bine. Are deja un plan. Katharina l-a cucerit, iar el e tot mai convins – teatrul poate fi o lume nouă în care poţi să o uiţi pe cea veche. Teatrul, n-ar fi crezut, te poate ajuta să uiţi. Şi să trăieşti mai departe. El, Franz Iosif, împăratul Austriei, se hotărî să trăiască. Va duce cu el povestea aceasta de dragoste pentru Katharina, o dragoste altfel, toată viaţa.

În Viena începe construirea febrilă de teatre şi săli de spectacol. Va dărâma zidurile cetăţii, va deschide porţile ei şi ochii lumii. Cei mai buni arhitecţi din oraş sunt desemnaţi să proiecteze, una după alta, clădiri de teatru. Şase vor fi în total numai în capitala imperiului. Dar lucrurile nu se opresc aici, apar doi arhitecţi prieteni care sunt puşi să deseneze noi şi noi clădiri pentru toată Europa Centrală şi de Est. De la Hamburg la Odessa, teatrele se ridică precum ciupercile după ploaie. 48 în treizeci de ani. Rareori realizarea unui teatru durează mai mult de un an. Iar proiectarea merge şi mai repede. Arhitecţii nu au somn. În două luni, cel mult, prezintă schiţe pentru fiecare nou teatru.

Citește tot articolul!

Sofia

Sofia
Universul e plin de reţele, e ca o imensă pânză de păianjen. Există legături nevăzute între tot ce se întâmplă” – Sofia

Spre seară, părăsi grupul fetelor şi o porni spre casă, pe drumeagul de lângă şcoală.

Tocmai se întorsese de la Bucureşti unde servise în casa unor mari industriaşi şi-n felul acesta îşi făcuse „ieşirea în lume”, cum spunea tatăl ei. Asta era regula. Îi plăcuse capitala, îi plăceau străzile animate, oamenii eleganţi, duminica la plimbare, dar, de multe ori pieptănase franjurii de la covoare muiaţi cu lacrimile ei. Îi era tot timpul dor e acasă.

A sărit din umbra tufelor de voalul-miresei care împrejmuiau şcoala, a apucat-o de mijloc şi a tras-o spre el. A sărutat-o puternic pe buze, cum nimeni n-o mai făcuse până atunci. Și apoi a luat-o la joc. A dansat toată seara numai cu ea. El era învăţătorul cel tânăr, despre care îi vorbiseră fetele, de curând venit la şcoala din satul lor. S-au întâlnit apoi seară de seară. Discutau despre istorie, poezie, despre Bucureşti şi restul lumii. Schimbau cărţi şi-şi destăinuiau visele. Era înalt, blond, frumos şi vesel. Cânta şi dansa minunat. Întâlnirile lor deveniseră ceva obişnuit pentru toată lumea. Adesea stăteau până seara târziu la poveşti în cămăruţa lui de dascăl de la parterul şcolii cu etaj de lângă zidul bisericii din Criț. Mai târziu a trimis-o la Sighişoara cu un pachet la părinţii lui, mai mult ca aceştia să o cunoască. Au urmat alte vizite la masa de prânz. Toată lumea aştepta ca ei să se căsătorească. Dar, în locul nunţii a venit războiul. Și l-a luat. Iubitul Sofiei nu s-a mai întors niciodată. A murit pe front, şi vestea i-a dat-o tatăl lui.

Sofia merge pe aleea bisericii, zăreşte un trandafir curajos, înflorit ca un nebun în toamnă şi-l sprijină cu un băţ să nu se rupă sub greutatea florii. „Trandafirul ăsta e frumos, pe el l-aş pune pe pieptul iubitului meu,” spune Sofia într-o dimineaţă în care aflu că are 93 de ani. Apoi trece încet ca o fantomă albă printre ruinele şcolii, prin locul năpădit de buruieni unde era odăiţa dascălului. Între pereţii aceia sluţi a stat împietrită de emoţie în braţele lui. Nici nu-l putea privi năucită de atâta emoţie şi aşa avea să rămână pentru tot restul vieţii ei. Sărutul lui nebun din seara aceea avea să-i lase gustul dragostei pe buze pentru tot restul vieţii. Oricâţi bărbaţi i-au mai umplut viaţa, niciunul nu i-a putut lua sărutul acela de pe buze.

Citește articolul integral!

Planul Marshall vs. Planul Stalin

La sfarsitul celui de-al doilea Razboi Mondial, tarile europene se confruntau cu mari probleme economice si de restabilizare, dar si cu un inamic in esenta mult mai periculos: comunismul. Bolsevismul rus ameninta sa acapareze precum o caracatita statele Europei, ajungand pana in Occident (cel mai probabil pe filielă franceză). De acest lucru erau insa foarte constienti americanii, care, dovedind ca au invatat totusi ceva din istorie si incercand sa scape de politica de izolationism adoptata dupa Primul Razboi Mondial, adopta Planul Marshall pentru sprijinirea statelor europene in confruntarea cu comunismul rusesc si in incercarea lor de a-si reveni economic. Pe scurt, acest plan consta in donarea efectiva de importante sume de bani catre statele europene (asa cum reiese din tabelul de mai jos) cu scopul de a reinvia o Europa puternica economic si capabila sa lupte cu toate armele contra extremei stangi. Citește mai departe!

Paul Hemmerth organizează întoarcerea

A plecat ţinându-se de cufărul părinţilor, odată cu puhoiul. Dar Germania nu i-a intrat sub piele, nu i-a devenit „acasă”. După douăzeci de ani s-a întors în satul lui Johann Schaas şi după el i-a adus şi pe alţii. Prima a fost mama lui. Apoi francezi, americani, elveţieni…

paul
quotes66Aveam o mare nedumerire. Nu înțelegeam de ce trebuie să plecăm de acasă. Simțeam o tristețe uriașă. Dar nu spuneam nimănui, mi se părea că aș comite o greșeală față de ai mei care făcuseră atâtea sacrificii, pentru ca noi să ajungem într-un loc mai bun. Doar că, pentru mine, niciun loc nu era mai bun decât de acasă.

Paul Hemmerth lucrează ca ghid internațional, face producții tv, documentare pentru posturile Arte, ZDF ș.a. Şi-a început viața de nomad la 14 ani, acum are aproape cincizeci. S-a născut la Mediaș, într-o familie de nemți. A locuit într-o casă din Centru. Acum acolo este un pub. Când vrea să meargă „acasă”, se așază la masa care ocupă locul unde era patul lui de copil: „Vezi, mama” – îi atrage el atenția – „ții minte, aici era patul meu!”, și-și scutură țigara în scrumiera de pe masa rece a barului de noapte care s-a înghesuit în încăperile casei lui.

Viața lui Paul adult pare ciudată. Paul fuge. Fuge continuu, pentru ca nodul din gât să dispară. Nodul acela de lacrimi pe care l-a înghițit și nu l-a lăsat să se vadă, în avion, când au pornit spre Germania și el era doar un puști. Paul a colindat prin lume, a muncit, a făcut bani cu care s-a întors și cumpără case în Transilvania, casele sașilor. Apoi le umple cu oameni. Şi a ales un loc anume unde să facă asta. Citește mai departe!

Surpriza vine de la Operă

afa

Dragii mei, lumea se schimbă. Și ce frumoasă se face! Astă seară am fost la un spectacol al Young Famous Orchestra oferit de femeile de la AFA (și ele, niște grozave, nu obosesc, tot mai găsesc ceva de făcut, dar despre ele am să vă povestesc mai încolo). Ei bine, tinerii din orchestră ca și soliștii sunt de la Opera din Cluj, dirijor e Vlad Agachi, iar Opera, fraților, Opera e condusă de Florin Estefan, care abia a trecut de 30 de ani. Toți sunt din noul val. Ei au desprăfuit Opera, au făcut-o vie, o reinventează. Vedeți, se poate!

Concertele, spectacolele lor se țin cu sălile pline, băieții n-au doar talent, au sclipire, viziune, aleargă prin lume să prindă trenurile vieții, învață, văd, creează. Ei sunt încă un exemplu că România are speranță. Să fiți cu ochii pe ei, așa cum s-a întâmplat cu Școala de la Cluj în pictură, tot așa se poate întâmpla și cu ei. Să stam cu ochii și urechile la ferestrele și hornurile Operei, căci de acolo ne va veni surpriza!

Iar femeile noastre de la AFA au venit pe lume când chiar era nevoie de ele. Cu ani în urmă, eram în biroul unui viceprimar când îmi arată o carte poștală cu imagini din Clujul vechi, cam cu 100 de ani în urmă. Cartea poștală fusese lansată de Societatea Femeilor Ardelene și, cu banii strânși din vânzarea ei, dar și din bijuteriile colectate în pălării la balurile de caritate, femeile de atunci au amenajat Parcul Central, Cetățuia, au donat bani la spitale sau au înființat școli de fete. Ei bine, după cartea aceea poștală am scris o poveste, nu mai știu unde am publicat atunci.

Nu peste mult timp văd că se înființează la Cluj Asociația Femeilor de Afaceri și-mi zic: „Wow!, ce tare!”

Și așa a fost. Ele se ocupă, ca pompierii, de tot ce arde. Într-o primăvară, târâtă de Vlăduț în Grădina Botanică, descopăr că acolo e dezastru, plantele pe cale de dispariție, sălbăticie, mizerie. Scriu, fără speranțe, pe blog. Ei, și ce credeți?, nu trece o săptămână și vine anunțul că AFA strânge fonduri, lucrează cu propriile mâini, face și drege, reface grădina și îi redă frumusețea și strălucirea de altădată. Apoi s-au ocupat de multe altele. Când eram cu soțul meu internat la Institutul Inimii și copleșită de griji, m-am așezat într-un fotoliu pe hol, în fața ochilor îmi apare un raft de bibliotecă cu cărți de tot felul pentru lectură. Ce frumos, ce util – vă dați seama? – cum să nu te scufunzi într-o carte ca să mai uiți de durerile trupului și gândului tău când ești pe patul spitalului? Tot ele făcuseră asta!

Și acum, au organizat spectacolul pentru un nou proiect, CuGeT, e vorba de un concurs de cultură generală pentru elevi. E vorba de educație, aia care te face mare.

Dragi prieteni, ce vreau să vă spun e că nu încetez să descopăr cum Conspirația oamenilor liberi funcționează.

Insuportabila goliciune a fiinţei

albume-traditii

Răsfoind cărţile-albume realizate de Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Cluj [*], realizezi că întâlnirea cu fotografia-document-etnografic nu ţine doar de etnografie, nu ţine doar de artă şi nici doar de divertisment folcloric.

Ce ne propun autorii este în fond o introspecţie, o reevaluare subtilă a propriei existenţe şi istorii. Povestea omului care erupe dintre filele volumelor este mai vie, mai consistentă şi mai relevantă decât se crede îndeobşte că ar putea-o face realizarea unor albume şi această reuşită se datorează şi autorilor programului de conservare, pentru că ei n-au mers unilateral pe ilustrarea unor obiceiuri etno-folclorice ci au lărgit conceptul incluzând fotografia cotidianului de tranziţie, fotografia mărturie a trecerii de la o epocă la alta, de la un tip de cultură şi viaţă la altul. Mărturia ei vine până lângă noi, ne arată ce se întâmplă azi în acelaşi cadru în care stă mărturie şi ziua de ieri. Fotografiile artiştilor din albumul intitulat „11 fotografia-document etnografic 2004-2014” sunt decodificări estetice ale unei lumi în transgresie, de la tradiţie la modernitate, focalizând pe acele elemente esenţiale ce compun coloana vertebrală a evoluţiei, a continuităţii, ADN-ul lumii aflate în continuă mişcare. Înţelegi, nemijlocit, rolul fotografiei ca legătură între vremuri şi între culturi. Citește mai departe!

Cuțitul lui Zuckerberg

Încă de la mijlocul lui 2005, Mark spunea că Facebook nu era menit să fie cool ci folositor. Când a primit o ofertă tentantă de vânzare i-a spus surorii lui: „Sunt o grămadă de bani, ar putea schimba viața multor oameni care lucrează pentru mine. Însă avem mult mai multe șanse de a schimba lumea decît dacă aș vinde.”

Într-o dimineață de martie, Alin postează pe o rețea de socializare un anunț. Urma să primească zece mii de puieți de molid pe care trebuia să-i planteze pe piscurile defrișate ale muntelui unde a copilărit. A postat o fotografie cu locurile atît de dragi lui, cam dulceagă după gusturile sale, dar cum n-a avut alta, a zis că e bine și așa. A scris data și locul de întâlnire. Apoi s-a apucat de treburile lui cotidiene. Spre seară, când a deschis laptopul, pagina sa de facebook era plină de mesaje și likuri. Alin a trebuit să tempereze entuziasmul înscrierilor la acțiune, pentru că nu putea face rost de atâtea sape. A doua zi a pornit la întâlnire și a rămas o clipă mut de uimire, cu megafonul în mână, când a dat cu ochii de mulțimea pestriță care se adunase pe locul unde urma să facă plantarea. Erau tineri dar și oameni în toată firea cu copii în cârcă, o bunică cu nepotul, dar și o educatoare cu copiii de la grupa mare. Au lucrat toată ziua, cot la cot, ascultând muzică folk din boxe, asemeni tineretului comunist la Bumbești Livezeni. Când s-a lăsat seara bine de tot, a mulțumit, a strâns sapele și cu ochii pe cerul înstelat s-a gândit la ce-i unea oare pe toți oamenii aceia? Mulți necunoscuți între ei, veniți din orașe diferite, din medii diferite, cu vieți și mijloace de trai diferite. Unii lucrau în IT, alții erau medici, alții copii de țărani din satele vecine. În primul rând aveau un computer, și-a spus Alin, apoi aveau internet, aveau conturi pe facebook, pentru că acolo văzuseră mesajul. Dar mai ales, aveau toți convingerea că pădurea era importantă.

Alin i-a văzut apoi pe voluntarii lui, mobilizați prin aceleași mijloace, manifestând în marile orașe împotriva unui cod silvic dăunător mediului. Și codul a fost modificat. Așa că, a stabilit ca pentru el, invenția asta, „rețeaua”, poate n-a reușit să aducă primăvara în Egipt, dar a reușit să-i aducă lui pădurea înapoi.

Citește mai departe!