Skip to content

Transilvania prinsă între două oglinzi: Castelul misterios de la Sânpaul

castel

În satul ardelean, povestea începe oarecum circular, apoi se ridică pe alt nivel și spirala ajunge de unde a plecat, doar că locul nu mai e același. Oamenii îți vor spune că istoria lor s-a adunat cândva ca un înveliș de cocon în jurul câte unui castel nobiliar, că după ce a trecut războiul, castelul a devenit ceva mai puțin important, s-a transformat în școală, iar după revoluție, toată povestea asta cu trecutul aristocrat și castelul a rămas în afara vieții satului. L-au părăsit și l-au uitat. Când și-au amintit de el și s-au gândit că ar fi putut fi un punct de atracție turistică și le-ar fi adus un câștig, s-au întors să-l vadă, dar castelul nu mai era decât o ruină. Iar povestea abia de aici începe.

Neștiuta poveste a baronului din Sînpaul: A fost dragoste și era război

Între cele mai banale cărămizi găseşti sămânţa unui neam care a învăţat să trăiască după coduri sacre. Şi ei şi noi ne aflăm permanent între două oglinzi. Ca să ne vedem mai bine, şi din spate, din trecut, şi din faţă, în viitor.

Conacul din Sînpaul este mai puțin cunoscut decât altele. A rămas un fel de frate mai de la țară al castelelor din Cluj. În Evul Mediu satul era preponderent maghiar, aparținând familiei Mikola, apoi domeniului latifundiar Almaș. După anul 1600 este populat mai mult de români. Nu găsim istoria castelului în niciun tratat de specialitate, poveștile au circulat doar din om în om. S-ar părea că sînt legături între proprietarii acestui conac și cel de la Coplean, dar nu este sigur. Adesea s-a făcut confuzia cu castelul din localitatea cu același nume din Mureș. Dacă încerci să afli ceva despre conacul de la Mihăiești (Sînpaul) descoperi că povestea de viață a baronului Bondi care locuia la castelul-conac este mai vie în mintea oamenilor decît istoria clădirii. Ea a trecut în epocă drept o poveste de dragoste și război, tragică și tulburătoare. Click aici pentru a citi toată povestea!

Crezi că știi totul despre lumea ta?

catchy.ro

Mă pornisem spre parc, unde se cântă de vreo trei zile jazz. Ceva nou, un festival cool, în aer liber. Dar ciudat, în fața bisericii Schimbarea la Față de pe bulevardul central, mă opresc. Îmi amintesc cum, cu ani în urmă, copilul meu, înainte chiar să învețe să vorbescă, mă trăgea spre ușa bisericii. Îi plăcea înăuntru, probabil răcoarea.

Lasă, că jazzul te așteptă, mi-am spus, și intru. O găsesc la fel, ca atunci. Doar că pe sub băncuțe se strecura o muzică, ceva asemănător cu muzica bizantină, dar prelucrată bine. Nu suna rău, nu foarte rău, adică nici chiar ca la radiourile creștine pe care le ascultă unii taximetriști. Îi știți, cei cu icoane multe la oglinda retrovizoare. În primul moment nu-mi place. Am o reacție de recul. Dar mă așez cuminte pe băncuță și aștept să mă obișnuiesc.

Biserica e liniștită, caldă încă în penumbra înserării.

Citește mai departe AICI!

București, America României

Nu se trezeşte încet, leneş, nu se târăşte somnoros pe sub ceasuri, ci izbucneşte pur şi simplu, dintr-o dată, ca un vulcan şi se revarsă clocotind pe străzi. Cu mirosuri, oameni, voci, zgomote, ţipete, scrâşnete asurzitoare de roţi, claxoane şi bufnituri de tomberoane. El însuşi un mare tomberon cu de toate, urât şi iubit deopotrivă, confundat când cu Budapesta, când cu Sofia, Bucureştiul are ceva ce nu-i poate lua nimeni: are nerv, el trăieşte! Este eclectic şi adesea kitsch, magnet pentru toate soiurile de oameni, dar viu şi dinamic, gata oricând să prindă noutatea din zbor şi să o facă de-a lui. Ceva anume i se întâmplă acestui organism diform cu înfăţisări multiple, de nu se devorează pe sine de tot: are rămase între oasele lui de cărămidă câteva celule stem ce-l refac după fiecare convulsie mai violentă. Şi asta se întâmplă dincolo de ce se vede.

„Doi oameni au avut de-a face cu oraşul ăsta, Carol al II lea şi Ceauşescu. Amândoi au vrut să facă altceva din el şi l-au schimbat cum au vrut ei!” – vorbeşte repede, din mers, pe Lipscani în sus, Vali Ionescu, fost consilier prezidenţial şi ministru în timpul guvernării CDR. „ Aici e «Caru cu bere», noroc cu moştenitorul că e un băiat deştept, l-a pus pe roate fără să-l mutileze, dincoace era un pub superb, Old Havana, şi dincoace… oare ce-o fi fost? A, da, aici era un magazin de haine, veneam cu mama să-mi ia uniformă de şcoală, de la etaj, ţin minte podeaua că mirosea a petrosin. Acum văd librăria, au făcut o treabă bună cei de la Cărtureşti, cred că e cea mai frumoasă librărie din ţară!” Paznicul ne aude vorbind şi intervine: „Clădirea a fost a lui Jean Chrissoveloni, din familie de bancheri, dar renovările le-au făcut cei de la Cărtureşti!”

Lipscanii s-au sculat demult, străduţa e plină de scaune şi chelneri mişunând, în drumul lor, bătrânii se opresc şi se reazemă de ziduri, se uită pierduţi la ferestrele goale de la etaj. Aici, negustorii plăteau impozit la metri de faţadă, aşa că au ridicat prăvăliile mai mult înalte, subţiri precum creionul şi înalte. Acum, în graba cu care s-au apucat să reocupe spaţiile, comerciaţii au renovat în primul rând parterul lăsînd etajul pradă puieţilor de salcâm şi bufniţelor. Iar cele câteva renovate au primit scopuri foarte profitabile, despre care ghizii vorbesc doar în şoaptă.

Mult mai jos, pe o străduţă îngustă cu clădiri înfofolite în iederă până la gât, într-o prăvălie minusculă plină de arome, îl găsesc pe negustorul de cafea. Are o mână mai moale, un zâmbet uşor stingher, pantaloni de doc subţire şi bretele. Prin anii ’90 a suferit un accident cerebral, de atunci a învăţat să se descurce cu stânga. Domnul Florescu se aşază în faţa cafelei de dimineaţă, făcută din boabe curate aduse din Kenya, prăjite la el în prăvălia cu Delicatese şi ascultă sunetul străzii. Alături, doi gunoieri vorbesc despre ce-au capturat ei azi noapte: grămadă de sticle cu gura largă, o să le ducă la ţară, sunt numai bune de compot.

Reportajul integral poate fi citit în revista SINTEZA, click aici!

Povestea Soldatului Liber

Foto: Revista „SINTEZA”

Foto: Revista „SINTEZA”

Cine este el? De unde vine? De ce a ales să riște la ordin într-o lume în care nu mai este obligat să o facă? Cine a ales totuși să facă ceea ce multor bărbați le repugnă – să se înroleze, deși serviciul militar nu mai este obligatoriu ? Dacă mâine ar suna alarma, cine sunt cei care apără țara prăduită de politicieni, abandonată de tineri, blazată și îmbătrânită înainte de vreme?

Îmi este mult mai frică de o armată de 100 de oi înfometate condusă de un leu decât de o armată de 100 de lei condusă de o oaieErnest Hemingway

Veștile despre război, înarmare, conflict străbat zilnic aerul dens al vieții noastre. Prin zgomotul lumii vii, care se mișcă, produce, mănâncă, printre breakingnewsuri, spectacole, șantiere și festivități, în surdină, ajunge până la noi sunetul armelor. În Ucraina, la doar 800 de kilometri de centrul țării noastre, armele n-au încetat să vorbească. Încă mai mor oameni sub ochii marilor puteri. Franța a scos 10 mii de rezerviști din case, Finlanda la fel, Polonia, Germania, toate țările din jur se pregătesc pentru ce e mai rău.

În România la începutul anului s-a semnat un pact politic pentru alocarea a 2% din PIB pentru bugetul armatei, care până acum era de 1,6%. Dar efectele nu se simt încă. Armata noastră este subdotată, are tehnică de război „istorică” demnă de muzeul armamentului. În timp ce țările avansate inventează glonțul inteligent, scanează pământul cu dronele pe sute de kilometri distanță și transmit imagini în monitoarele fiecărei mașini militare de la sol, noi ungem tancurile fabricate în 1985 și calculăm poziția țintei cu rigla și raportorul pe hârtie milimetrică.

Dar, mai important decât tehnica, așa cum spunea un maior de infanterie, care a trecut prin aproape toate teatrele de operațiuni de pe Glob, este potențialul uman: „Forța umană e cea mai scumpă și mai greu de obținut resursă din armată. Tehnica o cumperi mâine, pe oameni însă îi obții și-i formezi foarte greu și cu costuri mari. Iar când îi pierzi pe oameni, ai pierdut totul. Și aici nu mă refer numai la pierderea fizică…” Așadar, oamenii. Citește mai departe

… Și, în sfârșit, un premiu!

Câștigătorii primei ediții a Galei Presei Clujene

premii

Cel mai bun articol de OPINIE/ANALIZĂ

Premiul I

Cătălin Bogdan pentru materialul „Bombele conștiinței”, publicat în „Revista 22”

Motivația juriului:

Într-un spaţiu mediatic în care simple indignări se transformă imediat în “opinii” publicabile şi unde termenul “analiză” a ajuns să fie titrat deasupra unor articole care nu fac decât să compileze 3-4 păreri, Cătălin Bogdan nu renunţă la a căuta rădăcinile culturale ale realităţilor despre care scrie.

Juriul a apreciat dezinvoltura autorului în ceea ce priveşte sursele istorice, literare şi religioase şi faptul că el leagă de ideea aleasă ca fir roşu acele trimiteri care-l pot ajuta pe cititorul curios să continue drumul mental şi după ce a ajuns la finalul textului.

Premiul II
Marius Avram pentru materialul „Tătucul şi Tatăl nostru”, publicat în revista „Sinteza”.

Premiul III
Alin Golban pentru „Scrisoarea unui jurnalist <> către judecători: Lăsați procesele penale publice!”, publicat pe site-ul clujust.ro.

Cel mai bun INTERVIU

Premiul I

Marius Avram pentru articolul „Despre singurătate şi dragoste. În opoziţie”, publicat în revista „Sinteza”

Motivația juriului:

La această secţiune, Juriul a punctat – în afară de alegerea intervievatului, care e esenţială pentru un interviu reuşit – capacitatea celui care întreabă de a-l duce pe interlocutor într-un spaţiu al mărturisirii, dincolo de răspunsurile convenabile. Apreciem că interviul lui Marius Avram cu părintele Boilă este cel mai emoţionant dintre cele înscrise în competiţie. Jurnalistul a simţit când e cazul să intervină şi când nu, iar temele de discuţie au făcut ca oricine citeşte interviul să-şi chestioneze propriile limite.

Premiul II
Cristina Beligăr pentru interviul „Max Tegmark: Să stăpânim viitorul”, publicat în revista Sinteza

Premiul III
Elena Nicolae
Șerban Sturdza: „Mai bine pleacă ei, decât să plec eu”, publicat în revista Sinteza

Cel mai bun REPORTAJ/FEATURE

Premiul I
Ruxandra Hurezean
Babilonul Pierdut” , publicat în revista Sinteza

Motivația juriului:

Autoarea reuşeşte să ţină cititorul în mrejele narative şi să-i poarte imaginaţia printr-un puzzle de senzaţii vizuale, auditive, gustative şi chiar olfactive. Personaje fermecătoare, poveste spusă din unghiuri diferite, reconstituirea unui trecut care acum poate părea idilic, toate acestea împreună cu o scriitură vie, tot mai rară în presa scrisă de la noi, au determinat juriul să aleagă textul exotic şi nostalgic al Ruxandrei Hurezean drept câştigător la această secţiune.

Premiul II
Marius Avram
Cerne, Doamne, liniştea uitării / peste nesfârşita suferinţă…”, publicat în revista Sinteza

Premiul III
Elena Nicolae
„Moștenirea de sare-amară”, publicat în revista Sinteza

Premiul Juriului
Elena Nicolae
„Moștenirea de sare-amară”, publicat în revista Sinteza

Motivația juriului:

Pentru că s-a clasat pe podium la două dintre secţiuni, ceea ce înseamnă că are o “rază de acţiune” şi o experienţă apreciabile, dar mai ales pentru textul “Moştenirea de sare-amară”, în care-şi dovedeşte capacitatea de a selecta şi valoriza elementele care definesc un portret – în acest caz, portretul unui oraş uitat -, juriul acordă acest premiu Elenei Nicolae.

Premiul pentru cel mai bun text publicat pe site-ul studentpress.ro
Flavia Dima și Iulia Vlad, anul III Facultatea de Jurnalism, linia engleză
Cum schimbă Adaptive Reuse fața Clujului

Comunicat de presă al APPC

Lebăda neagră din carnea omului

Cancerul va ajunge să ucidă mai bine de 13,2 milioane de oameni până în 2030, un număr aproape dublu față de 2008, arată un raport ONU. Același raport arată că 21,4 milioane de noi cazuri vor fi diagnosticate anual până în 2030. În SUA, cancerul ucide aproximativ 1.500 de oameni pe zi și este a doua cea mai răspândită boală, după afecțiunile de inimă. În România, ultimele statistici monitorizau 420.000 de bolnavi, iar anual sunt diagnosticate alte 95.000-96.000 de persoane, din care peste jumătate, în fază incurabilă.

Înainte să fie descoperite lebedele negre pe coastele vestice ale Australiei, oamenii credeau că toate lebedele sunt albe. Dar, nu, nu era așa. Nassim Taleb folosește metafora „Lebădă Neagră” pentru toate surprizele care produc ravagii în normalitatea de până la întâlnirea cu ea. Lebăda neagră este un eveniment extrem, se găseste în afara așteptărilor noastre și are un efect devastator. Războaiele, 11 septembrie, crizele mondiale, sunt niște lebede negre care au dat peste cap omenirea. În labirintul cancerului înțelegi că boala asta e lebăda neagră pentru omul care a avut ghinionul să dea cu ochii de ea. Vine încet, alunecă tăcută spre tine… Apoi se produce impactul răvășitor al imprevizibilului cu viața ta.

Mariana

„Eram în 2007 cînd am descoperit primul nodul la sân. Nu i-am dat prea multă importanță. În ianuarie 2009 am descoperit că sânii mei, amândoi, arată ca niște coji de portocală și au mameloanele îngropate. Atunci m-am speriat. Am mers la spital, acolo, la noi în localitate și doctorul mi-a spus să merg la analize la Oncologie, la Cluj. Am dat telefon și mi s-a spus că mă pot programa cam peste o lună. Între timp, cumnata mea mi-a zis să nu stau degeaba, a zis să merg la biorezonanță la București, unde mai fusese și ea, cu alte probleme. Am mers acolo și cu biorezonanța aia m-am amăgit încă vreo șase lui. După aceea au început durerile, când am ajuns la Oncologie eram în stadiul 3 b. Am intrat în operație și mi-au fost extirpați amândoi sânii dintr-o dată. M-am văzut așa, fără ei și cu stadiul trei… Am plâns vreo două ore, nu după sâni, ci pentru mine și apoi mi-am zis: am două variante, lupt sau mor înainte să-mi văd fetița mare. Și am început să lupt. Mai întâi mi-am băgat în cap ideea că e o boală ca oricare alta, că face parte din corpul meu și o voi duce cu mine câte zile voi mai avea, așa că trebuie să o cunosc bine. Am început să citesc, să înțeleg, să fiu atentă la tot ce spun medicii și să iau controlul asupra situației. Știam că nu vor fi medici tot timpul lîngă mine. Acum știu când simt de ce simt și când trebuie să plec la spital. Au urmat ani grei, dar bine că au urmat… am mai făcut operații, acum am o tumoră pe axila dreaptă, am venit din nou la operație… Va trece și asta…”

Citește mai departe!

Hans Prömm, despre război, ură şi o lume nouă

În 1967, când s-a născut, la Brașov, străbunicii lui mai vorbeau încă despre ordinea Imperiului Habsburgic în care ei crescuseră și ai căror cetăţeni mai apucaseră să fie. La 17 ani, Hans Prömm pleacă împreună cu familia în Germania și lasă în urmă România comunistă. Acolo își face studiile militare, studiază economia și știinţele politice. În 1996 este trimis în misiune NATO pe terenul minat al Iugoslaviei războinice. Acolo află Hans cum arată ura, moartea, umilinţa, absurditatea unui conflict fratricid și jură că el nu o să calce vreodată demnitatea altui om în picioare. „Mă cert, îndur sau pedepsesc, mă lupt și în extremis poate și omor pe cineva, dar niciodată plin de ură sau într-un fel umilitor!”, spune Hans Prömm.

El e, poate, prototipul omului nou: omul cu mai multe ţări, case, joburi… dezrădăcinat și sentimental, dar, tocmai de aceea, determinat să facă ceva al lui. S-a mutat de nouă ori până acum. Stă două săptămâni în România și două în Germania. Are o firmă la Brașov, Caditec, și alte angajamente juridice la Hamburg. Iar din aceste bucăţele, Hans își recreează o patrie a lui. Numai a lui.

România

Bunicii lui Hans îi vorbeau despre bunăstarea perioadei interbelice, despre burghezie, intelectualitate și deschiderea României spre Vest. Și despre al doilea război mondial, dar numai că a fost o nenorocire mare. Nu faptul că izbucnise, nenorocirea era faptul că fusese pierdut. Toate încercările micului Hans de a afla mai multe detalii se loveau de un zid al tăcerii. Citește mai departe!

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 4,126 de alți urmăritori

%d blogeri ca acesta: