Mihai Șora: „Ar trebui să tragem clopotul, să deschidem ochii şi să vedem exact situaţia în care suntem”

Mihai Șora: „Ar trebui să tragem clopotul, să deschidem ochii şi să vedem exact situaţia în care suntem”

Întâlnirea lui 100 cu 100. Mihai Şora despre România şi restul lumii. Convorbire realizată de Ruxandra Hurezean

E duminică la amiaz şi oraşul pare că nu s-a trezit încă. Într-un hol de hotel, destul de rece pentru începutul toamnei, ne întâlnim cu filosoful Mihai Şora. A fost de acord să purtăm o discuţie pentru revista Sinteza – se apropie Centenarul, iar domnia sa îşi are propriul centenar, de unde continuă să privească atent şi critic spre lume. Se bucură de viaţă, de toamnă, de iubire, de simpatia publicului, călătoreşte, primeşte premii, dar când se aşază în tăcere lângă fereastra lumii noastre trăsăturile feţei i se aspresc – nu-i plac multe din ce vede. În ultima vreme a ieşit în stradă alături de protestatari, pentru că, e nevoie de atitudine, de un nu răspicat. Gândeşte şi vorbeşte sobru, cumpătat şi cu o limpezime anume, care trece dincolo de momentul amiezii acelei zile şi de frământările ultimilor ani. Am discutat cu domnul Mihai Şora aproape două ore. Neobosit, s-a ridicat şi a pornit apoi spre aeroport. Îl aşteptau multe alte călătorii, întâlniri, evenimente. Avea să împlinească 101 ani, iar cursa sa continuă, pentru că timpul înseamnă ceva doar dacă tu îi dai un sens.

– Domnule Şora, sunteţi văzut, în agora, ca fiind foarte implicat în viaţa societăţii. Din această postură, de ce credeţi că trăim momente în care societatea pare anesteziată, apatică? Cum vă explicaţi că nu avem o elită mai reactivă?

– Eu cred că este o datorie a fiecărui om să se intereseze de soarta societăţii din care face parte, să ia atitudine dacă el are impresia că lucrurile nu merg aşa cum ar trebui să meargă şi să pună în dezbatere lucrurile care i se par lui discutabile. În cazul că nu are dreptate, să ajungă să fie convins că nu are dreptate şi să adopte opinia celorlalţi, iar în cazul în care are dreptate să i se recunoască această dreptate. Adică vorba lui să nu fie o vorbă în vânt.

La noi, vorbele foarte greu se transformă în acţiune, se transformă în realitate. Este aceasta încă o boală a noastră, o insuficienţă?

Probabil că asta vine din faptul că foarte multă vreme, în trecut, nu am fost agenţi politici, ci am suportat o politică căreia ne-am supus. Sau căreia i-am întors spatele, dacă n-am fost de acord cu ea, fără să o înfruntăm însă la modul făţiş, manifestându-ne la un mod retractil şi nu la unul activ şi eficient.
Am avut şi oameni care au acţionat, au făcut istorie. Recent am făcut un reportaj acasă la Iuliu Maniu, casa fiind o ruină. De ce uităm modelele? Iuliu Maniu este unul dintre cei care au luat atitudine şi au influenţat lucrurile.

Personalităţi care să ia atitudine au existat, dar n-au făcut curent de opinie. În cazul lui Maniu, da, el a avut această şansă de a fi făcut un curent de opinie şi a fi înjghebat în jurul lui un partid, adică o comunitate de oameni care l-au înţeles, i-au adoptat programul şi au luptat alături de el pentru ca să-l impună societăţii şi să organizeze societatea în conformitate cu acest program.

– Cum vedeţi acum societatea românească din această perspectivă? Ce şanse sunt să apară lideri care să creeze curente de opinie?

– Nu ştiu. Impresia mea este că societatea românească este destul de deslânată, în momentul de faţă. Cred că ăsta este adjectivul care i se potriveşte cel mai bine. Ea există, potenţial ea ar putea să fie înjghebată şi aşa mai departe, dar e dezlânată. Ar trebui o scânteie de entuziasm ca să cristalizeze – evident – în jurul unei personalităţi puternice, pentru că este singurul fel în care poate cristaliza o mulţime: în jurul unui gând în care să-şi recunoască propriile interese… Şanse există întotdeauna, şansa înseamnă existenţa unui anumit potenţial care ar putea, la un moment dat, să se actualizeze, să cristalizeze şi să-şi impună un punct de vedere. Acest potenţial există, n-avem decât să ne uităm în jurul nostru, el există! Trebuie însă să existe şi personalitatea care să îi permită să cristalizeze, să se manifeste şi să-şi impună punctul de vedere.

– Aţi trăit în Franţa într-o perioadă în care intelectualii erau foarte activi, când era un freamăt în jurul ideilor, cărturarii erau implicaţi politic în societate, era după război, era nevoie de aşa ceva…

– După război şi în timpul războiului, în care a existat o rezistenţă efectivă… Înainte de război, în momentul în care problema politică nu se punea cu acuitate, mulţi intelectuali şi-au permis luxul de a fi apolitici. Însă, potenţial, ei făceau parte din polis şi, în momentul în care a fost nevoie, au îmbrăţişat problematica polisului şi s-au implicat politic.

Însă trebuie să te manifeşti şi în interiorul polisului, chiar şi atunci când tensiunea nu este atât de mare şi nu te ia într-un iureş. Trebuie să ai propria ta iniţiativă de a participa la dezbaterea publică, să fii părtaş la soarta societăţii din care faci parte.

Interviul integral poate fi citit AICI!

Anunțuri

De la Summer of Love la Summer of Trump

De la Summer of Love la Summer of Trump

Interviu de Ruxandra Hurezean cu Andrei Codrescu despre ură și dragoste, politică și migrație

Andrei Codrescu (nume original: Andrei Perlmutter, n. 20 decembrie 1946, Sibiu, România) este un eseist, pedagog, poet și prozator american, originar din România.

A debutat ca poet în limba română, iar după emigrarea în SUA (1966) s-a afirmat ca scriitor în limba engleză, publicând poezii, lucrări cu caracter memorialistic și eseuri. Este colaborator la National Public Radio. În 1989 s-a întors în țara natală ca să transmită Revoluția Română în direct pentru programul de știri ABC’s Nightline (articolele sale au fost reluate în revista Dilema. A descris această experiență în cartea Gaura din steag (The Hole in the Flag) desemnată de suplimentul literar al ziarului New York Times drept Notable Book of the Year. Romanul său, Contesa sângeroasă (The Blood Countess) (Simon and Schuster, 1995), a devenit best seller în America de Nord. Un al doilea roman, Mesi@ a avut aceeași soartă. Volumul de versuri se numește Alien Candor: Selected Poems. 1970-1996 (Santa Rosa; Black Sparrow Press, 1996). Toate volumele au fost traduse în limba română. A publicat în The Baltimore Sun, The Chicago Tribune, Playboy Magazine și The New York Times. Predă cursuri de creative writing la Louisiana State University în Baton Rouge, Louisiana, și editează revista de avangardă poetică Exquisite Corpse: A Journal of Letters and Life. Locuiește în New Orleans. Este căsătorit și are doi fii. În vara acesta i-a fost publicat în România volumul de poeme „Arta uitării”.

Ajungea în America cu un an înaintea acelei veri de pomină: Summer of Love. Vara iubirii. Avea 19 ani, plecase din Sibiu și voia să se facă poet. S-a despărțit de mama sa, a lăsat-o în Detroit și a pornit la New York, să se arunce în brațele poeților. Brațele lor l-au primit ca pe un frate. Acolo toți erau fiii libertății. Nu erau străini, europeni, americani, albi sau negri, ci niște oameni morți după libertate și dragoste, toți erau îndrăgostiți de viață. Sute de mii de hippies s-au adunat în New York City, Atlanta, Los Angeles, Philadelphia, Seattle, Portland, Washington DC, Chicago, Montreal, Toronto, Vancouver, în orașele europene, cu San Francisco – centru al revoluției, o oală care fierbea la focul muzicii. Andrei s-a aruncat și el în vâltoarea asta, deși era evreu venit de la marginea Europei și vorbea o limbă neînțeleasă. Nu știa engleza. Dar nu a fost o barieră. A vorbit cu ochii, cu mâinile cu corpul. Iar asta l-a obligat să îmbrățișeze, să tragă de interlocutori, să-i atingă, să gesticuleze, să se apropie. Limba asta viscerală l-a făcut apoi poet. Unul dintre cei mai mari poeți americani. Om de radio, scriitor, actor, profesor universitar.

Stăm de vorbă într-o cafenea din Cluj, printre râsetele studenților și chelneri care trântesc ușile bucătăriei. Este o seară rece de toamnă și poetul tocmai și-a lansat o carte în piața orașului. Obosit, dar atent la ce avem de discutat, Andrei Codrescu se arată un om zbuciumat de îndoieli, îngrijorat de direcția în care se îndreaptă lumea, America, de simpatia pe care o stârnește ideologia lui Trump, îngrijorat de faptul că tehnica a luat-o pe repede înainte și noi, oamenii, rămânem în urmă. Psihicul, sentimentele, convingerile noastre sunt dintr-o altă epocă decât inovația digitală, spune el. Naivitatea e inevitabilă. Și anxietatea la fel.

Sinteza: Erați evreu, erați român, erați străin. Cum ați fost privit la sosirea în America? Cum era America pe atunci? Exista teama de Altul? Citește mai mult!

Daniel Funeriu la Cluj: „Selectăm oameni și soluții care pot schimba România”

Daniel-Funeriu

Aflat la Cluj Napoca pentru a lansa Fundaţia Mişcarea Populară, fostul ministru al Educaţiei Daniel Funeriu a explicat pentru Transilvania Reporter cum vor proceda fondatorii în organizarea acestei mişcări, ce vor să facă, pe ce se bazează şi de ce anume „s-au saturat”.

Naşterea unei noi mişcări politice în 2013, după ce România a explorat păgubos democraţia, a suferit o degradare morală şi politică extraordinară este o încercare îndrăzneaţă. L-am întrebat pe Funeriu, aşa cum o făcea Marin Preda, pe ce se bazează, cum îşi vor selecta oamenii şi ce crede despre modificările aduse Legii Educaţiei de când a apărut în ce raporturi mai este el şi Mişcarea Populară cu Legea Educaţiei.

Citește interviul!

„E timpul să terminăm cu spitalul lui Domn’ Profesor!” Interviu cu Ovidiu Turdean, șeful Comisiei de Sănătate din Consiliul Local Cluj-Napoca

Vedem în fiecare an cum spitalele clujene se degradează, deși la ușile lor se adună tot mai mulți pacienți din toată țara. Într-un sistem normal, numărul pacienților ar da valoare și ar aduce venituri spitalului, dar noi vedem cum saloanele se ruinează, iar clinicile private ale unor medici din sistem se ridică alături, ca oaze de lux și performanță. Diagnostuicul pus de consilierul local Ovidiu Turdean pentru sistemul de sănătate local este dur: sărăcie, incompetență, sistem piramidal. Ce soluții propune și pe cine se sprijină ideile lui ne explică în interviul care urmează.

Citește interviul!

Ce surprize ne poate oferi dreapta? Interviu cu Mihai-Răzvan Ungureanu

Se vorbea la un moment dat despre „generaţia aşteptată” a politicii româneşti. Apoi despre „a doua generaţie”, cea care s-ar pregăti în culise pentru a prelua puterea politică din partide şi chiar guvernarea ţării.

Partidele nu par însă pregătite pentru schimbul de generaţii, dar nici noile generaţii nu mai cred că actualele partide pot fi vehicule bune să-i ducă spre viitor. Promovarea unor tineri – ca vîrstă – nu realizează cu adevărat schimbul de generație. Dar acesta a fost un artificiu de înnoire la care au recurs toate partidele când au vrut să ascundă cîte ceva sub preş şi să se deghizeze în promotori ai noii generaţii.

Sistemul politic de la noi este însă prizonierul unei mentalităţi mai mult decât al unei vârste. Liderii, atât cei de stînga, cât şi de centru sau dreapta, au fost până acum produsul partidelor lor. Crescuţi şi promovaţi de partide, dependenţi de reţelele interne ale acestora. Poate de aceea, „datoria faţă de tată” a atârnat greu de gâtul lor, făcînd imposibilă reformarea partidelor din interiorul lor. Nu poţi să-ţi „ucizi” tatăl (în sens freudian), dar e greu să şi spargi tiparele şi să clădeşti altceva de unul singur.

Pe acest fond, se conturează un nou mod de a construi mişcări politice, cu lideri noi şi purtătoare de noi mesaje şi ideologii. Oameni bine pregătiţi profesional, cu ceva experienţă în partide şi cu un prezumtiv potenţial politic, încearcă să creeze noi culoare de afirmare publică prin care să-şi cultive ideile şi să-şi atragă adepţi. Putem spune că aceasta este situaţia „creştin-democraţilor” lui Baconschi, a ordoliberalilor, a republicanilor lui Neamţu sau a dreptei lui Ungureanu. Sunt mişcări politice tangente la partidele actuale, care nu se pot identifica cu acestea, dar nu sunt nici total străine de ele. Varianta satelit părând acum varianta oportună.

Mihai-Răzvan Ungureanu a fost membru PNL, prim-ministru susţinut de PDL, iar acum lucrează, împreună cu fosta sa echipă de la guvern, la o mişcare asupra căreia încercă să păstreze misterul. Cert este că a pornit într-un turneu electoral alături de foştii săi miniştri şi va participa în acestă campanie la 15-20 de evenimente electorale, atât pentru a lua pulsul ţării cât şi pentru a-şi testa propriul apetit pentru politică.

Prima sa descindere în teritoriu a fost în Transilvania, în Sălaj. Trebuie să vă spun că, la intrarea sa în sală, democrat-liberalii l-au întâmpinat cu entuziasm. Culorile folosite de democrat-liberali au fost verde şi albastru, iar sigla PDL lipsea cu desăvârşire, la fel cum a lipsit numele vreunui lider al PDL de pe afişe sau din discursuri.

Discursul lui Ungureanu a fost unul calm, fără atacuri la noul guvern sau la vreun alt guvern. MRU a preferat un mesaj încurajator, patriotic, cu proiecţii pe termen lung. Impresia pe care o lasă MRU acum este că nu se grăbeşte, că nu promite şi nu demolează. Că învaţă.

Citește interviul!

Oameni care încep să facă rating

Aș avea să vă spun o lungă poveste legată de scriitori, de literatură, de cum au fost ei uitați o vreme, pentru ca acum să revină în forță. Stă lumea cu gura căscată la ei și, Doamne, ce bine că e așa! Ei fac, într-un fel, istoria lumii. Ei îi dau sens. Și nu spun asta pentru că sună interesant, ci pentru că iată, se vede tot mai limpede. Dar am să vin cu povestea pe larg altă dată.

Însă, ce vreau acum este să vă atrag atenția supra unui amănunt. Am bîntuit printre evenimente, ziare, filme, studii, analize, documente, manuale, întîmplări și presă. Dar ne-am întors la literatură cu sufletul golit de sens, căutîndu-l.

Citește mai departe!

Ce crede un universitar clujean despre campania din UBB. Exerciții de sinceritate

Sînt lector, predau de 21 de ani limba franceză și am 1400 de lei pe lună. Aș vrea să-mi placă lumea în care trăiesc, dar iată, e chiar imposibil. Mă amăgesc într-un soi de prietenie temporară cu studenții, dar nu găsesc calea de a comunica cu colegii. Am predat la începutul vieții mele de dascăl într-o școală de țară, undeva în Țara Bîrsei, dar trebuie să vă spun, acolo aveam prieteni printre colegi și o viață comună. Discutam în cancelarii, spuneam ce gîndim, rîdeam sau făceam planuri comune.

De multe ori mi s-a făcut dor de acele vremuri. Stînd între pereții universității mă gîndesc la cancelariile de țară. Am ajuns să mă bucur cînd plec în străinătate pentru că acolo oamenii sînt destinși și comunicativi, au această latură normală a vieții lor profesionale: încrederea că doar comuniunea de idei ne face oameni ai lumii în care trăim.

În universitatea noastră poți să te simți ca într-un cavou. Noi facem asta. Fiecare ne închidem în boxa destinată și ne cultivăm de acolo suspiciunile. E greu să faci echipă cu cineva. Nu avem această cultură, a lucrului în comun. Sîntem solitari nu solidari. Competiție, ură, suspiciune, teamă. Cum să fie o campanie electorală într-o astfel de lume?

Citește în continuare „Ce crede un universitar clujean despre campania din UBB. Exerciții de sinceritate”