„Doamna cu pantofi albaștri” despre justiția pentru minori. Întrebarea care n-ar trebui să le fie pusă niciodată

„Doamna cu pantofi albaștri” despre justiția pentru minori. Întrebarea care n-ar trebui să le fie pusă niciodată

Doamna cu pantofi albaștri nu este o legendă, deși povestea ei a devenit „legendară”. Era judecător la Judecătoria din Blaj când o avocată a relatat pe contul ei de Facebook scena unui proces cu un minor, tratată de judecătoare, cu totul aparte.

Camelia Folea, căci așa o cheamă pe „Doamna cu pantofi albaștri”, a judecat într-un mod original și emotionant procesul de custodie a unui copil de 8 ani, iar varianta aleasă de magistrat a devenit, ulterior, practică judiciară pentru cauze similare. De atunci, multe instante de judecată au înființat săli speciale în care sunt audiați minorii.

Ce a făcut „Doamna cu pantofi albaștri”? A luat copilul de mânuță, l-a plimbat prin „castelul” judecătoriei spunându-i povești, l-a îndepărtat de sala de judecată și de atmosfera care-l speria și i-a oferit șansa unei întâlniri cu mama sa în singurul loc retras, dar supravegheat cu camere video, la Arhivă.

Acolo a văzut cum copilul și-a îmbrățișat mama, cât de mult își dorea să fie cu ea, iar scena a ajutat-o în hotărârea pe care a luat-o. Povestea acestei întâmplări a devenit virală, citită și preluată de public, de presă, de televiziuni. „Ce am făcut eu era contrar procedurilor, ieșea din orice regulament, nu era prevăzut niciunde. Când m-au sunat de la CSM, am crezut că mă sancționează, dar surprinzător, m-au felicitat”.

Acum, Camelia Folea este pensionară. O boală gravă a determinat-o să se retragă în 2021, după 25 de ani de magistratură. Dar gestul ei, felul în care a decis să-i trateze pe minorii ajunși în justiție, a determinat schimbări.

Câteva tribunale din țară au amenajat camere speciale de audiere a minorilor, care să le ofere un mediu familiar, potrivit pentru astfel de situații. Iar procesul de modernizare continuă.

Despre cum se produc astfel de shimbări, ce crede că ar trebui făcut și unde sunt cele mai grave carențe am stat de vorbă cu „Doamna cu pantofi albastri”, pe o terasă însorită, în orașul său.

PressHUB: Mulți oameni știu ceva despre „Doamna cu pantofi albaștri” așa cum v-a supranumit autoarea acelui text despre dvs. Dar nu știm mai nimic despre doamna Folea. Cine sunteți? Unde v-ați născut, cum era familia dvs și cum ați ales să deveniți judecător?

Camelia Folea: M-am născut în Blaj, părinții mei erau muncitori amândoi. Acolo am și făcut școala. Învățam bine, eram bună la școală. Aveam în cap să studiez fie medicina, fie dreptul. Așa că într-o zi am însoțit-o pe o doamnă medic la spital, să văd cum e. Am fost într-un salon de psihiatrie.

Nu, mi-am zis când am plecat de acolo, nu pot să fac așa ceva toată viața. Așa că am început să merg frecvent în sălile de judecată. Doi ani m-am dus să văd cu ochii mei cum e să fii judecător, în realitate, și am înțeles că asta mi-ar plăcea să fac. Și mi-a plăcut.

Așadar, este foarte util ca tinerii, înainte să decidă ce vor să facă în viață, să vadă cu ochii lor ce înseamnă asta.

Da, categoric. Mai ales în profesiile care implică vocație. Nu poți să stabilești că vrei să beneficiezi de respect și de un salariu mare și gata, te faci judecător sau medic. Trebuie să vezi dacă ești făcut pentru asta, sunt profesii vocaționale. Nu e de ajuns să citești dosarele și să știi legile, îți trebuie mai mult de atât ca să fii un bun judecător.

…și ce anume? Ce te face un bun judecător?

De exemplu, este știut din capul locului că un judecător trebuie să fie imparțial. Chiar și atunci când vezi că omul calcă rău în străchini, nu trebuie să reacționezi sau să ai o mimică din care se vede ce crezi, care este părerea ta.

Aș spune că nu este normal să-ți dai ochii peste cap, să faci grimase, să ai expresii care să trădeze intențiile tale. Nu e normal să lași din timpul procesului impresia că ești de o parte sau de alta. Un judecător bun nu face asta. Și, desigur, ascultă cu răbdare, toate părțile, înțelege și nu ia decizii pripite.

Cum erau salariile când ați intrat în magistratură?

Modeste, dar eu mi-am zis: cu oricât de puțin m-ar plăti statul, eu tot judecător rămân. Pe atunci legile se schimbau des, nu aveai acces la ele decât după ce-ți veneau Monitoarele oficiale la sală. Eu mi-am cumpărat un calculator și le arhivam acolo de pe niște dischete pe care le primeam de la Piatra Neamț, de la o firmă la cae eram abonată, o dată la trei luni. Nu a fost ușor.

Toate procesele necesită abilități sporite. Dar cele cu minori probabil că sunt și mai dificile. Ați avut multe cazuri?

Am avut destule cazuri în care erau implicați minori și în civil și în penal. Noi primeam aleatoriu dosarele așa că am avut de toate. Da, sunt mai dificile dar mai interesante, mai umane și cu mai multe satisfacții când e cazul. Așa cum au fost cele în care am putut lua decizii în favoarea copilului, spre binele lui.

Vom reveni la cazurile civile mai pe larg, dar cum erau cazurile penale cu minori? Cum le tratați? Care erau infracțiunile comise și cum erau pedepsele?

Unii furau pentru că nu aveau, alții pentru că nu cunoșteau consecințele. Minorii în cele mai multe cazuri fură și nu știu ce fac. Cele mai importante întrebări pe care trebuie să ți le pui și la care trebuie să afli răspunsuri de la ei sunt: de ce a făcut asta și dacă a știut ce înseamnă, dacă a știut că încalcă legea și ce consecințe sunt.

Ori, de foarte multe ori, ei habar nu au că e interzis ce fac. Țin minte un caz în care un băiat furase câteva zeci de biciclete. L-am întrebat: ce făceai cu ele, te privatizai? Mi-a răspuns că voia doar să se plimbe.

Cum li se comunică și aplică pedeapsa?

În cazul lor nu e suficient sau n-ar trebui să fie, să te ridici în picioare și plin de importanță să citești hotărârea aceea pe care poate doar avocații o înțeleg. Eu, după citirea sentinței, aveam o discuție cu ei. Pedeapsa pentru prima infracțiune pe codul vechi era de regulă o mustrare, care chiar conta dacă era aplicată. Chiar conta!

Adică, după ședința din sala de judecată, mă retrăgeam în birou și stăteam de vorbă cu minorul, cu părinții. Le explicam cu răbdare și pe înțelesul lor ce trebuie să facă. De multe ori era nevoie să găsesc cuvintele potrivite, unii nu știau ce e aceea o mustrare. Îi întrebam, ai fost certat vreodată? Și așa începea dialogul. Pe niciun minor judecat de mine nu l-am mai văzut în sala de judecată. Doar pe stradă, când mă salutau.

Invocați un fel de abilitate psihologică a judecătorului în relația cu minorii. Cine și cum îi pregătește pe judecători în acest sens?

Nu știu. Pe mine nu m-a pregătit nimeni. Înveți din mers. Sper că acum se face la facultate. Sper și că se face cum trebuie.

Aveați psihologi la care să puteți apela dacă era nevoie? Are sistemul judiciar psihologi?

La Blaj nu aveam. Dar apelam la cei de la Direcția de Protecție a Minorilor și veneau dacă era nevoie. Doar la Curtea de Apel din Alba era un psiholog. E clar că e nevoie de psihologi, o evaluare făcută de un psiholog ajută foarte mult. Însă, repet, nu numărul lor e important, ci să fie bine pregătiți profesional pentru așa ceva.

La ce nivel al derulării cauzei ați observat cele mai frecvente nereguli?

La ancheta poliției. Acolo aveau loc cele mai multe nereguli. Nu o dată am fost nevoită, încălcând regulamentul, dar mi-am asumat pentru cauza minorului, să dau telefon la poliție pentru că minorul era anchetat fără părinți sau avocat și le-am spus: îl scoateți imediat în curte!

Ați fost vreodată mustrată, sancționată pentru aceste „abateri”?

Nu, dacă deciziile mele erau bine motivate și erau, nu am fost mustrată. Când am procedat așa cum știți cu băiatul de 8 ani aflat între părinții lui în divorț, m-au sunat de la CSM. Am crezut că mă vor sancționa. Dar mă sunaseră să mă felicite.

Eu procedam astfel de obicei, dar atunci s-a întâmplat ca avocata Mădălina Scutelnicu, fostă jurnalistă, să scrie despre asta. De aceea cred că presa e importantă pentru corectarea, pentru reformarea practicilor din toate domeniile. Ea poate să deschidă ochii asupra unei chestiuni care poate părea normală, dar nu este.

Cum ați ajuns atunci să procedați astfel cu copilul, să-l plimbați sa-i spuneți povești, să-l sustrageți de la îngrijorări și să-i oferiți o soluție pe placul lui? Ați gândit dinainte cum veți face?

Nu am avut un plan dinainte. Discuția cu copilul m-a determinat să procedez așa. Am simțit că asta trebuie să fac. Spun foarte ferm, că nu ar trebui întrebat niciodată un copil cu cine vrea să rămână, cu mama sau cu tata. Această întrebare n-ar trebui să existe. Mai întâi stai de vorbă cu părinții, aduni toate informațiile cazului, îți faci o impresie, apoi stai de vorbă cu copilul. El e ultimul pe care-l audiezi, până la el trebuie să cunoști perfect cazul, să știi tot ce se poate de la ceilalți.

Iar pe el nu-l întrebi cu cine vrea să rămână, ci cu cine îi place să se joace, să facă temele, cine îl ascultă, cine îl face să râdă etc. Din toate astea îți dai seama ce decizie să iei. Nu copilul dă răspunsul, pentru că e traumatizant, se va învinovăți, va avea remușcări, nu va uita niciodată că a ales un părinte sau pe celălalt. Tu, judecător, subînțelegi răspunsul. Pentru asta e nevoie de un timp de acomodare, de apropiere. Altfel nu obții ce vrei, nu afli răspunsuile care să te ajute să iei decizia bună.

Dar mai văzuserăți un astfel de procedeu undeva?

Nu, am simțit pur și simplu că asta trebuie să fac. Eu nu am procedat în acest fel urmărind atitudinea altor colegi, nu în comparație cu ceillați, ci am urmărit binele copilului, să fie în interesul minorului, atât.

Ați petrecut ore cu acel copil. Este timp în justiție pentru ei? Magistrații se plâng că au multe dosare, că sunt supraîncărcați. Nu v-a afectat programul?

Nu. Când am un copil în fața mea, nu mai există altcineva la rând, pe hol, la uși, la telefon. Avocata a zis că am stat mult cu copilul, eu nu știu cât. Nu am știut niciodată cât este ora în sală. Nu ceasul contează, ci cazul, omul din fața mea și viața lui care este în discuție. Cu atât mai mult când e vorba de un copil.

Ce schimbări ați observat în ultimii ani în justiție?

A crescut încrâncenarea părților. Fiecare e mai înverșunat să câștige, chiar și atunci când știe că nu are dreptate, el tot vrea să câștige. Dacă până prin 2010 mai reușeam să împăcăm părțile, după aceea a fost tot mai greu. Aproape imposibil.

Ce credeți că ar trebui făcut pentru ca relația populației cu justiția să se schimbe?

În primul rând educație juridică în școli. Chiar de la clasele primare când copiii sunt foarte receptivi. Eu am ținut, voluntar, astfel de cursuri, la școala unde am fost elevă. Însă acum starea mea de sănătate nu îmi mai permite. Am fost foarte plăcut surprinsă de cât de receptivi erau elevii, foarte curioși, dornici să afle. Asta ar trebui făcut, în primul rând: educație juridică!

În pregătirea magistraților, a studenților de la drept, unde credeți că ar trebui insistat?

La practică trebuie insistat, mai multă și mai temeinic făcută. Să fie cu prezență în sala de judecată, să urmărească un proces, o ședință dar și să stea ulterior de vorbă cu judecătorul de caz, să-i ofere explicații, să dezbată, să-l ajute să înțeleagă.

Ce vi se pare că nu este în regulă în palatele de justiție de azi? Cum ați caracteriza sistemul?

Sistemul este nesănătos. Multe ar trebui schimbate, începând de la faptul că au ajuns judecătorii să evite să se salute cu avocații. Ce e asta? Prezumție de complicitate? Nu putem avea încredere în ei că pot discuta, dar e capabil fiecare să-și facă meseria cu obiectivitate? Cred că luăm măsuri exagerate în chestiuni minore, mai mult ca să lăsăm impresia că am produs reformă. Dar reforma se face în substață.

Camerele pentru audierea minorilor s-au amenajat după ce povestea dumneavoastră despre cum ați căutat alte spații în afara sălii de judecată, în care să stați de vorbă cu un copil, aduc schimbarea? Ce părere aveți despre ele?

Sunt foarte bune, ele oferă cadrul care forțează schimbarea, o impun. Indiferent cum gândește un judecător să procedeze, dacă există acele camere, le va folosi iar acesta este un pas important în protejarea minorului. Nu putem schimba mentalități sau obiceiuri foarte repede, dar putem crea cadrul care să le impună.

Mai aveți „pantofii albaștri”? Ei chiar au existat? Nu v-ați gândit să-i dați mai departe?

(Râde) Îi am, îi mai am. M-au întrebat mulți despre pantofii aceia și le-am spus că nu pantofii sau culoarea lor contau. Puteau fi orice pantofi. Pe ei nu-i primești, „pantofii albaștri” îi câștigi.

Articolul a fost publicat inițial pe Presshub.ro în cadrul proiectului ReAct – Reformă si acțiune pentru apărarea drepturilor copiilor, victime ale traficului uman, în sistemul de justiție, susținut prin programul Active Citizens Fund România, finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021.

Publicitate

Clujul Cultural: „Ruxandra Hurezean a dus povestea sașilor la Târgul de Carte de la Leipzig”

Clujul Cultural: „Ruxandra Hurezean a dus povestea sașilor la Târgul de Carte de la Leipzig”

Volumele „Criț. Istoria, poveștile și viața unui sat de sași” și „Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei” de jurnalista Ruxandra Hurezean de la lunarul Sinteza, volume publicate la Editura Școala Ardeleană (2016, respectiv 2017), au fost traduse în limba germană, la Editura Honterus, au fost lansate la Târgul Internațional de Carte de la Leipzig. România a fost invitată de onoare a târgului, unul din cele mai renumite din Europa.

Lansarea a avut loc duminică, 18 martie 2018, ora 13.00, la standul României, situat în Hala 4, E501, și a fost organizat de Fundația Michael Schmidt, în colaborare cu Ministerul Culturii și Identității Naționale.

Alături de autoarea Ruxandra Hurezean au participat Dr. Anneli Ute Gabanyi – Politolog, Dr. Bernd Fabritius, MdB – Preşedintele Federaţiei Expaţilor, și Georg Aescht, moderator.

Leipziger Buchmesse – Târgul Internațional de Carte de la Leipzig s-a desfășurat anul acesta în perioada 15-18 martie.

Clujulcultural.ro i-a luat un interviu Ruxandrei Hurezean despre experiența sa la Târgul de Carte de la Leipzig:
Citește în continuare „Clujul Cultural: „Ruxandra Hurezean a dus povestea sașilor la Târgul de Carte de la Leipzig””

Mihai Șora: „Ar trebui să tragem clopotul, să deschidem ochii şi să vedem exact situaţia în care suntem”

Mihai Șora: „Ar trebui să tragem clopotul, să deschidem ochii şi să vedem exact situaţia în care suntem”

Întâlnirea lui 100 cu 100. Mihai Şora despre România şi restul lumii. Convorbire realizată de Ruxandra Hurezean

E duminică la amiaz şi oraşul pare că nu s-a trezit încă. Într-un hol de hotel, destul de rece pentru începutul toamnei, ne întâlnim cu filosoful Mihai Şora. A fost de acord să purtăm o discuţie pentru revista Sinteza – se apropie Centenarul, iar domnia sa îşi are propriul centenar, de unde continuă să privească atent şi critic spre lume. Se bucură de viaţă, de toamnă, de iubire, de simpatia publicului, călătoreşte, primeşte premii, dar când se aşază în tăcere lângă fereastra lumii noastre trăsăturile feţei i se aspresc – nu-i plac multe din ce vede. În ultima vreme a ieşit în stradă alături de protestatari, pentru că, e nevoie de atitudine, de un nu răspicat. Gândeşte şi vorbeşte sobru, cumpătat şi cu o limpezime anume, care trece dincolo de momentul amiezii acelei zile şi de frământările ultimilor ani. Am discutat cu domnul Mihai Şora aproape două ore. Neobosit, s-a ridicat şi a pornit apoi spre aeroport. Îl aşteptau multe alte călătorii, întâlniri, evenimente. Avea să împlinească 101 ani, iar cursa sa continuă, pentru că timpul înseamnă ceva doar dacă tu îi dai un sens.
Citește în continuare „Mihai Șora: „Ar trebui să tragem clopotul, să deschidem ochii şi să vedem exact situaţia în care suntem””

De la Summer of Love la Summer of Trump

De la Summer of Love la Summer of Trump

Interviu de Ruxandra Hurezean cu Andrei Codrescu despre ură și dragoste, politică și migrație

Andrei Codrescu (nume original: Andrei Perlmutter, n. 20 decembrie 1946, Sibiu, România) este un eseist, pedagog, poet și prozator american, originar din România.

A debutat ca poet în limba română, iar după emigrarea în SUA (1966) s-a afirmat ca scriitor în limba engleză, publicând poezii, lucrări cu caracter memorialistic și eseuri. Este colaborator la National Public Radio. În 1989 s-a întors în țara natală ca să transmită Revoluția Română în direct pentru programul de știri ABC’s Nightline (articolele sale au fost reluate în revista Dilema. A descris această experiență în cartea Gaura din steag (The Hole in the Flag) desemnată de suplimentul literar al ziarului New York Times drept Notable Book of the Year. Romanul său, Contesa sângeroasă (The Blood Countess) (Simon and Schuster, 1995), a devenit best seller în America de Nord. Un al doilea roman, Mesi@ a avut aceeași soartă. Volumul de versuri se numește Alien Candor: Selected Poems. 1970-1996 (Santa Rosa; Black Sparrow Press, 1996). Toate volumele au fost traduse în limba română. A publicat în The Baltimore Sun, The Chicago Tribune, Playboy Magazine și The New York Times. Predă cursuri de creative writing la Louisiana State University în Baton Rouge, Louisiana, și editează revista de avangardă poetică Exquisite Corpse: A Journal of Letters and Life. Locuiește în New Orleans. Este căsătorit și are doi fii. În vara acesta i-a fost publicat în România volumul de poeme „Arta uitării”.

Ajungea în America cu un an înaintea acelei veri de pomină: Summer of Love. Vara iubirii. Avea 19 ani, plecase din Sibiu și voia să se facă poet. S-a despărțit de mama sa, a lăsat-o în Detroit și a pornit la New York, să se arunce în brațele poeților. Brațele lor l-au primit ca pe un frate. Acolo toți erau fiii libertății. Nu erau străini, europeni, americani, albi sau negri, ci niște oameni morți după libertate și dragoste, toți erau îndrăgostiți de viață. Sute de mii de hippies s-au adunat în New York City, Atlanta, Los Angeles, Philadelphia, Seattle, Portland, Washington DC, Chicago, Montreal, Toronto, Vancouver, în orașele europene, cu San Francisco – centru al revoluției, o oală care fierbea la focul muzicii. Andrei s-a aruncat și el în vâltoarea asta, deși era evreu venit de la marginea Europei și vorbea o limbă neînțeleasă. Nu știa engleza. Dar nu a fost o barieră. A vorbit cu ochii, cu mâinile cu corpul. Iar asta l-a obligat să îmbrățișeze, să tragă de interlocutori, să-i atingă, să gesticuleze, să se apropie. Limba asta viscerală l-a făcut apoi poet. Unul dintre cei mai mari poeți americani. Om de radio, scriitor, actor, profesor universitar.

Stăm de vorbă într-o cafenea din Cluj, printre râsetele studenților și chelneri care trântesc ușile bucătăriei. Este o seară rece de toamnă și poetul tocmai și-a lansat o carte în piața orașului. Obosit, dar atent la ce avem de discutat, Andrei Codrescu se arată un om zbuciumat de îndoieli, îngrijorat de direcția în care se îndreaptă lumea, America, de simpatia pe care o stârnește ideologia lui Trump, îngrijorat de faptul că tehnica a luat-o pe repede înainte și noi, oamenii, rămânem în urmă. Psihicul, sentimentele, convingerile noastre sunt dintr-o altă epocă decât inovația digitală, spune el. Naivitatea e inevitabilă. Și anxietatea la fel.

Sinteza: Erați evreu, erați român, erați străin. Cum ați fost privit la sosirea în America? Cum era America pe atunci? Exista teama de Altul? Citește mai mult!

Daniel Funeriu la Cluj: „Selectăm oameni și soluții care pot schimba România”

Daniel-Funeriu

Aflat la Cluj Napoca pentru a lansa Fundaţia Mişcarea Populară, fostul ministru al Educaţiei Daniel Funeriu a explicat pentru Transilvania Reporter cum vor proceda fondatorii în organizarea acestei mişcări, ce vor să facă, pe ce se bazează şi de ce anume „s-au saturat”.

Naşterea unei noi mişcări politice în 2013, după ce România a explorat păgubos democraţia, a suferit o degradare morală şi politică extraordinară este o încercare îndrăzneaţă. L-am întrebat pe Funeriu, aşa cum o făcea Marin Preda, pe ce se bazează, cum îşi vor selecta oamenii şi ce crede despre modificările aduse Legii Educaţiei de când a apărut în ce raporturi mai este el şi Mişcarea Populară cu Legea Educaţiei.

Citește interviul!

„E timpul să terminăm cu spitalul lui Domn’ Profesor!” Interviu cu Ovidiu Turdean, șeful Comisiei de Sănătate din Consiliul Local Cluj-Napoca

Vedem în fiecare an cum spitalele clujene se degradează, deși la ușile lor se adună tot mai mulți pacienți din toată țara. Într-un sistem normal, numărul pacienților ar da valoare și ar aduce venituri spitalului, dar noi vedem cum saloanele se ruinează, iar clinicile private ale unor medici din sistem se ridică alături, ca oaze de lux și performanță. Diagnostuicul pus de consilierul local Ovidiu Turdean pentru sistemul de sănătate local este dur: sărăcie, incompetență, sistem piramidal. Ce soluții propune și pe cine se sprijină ideile lui ne explică în interviul care urmează.

Citește interviul!

Ce surprize ne poate oferi dreapta? Interviu cu Mihai-Răzvan Ungureanu

Se vorbea la un moment dat despre „generaţia aşteptată” a politicii româneşti. Apoi despre „a doua generaţie”, cea care s-ar pregăti în culise pentru a prelua puterea politică din partide şi chiar guvernarea ţării.

Partidele nu par însă pregătite pentru schimbul de generaţii, dar nici noile generaţii nu mai cred că actualele partide pot fi vehicule bune să-i ducă spre viitor. Promovarea unor tineri – ca vîrstă – nu realizează cu adevărat schimbul de generație. Dar acesta a fost un artificiu de înnoire la care au recurs toate partidele când au vrut să ascundă cîte ceva sub preş şi să se deghizeze în promotori ai noii generaţii.

Sistemul politic de la noi este însă prizonierul unei mentalităţi mai mult decât al unei vârste. Liderii, atât cei de stînga, cât şi de centru sau dreapta, au fost până acum produsul partidelor lor. Crescuţi şi promovaţi de partide, dependenţi de reţelele interne ale acestora. Poate de aceea, „datoria faţă de tată” a atârnat greu de gâtul lor, făcînd imposibilă reformarea partidelor din interiorul lor. Nu poţi să-ţi „ucizi” tatăl (în sens freudian), dar e greu să şi spargi tiparele şi să clădeşti altceva de unul singur.

Pe acest fond, se conturează un nou mod de a construi mişcări politice, cu lideri noi şi purtătoare de noi mesaje şi ideologii. Oameni bine pregătiţi profesional, cu ceva experienţă în partide şi cu un prezumtiv potenţial politic, încearcă să creeze noi culoare de afirmare publică prin care să-şi cultive ideile şi să-şi atragă adepţi. Putem spune că aceasta este situaţia „creştin-democraţilor” lui Baconschi, a ordoliberalilor, a republicanilor lui Neamţu sau a dreptei lui Ungureanu. Sunt mişcări politice tangente la partidele actuale, care nu se pot identifica cu acestea, dar nu sunt nici total străine de ele. Varianta satelit părând acum varianta oportună.

Mihai-Răzvan Ungureanu a fost membru PNL, prim-ministru susţinut de PDL, iar acum lucrează, împreună cu fosta sa echipă de la guvern, la o mişcare asupra căreia încercă să păstreze misterul. Cert este că a pornit într-un turneu electoral alături de foştii săi miniştri şi va participa în acestă campanie la 15-20 de evenimente electorale, atât pentru a lua pulsul ţării cât şi pentru a-şi testa propriul apetit pentru politică.

Prima sa descindere în teritoriu a fost în Transilvania, în Sălaj. Trebuie să vă spun că, la intrarea sa în sală, democrat-liberalii l-au întâmpinat cu entuziasm. Culorile folosite de democrat-liberali au fost verde şi albastru, iar sigla PDL lipsea cu desăvârşire, la fel cum a lipsit numele vreunui lider al PDL de pe afişe sau din discursuri.

Discursul lui Ungureanu a fost unul calm, fără atacuri la noul guvern sau la vreun alt guvern. MRU a preferat un mesaj încurajator, patriotic, cu proiecţii pe termen lung. Impresia pe care o lasă MRU acum este că nu se grăbeşte, că nu promite şi nu demolează. Că învaţă.

Citește interviul!