Dezinformarea. Despre troli, boți și persoane în carne și oase prezente în studiourile TV

Un tânăr student postează frecvent mesaje radical-naționaliste de tipul: „România e jefuită. Ne-au condus Petrovi timp de 10 ani. Suntem COLONIE-SLUGĂ” Mesajul continuă să enumere neajunsurile ultimilor ani și încheie instigator: „Să IEȘIM din Uniunea Europeană și sa PRODUCEM hrană, energie, să avem locuri de muncă și sa fim fericiți pe acest pământ sfânt numit România.”

Reacțiile sunt în același ton, aglutinate de ideile lansate de autor: „Din 23 august 1944, decembrie 1989… suntem conduși de agenți străini…”, „Ultima suta de metri. Urmează dezastrul pentru care se tot pregătesc de 2 ani încoace. Inițial de 30 de ani ne tot jupoaie dar acesti ultimi 2 ani este demersul final”, „Lasă că vin Ucraineini și le oferă lor locuri de muncă și căsuri că la copii români sau familie fără adăpost nu lea putut oferi de asta români vor pleca și vor veni Ucraineini să îi bată pe polițiști în țara noastră și le mai pune toate pe tavă deja ne-am vândut țara cu totul”, „Români își merită locul sus”.

Publicitate

Cine predă lecția războiului? Profesorii sunt speriați să nu facă „politică”

„Azi am avut istorie și doamna ne-a predat despre primul război mondial. Nu ne-a zis nimic despre războiul de acum. Dar un coleg a întrebat cum o să se numească războiul acesta, al treilea război mondial sau al patrulea? Și doamna a răspuns că nu se pronunță. Atunci noi n-am mai întrebat nimic, deși aș fi vrut să știu mai multe. Eu credeam că acum putem să înțelegem mai bine ce se întâmplă, pentru că vedem în fiecare zi. Chiar mă gândeam în timpul lecției despre primul război mondial, oare cel de acum va fi predat peste încă o sută de ani?”, spune Oana elevă în clasa a X-a.

Citiți în articolul de mai jos despre ce face sistemul de educație, cum procedează profesorii la clasă și ce comunică inspectoratele școlare în aceste zile de război:

Cine predă lecția războiului? Profesorii, speriați să nu facă „politică”

Memoria foamei. Despre legătura dintre regimurile autocratice, performanța economică și viitorul lumii noastre

Conflictul din Ucraina a funcționat ca un turnesol pentru lumea noastră. A scos în evidență diferențele, a pus la încercare funcționalitatea și reziliența unor state și a economiilor lor. Dar și a societăților. S-a văzut mai bine decât oricând ce consecințe are politica autocrată și care este diferența dintre societăți închise și societăți deschise.

România se află și ea în rețeaua economiei globale, vecină cu Ucraina, cu Ungaria, cu Serbia și aproape de Rusia, astfel că s-ar putea spune că, din această perspectivă, contextul nu îi este foarte favorabil. Cum va fi influențată însă de războiul de la graniță? Cum va ieși lumea din această încercare?

România, invazia Rusiei în Ucraina și memoria foamei. Autocrații și economia regiunii

De unde vine ura față de refugiați, chiar și atunci când îi vedem că sunt cu un picior în groapă?

În ziua în care a izbucnit războiul, era programat la operația de cancer, la Kiev. N-a mai apucat să o facă. A pornit odată cu familia în refugiu. A ajuns în România și voluntarii români l-au ajutat să găsească ce căuta: un oraș, o gazdă, un spital.

„Eram programat pentru intervenție chirurgicală în Kiev, dar au început bombardamentele și toate intervențiile programate au fost anulate. Trebuia să mă operez, medicul a spus că nu se mai poate amâna. Am aflat că Institutul din Cluj acordă ajutor pacienților oncologici și am decis să vin aici”, declara pacientul ucrainean, conform unei publicații locale.

Într-adevăr, bolnavii ucrainieni care fug de război și nu mai au unde să primească îngrijiri medicale se pot trata gratuit în spitalele din România, conform Ordonanței de Urgență nr. 15/2022.

Prin urmare, Institutul Oncologic din Cluj-Napoca a decis să trateze și aici bolnavii de cancer din Ucraina. Printre ei, era și Hnatiuk Serhii, în vârstă de 73 de ani, originar din Kiev. El a fost diagnosticat cu tumoră vezicală și le-a mărturisit medicilor că, dacă n-ar fi fost bolnav, ar fi rămas în țară sa să lupte cu arma în mână împotriva invadatorilor. A fost operat cu succes și este bine.

Publicarea știrii că Institutul Oncologic din Cluj e gata să aibă grijă și de refugiații ucraineni aflați în suferință, precum și postarea ei pe o rețea de socializare a stârnit numeroase comentarii de dezaprobare, atitudini critice față de decizia spitalului. „Las că plătim noi români la sănătate și vin alții gratis. Bravo Romania. Las că plătim noi pentru ei”, a comentat Bianca.

„Românii au o problemă fundamentală cu caritatea, și nu de ieri de azi. Suntem un popor ortodox, nu e așa?! Caritatea este – pentru majoritatea – acea formă de pomană poate rușinoasă, dar sănătoasă, care se dă de obicei la înmormântări ori parastase. O faci că-i musai. Pleacă și din dispreț, și din prejudecată față de omul sărman care stă cu mâna întinsă, dar și teama irațională de molipsire, și mai ales dacă omul e mort. Drept urmare, când vine vorba de generozitate socială, sau de răspuns solidar la drama altor oameni, vei vedea furie față de exhibarea carității. Căci intervine instinctul nostru profund, frica de moarte, de Thanatos.”
Gabriel Diaconu, medic psihiatru

De unde vine ura față de refugiații tratați la Institutul Oncologic din Cluj

Planul Marshall vs. Planul Stalin

La sfarsitul celui de-al doilea Razboi Mondial, tarile europene se confruntau cu mari probleme economice si de restabilizare, dar si cu un inamic in esenta mult mai periculos: comunismul. Bolsevismul rus ameninta sa acapareze precum o caracatita statele Europei, ajungand pana in Occident (cel mai probabil pe filielă franceză). De acest lucru erau insa foarte constienti americanii, care, dovedind ca au invatat totusi ceva din istorie si incercand sa scape de politica de izolationism adoptata dupa Primul Razboi Mondial, adopta Planul Marshall pentru sprijinirea statelor europene in confruntarea cu comunismul rusesc si in incercarea lor de a-si reveni economic. Pe scurt, acest plan consta in donarea efectiva de importante sume de bani catre statele europene (asa cum reiese din tabelul de mai jos) cu scopul de a reinvia o Europa puternica economic si capabila sa lupte cu toate armele contra extremei stangi.

Cuțitul lui Zuckerberg

Încă de la mijlocul lui 2005, Mark spunea că Facebook nu era menit să fie cool ci folositor. Când a primit o ofertă tentantă de vânzare i-a spus surorii lui: „Sunt o grămadă de bani, ar putea schimba viața multor oameni care lucrează pentru mine. Însă avem mult mai multe șanse de a schimba lumea decît dacă aș vinde.”

Într-o dimineață de martie, Alin postează pe o rețea de socializare un anunț. Urma să primească zece mii de puieți de molid pe care trebuia să-i planteze pe piscurile defrișate ale muntelui unde a copilărit. A postat o fotografie cu locurile atît de dragi lui, cam dulceagă după gusturile sale, dar cum n-a avut alta, a zis că e bine și așa. A scris data și locul de întâlnire. Apoi s-a apucat de treburile lui cotidiene. Spre seară, când a deschis laptopul, pagina sa de facebook era plină de mesaje și likuri. Alin a trebuit să tempereze entuziasmul înscrierilor la acțiune, pentru că nu putea face rost de atâtea sape. A doua zi a pornit la întâlnire și a rămas o clipă mut de uimire, cu megafonul în mână, când a dat cu ochii de mulțimea pestriță care se adunase pe locul unde urma să facă plantarea. Erau tineri dar și oameni în toată firea cu copii în cârcă, o bunică cu nepotul, dar și o educatoare cu copiii de la grupa mare. Au lucrat toată ziua, cot la cot, ascultând muzică folk din boxe, asemeni tineretului comunist la Bumbești Livezeni. Când s-a lăsat seara bine de tot, a mulțumit, a strâns sapele și cu ochii pe cerul înstelat s-a gândit la ce-i unea oare pe toți oamenii aceia? Mulți necunoscuți între ei, veniți din orașe diferite, din medii diferite, cu vieți și mijloace de trai diferite. Unii lucrau în IT, alții erau medici, alții copii de țărani din satele vecine. În primul rând aveau un computer, și-a spus Alin, apoi aveau internet, aveau conturi pe facebook, pentru că acolo văzuseră mesajul. Dar mai ales, aveau toți convingerea că pădurea era importantă.

Alin i-a văzut apoi pe voluntarii lui, mobilizați prin aceleași mijloace, manifestând în marile orașe împotriva unui cod silvic dăunător mediului. Și codul a fost modificat. Așa că, a stabilit ca pentru el, invenția asta, „rețeaua”, poate n-a reușit să aducă primăvara în Egipt, dar a reușit să-i aducă lui pădurea înapoi.

Art Encounters. Să nu fim orbi!

Dragii mei, aceasta este mai mult o scrisoare către voi. Nu sunt nici artist și nici critic de artă. Eu sunt mai degrabă un colecționar de adevăruri, pe care le caut și caut să le înțeleg. Iau cu mine ce cred că e lămuritor frumos, îmi rezerv această plăcere, ca pe-un privilegiu. Acum vreau să-l împart cu voi.

Poate că organizatorii bienalei de artă de la Timișoara nu și-au propus de la început să facă un eveniment cu atâtea sensuri cum le-a ieșit la sfârșit, dar așa cum se întâmplă când este un pic de har la mijloc, lucrurile de adună înspre bine, din toate părțile.

1. E prima dată când România iese din provincialismul ei devenit brand de țară. „Art Enconters” rupe tiparele obișnuite pentru estul Europei. Organizarea, de inspirație occidentală, este așa cum trebuie să fie, așa se fac lucrurile când se fac bine, așa arată o bienală de artă într-o lume cu tradiție în așa ceva.

2. I-a făcut pe artiștii români să se întâlnescă (au expus peste 100 de artiști), să se vadă la un loc, să se cunoască și re-cunoască. Iar ăsta e un mare lucru. De regulă, artiștii noștri se ignoră reciproc, acționează în gașcă, se neagă unii pe alții, se anulează. Sau se urăsc, pur și simplu. Faptul că cineva (e vorba aici de Ovidiu Șandor, un iubitor de artă timișorean, dar despre el am să vă vorbesc mai încolo) îi aduce la un loc creează punți între ei și între ei și restul lumii. Evenimentul îi coalizează, ni-i arată ca o forță, un grup, o adevărată instituție. Chiar dacă ei nu conspiră la această unitate, ni se oferă implicit imaginea forței lor de care trebuie să ții cont. Ea se impune.

3. Deschide ochii lumii asupra noastră. A adus la Timișoara iubitori de artă din toată Europa, dar, mai ales, experți în artă de la cele mai importante instituții din lume: MoMA, Pompidou, Tate. Asta nu e ușor. Doar Maria Rus Bojan și Ovidiu Șandor au reușit – dându-se peste cap, desigur – să-i facă să se uite spre noi. Și artiștii, desigur. Occidentalii s-ar fi mulțumit să se ducă ei, pe rând, spre occident, să bată individual la porțile galeriilor. Altceva, cu totul altceva e când poți să arăți: suntem mulți, suntem buni, aici ne găsiți pe toți. Și, pentru asta, cei doi merită toate mulțumirile. Ei au înțeles cum se fac lucrurile și le-au și făcut. Pentru niciun câștig material personal. Amândoi și-au cheltuit bani proprii și și-au consumat timp, energie, și-au pus la bătaie relațiile personale, credibilitatea, toate astea ca să facă ceva ce trebuia făcut.