Pantalonii de velur și restul lumii

„Dacă ai judeca un pește după capacitățile sale de a se urca într-un copac, el va crede toată viața că e un prost”
Albert Einstein

Când au ajuns în Germania erau tunși toți la fel, de frizerul de pe strada lor din Mediaș și, toți aveau pantaloni la fel, din velur maro, cusuți la același croitor. Erau cei mai buni și mai eleganți pantaloni pe care-i avuseseră ei vreodată. Dar nemții, cum au dat cu ochii de ei în ușa clasei, au început să râdă. Râdeau de frizuri? Râdeau de pantaloni? Râdeau de ei? Se vedea pe ei că vin din altă parte, că alt soare și alt frig le tăbăcise pielea? Aveau altă sclipire în ochi, ca mieii primăvara? Ce aveau ei atât de caraghios încât să se prăpădească alții de râs? Veniseră în țara lor mamă, după ce ani de zile tânjiseră s-o vadă. S-au așteptat la îmbrățișări, cum te-ai duce în vizită la bunici. La ispiteli curioase: cum e acolo de unde veniți voi? E munte, e mare, e vânt, sunt avioane? Dar nu, nimeni nu-i întreba nimic, iar când deschideau gura, germana lor stâlcită dezlănțuia hohote de râs.

S-au întors nedumeriți acasă. Acasă e un fel de a spune, stăteau provizoriu la un unchi. Părinții nu le-au putut explica prea multe. Copii afurisiți! Atât ține minte Paul că le-ar fi spus. Apoi a venit viața, s-au luat cu ea, n-au mai auzit răsete, n-au mai auzit mare lucru. Când granițele s-au deschis de tot, Paul și alții ca el s-au întors acasă, în Transilvania. N-a purtat supărare pentru niște șicane copilărești, s-a întors de dor, dar n-a uitat povestea cu pantalonii de velur.

Acum poartă ce-i place, cutreieră lumea ca ghid internațional, și-a cumpărat o casă, două, trei în satul în care sașii lui erau majoritari, iar el a devenit un foarte min-minoritar printre români și țigani. Ba mai mult, ca să râdă la rândul lui de jocul de-a majoritatea cu minoritatea, a adus cu el și alți prieteni din Olanda, America, Franța, Elveția… Sunt 13 nații reprezentate acum în satul sașilor de pe Valea Târnavelor. In serile de vară, Paul îi cheamă la masă în grădina lui și din acel nou Babilon răsună râsete în 13 limbi. Râd de o poveste cu pantalonii de velur.

MODELUL

În satul lor de sași în care poarta de la intrare se închidea cu zăvoarele seara, au fost primiți de-a lungul timpului mulți „musafiri”. Dar ei trebuiau să bată mai întâi la poartă și după ce li se deschidea și erau cercetați, de unde vin și cine sunt, erau primiți cu toată inima. Așa au intrat la ei în sat mormonii, cei izgoniți din Cârța, un italian care făcea cașcaval, un doctor, un pălărier, ciobani, țigani dar și Ricu, un măcelar român. Comunitatea lor închisă și tăcută își supraveghea atent „musafirii”. Românii, aveau să povestească sașii mai târziu, erau cei mai buni imitatori ai lor și cei mai bine primiți în comunitățile nemțești.

După ce și-au luat pământuri în vecinătatea sașilor românii se uitau atent la obiceiurile lor: când îi vedeau plecând la semănat, plecau și ei, când plecau sașii la secerat, plecau și românii, când ieșeau la coasă, ieșeau și ei. Când culegeau strugurii sașii, îi culegeau și românii. Pe deal aveau biserica sașii, pe deal și-au ridicat-o și românii. Aveau sașii o societate a femeilor, și-au făcut și româncele una. Aveau sașii școală, și-au făcut și românii. Aveau sașii bibliotecă, și-au făcut și românii.

Peste ani, preotul ortodox, împreună cu cel sas vor scrie într-un caiet de dictando cam cum s-au întâmplat lucrurile în satul lor. Iar la înmormântarea lui Ricu, măcelarul, bărbat gras și greu, sașii se vor fi încolonat în spatele cortegiului, iar când vor fi obosit cei câțiva români cu sicriul pe umeri, sașii îl vor fi preluat din mers și împreună l-au urcat dealul pe Ricu, măcelarul lor.

SUFERINȚA

Anda nu avea pachețel la ea în fiecare zi. Ba chiar în niciuna. Nu avea teniși nerupți, îi lua gata purtați de la frați. Colegele râdeau de ea, nu o dată ajungea acasă umflată de plâns. Dar mahalaua Gârcin nu-i lua în seamă lacrimile. Acolo curgeau râuri de lacrimi zi și noapte, copii, femei și fete frâmântau noroaiele curților cu lacrimile lipite de obraji ca niște semne din naștere. Într-o noapte, ascultând țipetele unei femei caftite de bărbat, care brazdau bezna mahalalaei, Anda și-a promis că ea nu se va mărita la 12 ani, nu va face zece copii și nu va rămâne în bezna țigăniei. A mers mai departe la școală. Ca și cum doar ea era pe pământ, nu mai auzea și nu mai vedea batjocura din jur. Citește mai departe!

Anunțuri

Fenomenul Uila – locul unei fuziuni totale

Fenomenul Uila – locul unei fuziuni totale

Sunt socotiți hoți, murdari, necivilizați, niște proscriși. Fără Dumnezeu, fără nume, buletin sau adăpost, orbi în fața literelor și surzi la predici. Țiganii. Oameni ai nimănui, curg peste lume, greu de scos din apele lor. Rămân neabsorbiți, neînțeleși, neiubiți. La periferie. De sute de ani stau la ușă. Dar ce se întâmplă când nu așa se întâmplă?

Era primăvară, nu mai era mult până la Paști. Ieșiseră mieii pe câmpuri și se dezmorțise pământul. Nu mai știu cine a dat primul vestea. Dar când au urcat dealul, mai mult în fugă, biserica evanghelică avea ușile deschise la perete. Li s-au întunecat privirile: „Doamne, nu ne lăsa!”, au zis și cu sfială au intrat să vadă ce s-a întâmplat. „Era totul murdărit și spart”, povestește cu amărăciune, pe șoptite, Tuți baci, în timp ce urcăm din nou dealul, împreună cu satul, la slujba de duminică. Vorbește încet, ca să nu le mai amintească și să-i tulbure din nou pe ai lui. Un cioban beat intrase peste noapte cu turma în biserică, spărsese, murdărise, pângărise. „Am curățit noi, ce era de curățit și de îndreptat, dar mai greu a fost cu lampile că acelea erau făcute anume de meșterii de altădată, am căutat mult ca să le facem cum au fost și ne-a mai ajutat părintele Reiner din Austria.”

„Când m-au chemat, erau disperați”, povestește părintele Krauss din Bistrița. „Urma să merg la ei duminica ce venea, pentru slujbă și le-am promis că nu zăbovesc și mă duc, să fie liniștiți, că voi ajunge la ei. Îmi cereau să le resfințesc biserica după ce o devastase un cioban beat, cu turma lui, intrase peste noapte, spărsese și murdărise pe acolo. Când am ajuns la ei, mi s-a rupt inima, plângeau ca niște copii. Ei o curățiseră, o spălaseră, ușile, băncile, podelele, au reparat ce s-a putut și-mi cereau să-i ajut, să le-o resfințesc. Biserica era a lor de la o vreme, o considerau a lor. Fusese a sașilor, biserică evanghelică ridicată cu câteva sute de ani înainte de sașii de acolo, din Uila. Dar după plecarea lor, cu consințământul episcopiei noastre și a comunității sașilor plecați, țiganilor li s-a îngăduit să primească ei biserica, s-o folosească în pace. În duminica aceea, m-am îmbrăcat cu veșmântul preoțesc și am pornit cu ei să resfințim locul. Țiganii noștri erau atât de emoționați, munciseră s-o primenească, o spălaseră și o împodobiseră. Ca paharul de curată era, nici fir de praf. Biserica mirosea a flori proaspete. Am intrat și când m-am uitat în urmă, ei veneau după mine, dar cu picioarele goale, și-au lăsat încălțămintea afară, în fața ușii. Pantofii lor stăteau rânduiți pe iarbă, iar ei pâș-pâș, intrau desculți după mine. M-au trecut lacrimile.”


170 de suflete numără astăzi comunitatea evanghelică din Uila, majoritatea romi

Tuți baci

„De când sunteți pe aci, Tuți baci?”, îl întreb în timp ce urcăm dealul pe lespezile de piatră spre biserica evanghelică din Deal, biserică ridicată de sași. Lăsăm în vale satul și el până de curând de sași, cu case mici, viu colorate, cu grădini și vii în spate. „Da cine mai știe? Eu aici m-am născut și aici s-au născut și părinții mei. Ce se întâmplă, noi suntem țigani, recunoaștem asta și nu ne e rușine. Și noi avem inima tot în partea stângă, și noi suntem de-ai Domnului”. „Și dacă ați avea-o în dreapta, tot ai Lui ați fi”, se aude o voce, parcă a preotului…

„Mai demult”, continuă Tuți baci în ritmul pașilor, „ai noștri stăteau mai la vale, la marginea satului, dar lucrau și munceau împreună cu sașii. Nu era treabă la care să nu ne pricepem după ce lucram pe lângă ei. Bătrânii noștri slujeau în curțile sașilor. Toți copiii noștri erau botezați la biserica sașilor, cununiile și confirmările noastre tot aici se făceau. A fost mare înțelegere între noi. Niciodată certuri sau ceva neplăceri. În timpul comunismului, ne-am angajat toți la Gostat, unde tot cu sașii lucram și mai mult sub îndrumarea lor. Ei se pricepeau la vie, la câmp, la toate. Dar apoi au început să plece și ne-am trezit singuri. Ce era să facem? L-am întrebat pe părintele Reiner, care era în Germania, ce să facem, noi am vrea să păstrăm biserica. Și părintele, împreună cu fiul dumnealui, ne-au îndrumat să facem o scrisoare în care să spunem cine suntem și ce vrem. Noi am scris că suntem țiganii din Uila, 219 la număr, câți eram atunci, cu lista de nume alăturea și că vrem să grijim și să urmăm rânduiala săsească, căci noi așa ne-am pomenit, pe lângă ei, asemenea ca obiceiu cu ei. Noi altceva nu știm. Scrisoarea a mers în Austria și-n Germania, apoi a fost dusă de părintele Reiner cel tânăr la Sibiu și episcopul nostru o fost bun cu noi și ne-o îngăduit cererea. Bun, zicem noi atunci, mulțămim mult, dar preot? Și preoții săsești or zis: «Venim, cum să nu venim?» Au venit, la început părintele Krauss de la Brașov, apoi de la Reghin, părintele Zey, ca un suflet mare, nu ne-a lăsat. Iar noi am grijit biserica, de două ori am renovat-o. Și-i în ochii noștri zi de zi, de dimineața până seara.”

Nu cred că sașii s-au purtat mult mai bine cu țiganii decât alții, tot o categorie inferioară îi considerau, dar faptul că i-au acceptat în casele lor, în biserica lor, asta le-a oferit un model. Dacă ar fi fost ținuți dincolo de uși, n-ar fi fost așa și n-ar fi avut astăzi cine să le continue tradițiile.
Friedrich Philippi, profesor și curator național al Bisericii Evanghelice

Metamorfoza

Urcăm și soarele urcă o dată cu noi, ca o minune a acestei ierni prea geroase, multe zile la rând cu minus 25 de grade. Oamenii șoptesc: ce întâmplare să vină soarele azi, în ziua de slujbă, să ne îngăduie să urcăm la biserică. Ajung și se rânduiesc în ușă zgribuliți, mici și mari la un loc, să prindă un pic de soare. Luca are patru ani și nu vrea să vorbească. E frumos, obraz ca bulgărele de zăpadă și ochi negri. A venit cu tatăl lui și cu cizmulițele cele frumoase, își ascunde capul în pulpana tatălui. „Poate într-o zi o să faci o fermă, o podgorie și o să continui tradiția sașilor în facerea vinului, cum o să-i spui?”, îl întreb în ușa bisericii, zăbovind la soare. Poate fără să fi pătruns pe deplin întrebarea, copilul șoptește: Luca. Martha are zece ani, e frumoasă, are păr lung și ochi verzulii. Are palton albastru cu blăniță albă, de iepure, cântă frumos și învață slovele pe nemțește. Doamna Elvira s-a alăturat și ea grupului, mulțumită să-i vadă împreună, după atâtea zile de iarnă și singurătate. Are 75 de ani, după ce i-a murit soțul stă singură în casa părintească. Are doi băieți plecați în Anglia și o fată la Brașov. Când era copilă, a făcut școala, ca mulți alți copii din sat, alături de copiii sașilor, la școala germană, de lângă turn, „pe nemțește”. „Aveam un învățător exigent, își amintește doamna Elvira, pe domnul Hosch Erwin. Tare neiertător cu leneșii mai era, dar ne-a prins bine, ce am învățat atunci n-am mai uitat. După ce n-au mai fost ei, noi am putut să ne învățăm acasă copiii pe nemțește. Feciorii noștri capătă de lucru în străinătate mai ușor, pentru că știu limba. După școală, povestește ea mai departe, după ora două, mergeam la casele sașilor și grijam de copiii lor. Îmi plăcea. Vedeam la ei în casă cum se poartă, cum rânduiesc gospodăria, cum fac mâncarea. Ne-am legat de copiii lor, cu unii am rămas prieteni.” Și acum, doamna Elvira din Uila le scrie regulat prietenelor ei din copilărie, Helga și Ingrid, în Germania. În limba lor. Are ceva de vorbit cu părintele Zey și începe să turuie săsește cu preotul. Nimic nu pare să-i despartă.


Farkas Bela (Tuţi baci), liderul romilor din Uila, cel care i-a îndrumat după ce saşii i-au părăsit plecând în Germania

Citiți continuarea AICI!

Lunga iarnă a Bucureștilor

Lunga iarnă a Bucureștilor

Acum o sută de ani, pe 6 decembrie 1916, capitala cădea sub ocupație germană. Burghezia își apărase interesele personale, fortificațiile n-au apărat nimic – nu erau funcționale -, iar în calea armatelor germane, au ieșit doar două fetițe scăpate de sub ochii lui tante Caterine. Nepregătită, derutată și lăsată singură, populația fraternizează sau moare de foame. Nici armata n-o duce mai bine. Bolile societății noastre, o sută de ani mai târziu, le veți descoperi nevindecate.

Femeia din fața mea are o figură luminoasă, miroase a Trésor de la Lancôme și poartă un deux-pieces de culoarea frunzelor de toamnă. În piept are o broșă de aur bătută cu rubine. Despre ceasul de aur pe care nu-l mai are, i l-a furat un bandit într-o seară pe stradă, îmi va povesti mai târziu. În oglinzile aurite de la Capșa se reflectă doar chipul ei, pentru că de ore bune bem cafele și mâncăm prăjituri Joffre doar noi două, singure în toată cafeneaua. Ca să ne înviorăm privirea, ne mai uităm din când în când pe stradă. Studenți grăbiți, purtând rucsaci și căști în urechi trec pe Calea Victoriei, spre centrul Capitalei. E o zi însorită de început de iarnă. Așa o fi fost și acum o sută de ani când au intrat nemții în București, și-au ocupat orașul?

Citește în continuare „Lunga iarnă a Bucureștilor”

De la Summer of Love la Summer of Trump

De la Summer of Love la Summer of Trump

Interviu de Ruxandra Hurezean cu Andrei Codrescu despre ură și dragoste, politică și migrație

Andrei Codrescu (nume original: Andrei Perlmutter, n. 20 decembrie 1946, Sibiu, România) este un eseist, pedagog, poet și prozator american, originar din România.

A debutat ca poet în limba română, iar după emigrarea în SUA (1966) s-a afirmat ca scriitor în limba engleză, publicând poezii, lucrări cu caracter memorialistic și eseuri. Este colaborator la National Public Radio. În 1989 s-a întors în țara natală ca să transmită Revoluția Română în direct pentru programul de știri ABC’s Nightline (articolele sale au fost reluate în revista Dilema. A descris această experiență în cartea Gaura din steag (The Hole in the Flag) desemnată de suplimentul literar al ziarului New York Times drept Notable Book of the Year. Romanul său, Contesa sângeroasă (The Blood Countess) (Simon and Schuster, 1995), a devenit best seller în America de Nord. Un al doilea roman, Mesi@ a avut aceeași soartă. Volumul de versuri se numește Alien Candor: Selected Poems. 1970-1996 (Santa Rosa; Black Sparrow Press, 1996). Toate volumele au fost traduse în limba română. A publicat în The Baltimore Sun, The Chicago Tribune, Playboy Magazine și The New York Times. Predă cursuri de creative writing la Louisiana State University în Baton Rouge, Louisiana, și editează revista de avangardă poetică Exquisite Corpse: A Journal of Letters and Life. Locuiește în New Orleans. Este căsătorit și are doi fii. În vara acesta i-a fost publicat în România volumul de poeme „Arta uitării”.

Ajungea în America cu un an înaintea acelei veri de pomină: Summer of Love. Vara iubirii. Avea 19 ani, plecase din Sibiu și voia să se facă poet. S-a despărțit de mama sa, a lăsat-o în Detroit și a pornit la New York, să se arunce în brațele poeților. Brațele lor l-au primit ca pe un frate. Acolo toți erau fiii libertății. Nu erau străini, europeni, americani, albi sau negri, ci niște oameni morți după libertate și dragoste, toți erau îndrăgostiți de viață. Sute de mii de hippies s-au adunat în New York City, Atlanta, Los Angeles, Philadelphia, Seattle, Portland, Washington DC, Chicago, Montreal, Toronto, Vancouver, în orașele europene, cu San Francisco – centru al revoluției, o oală care fierbea la focul muzicii. Andrei s-a aruncat și el în vâltoarea asta, deși era evreu venit de la marginea Europei și vorbea o limbă neînțeleasă. Nu știa engleza. Dar nu a fost o barieră. A vorbit cu ochii, cu mâinile cu corpul. Iar asta l-a obligat să îmbrățișeze, să tragă de interlocutori, să-i atingă, să gesticuleze, să se apropie. Limba asta viscerală l-a făcut apoi poet. Unul dintre cei mai mari poeți americani. Om de radio, scriitor, actor, profesor universitar.

Stăm de vorbă într-o cafenea din Cluj, printre râsetele studenților și chelneri care trântesc ușile bucătăriei. Este o seară rece de toamnă și poetul tocmai și-a lansat o carte în piața orașului. Obosit, dar atent la ce avem de discutat, Andrei Codrescu se arată un om zbuciumat de îndoieli, îngrijorat de direcția în care se îndreaptă lumea, America, de simpatia pe care o stârnește ideologia lui Trump, îngrijorat de faptul că tehnica a luat-o pe repede înainte și noi, oamenii, rămânem în urmă. Psihicul, sentimentele, convingerile noastre sunt dintr-o altă epocă decât inovația digitală, spune el. Naivitatea e inevitabilă. Și anxietatea la fel.

Sinteza: Erați evreu, erați român, erați străin. Cum ați fost privit la sosirea în America? Cum era America pe atunci? Exista teama de Altul? Citește mai mult!

Faceţi istorie înainte s-o predaţi!

Faceţi istorie înainte s-o predaţi!

Era o seară de joi, iar amfiteatrul facultăţii era plin ochi, peste 150 de tineri studenţi aşteptau cursul lui Alexandru Stermin. N-am găsit loc, am stat o vreme în picioare. Stermin este biolog şi tema anunţată avea legătură cu biologia, antropologia şi psihologia comportamentală. Nu vorbea, aşadar, despre alcătuirea frunzei.

Avea să vorbească aproape două ore, iar la sfârşit, a fost aplaudat frenetic, în picioare ca la teatru. S-a înfiorat pielea pe mine de emoţie. Am avut şi eu profesori, am fost şi la alte facultăţi în vizită, dar nu mai văzusem atâta entuziasm

Stermin are 30 de ani şi o minte larg deschisă. El poate să caute o specie rară de pasăre ani de zile, dar caută şi legăturile dintre lucruri, dintre fenomene, dintre om şi natură, cosmos, religie sau sexualitate. Nu rămâne cantonat la ceva anume pe care să-l studieze unilateral, trece dincolo de asta şi caută sensul, contextul, efectul.

El face istorie, antropologie, cultură, nu doar biologie.

El răspunde nevoilor actuale de gândire şi înţelege a lumii în care trăim. Iar studenţii merg acolo unde aceste nevoi le sunt satisfăcute.

De ce să mai pierzi vremea cu firimituri de informaţie pe care le găseşti oriunde, chiar şi pe internet, când cineva îţi construieşte un puzzle întreg, tabloul complet sub ochii tăi? Iată de ce vremurile sunt pentru tânărul Stermin care nu cere ore în plus în programă, el schimbă istoria educaţiei în acelaşi interval orar.

Comunitatea istoricilor s-a întruit recent la Cluj, în premieră, şi acesta este un lucru bun, era nevoie să nea arate că e vie, prezentă. Discuţiile au generat dezbateri şi la rândul lui acesta e un lucru bun. Iar la sfârşit au adoptat o rezoluţie prin care istoricii atrag atenţia asupra faptului că numărul de ore de istorie în şcoli nu trebuie redus, ci dimpotrivă, este nevoie de accent pe acest tip de educaţie pentru că formează omul civic.

De acord, dar, dacă vine şi comunitatea geografilor şi cere un număr mai mare de ore, la fel şi cea a lingviştilor, matematicienilor, biologilor…? Şi aşa, o competiţie, o bătălie pe programa şcolară se duce de multă vreme, numărul de ore pentru fiecare disciplină fiind o chestiune negociabilă între tabere sindicale de regulă afiliate politic.

Raţiunile care ţin de actul de educaţie nu au generat până acum o reformă structurală profundă în educaţie.

Curriculumul nu s-a reformat. Nu ştim unde s-au blocat lucrurile, dar nici acum, după sute de intervenţii legislative şi câteva mari reforme începute, şcoala nu-i învaţă pe copiii noştri să gândescă, ci doar să memoreze, iar acest lucru se vede clar din testele periodice la care sunt supuşi.

Să ne întrebăm aşadar:

De ce avem un popor considerat needucat?

De ce avem acţiuni sociale necugetate, cu efecte grave în istorie?

De ce, după 12 ani de şcoală în care se predă limba maternă, românii nu ştiu să scrie şi să vorbească corect?

De ce testele internaţionale indică un analfabetism funcţional de peste 40%?

Oare nu pentru că n-ar fi suficiente ore de limbă română în şcoli ci pentru că stilul de predare, şi conţinutul orelor, conţinutul manualelor sunt depăşite? La fel şi cu matematica, fizica, biologia.

Prea multă informaţie segmentată, neancorată în vreun context care să-i arate elevului un sens face învăţarea mecanică, neasimilabilă şi în final inutilă. O aruncă la coşul memoriei când a ieşit pe poarta şcolii.

Memoria, dragi profesori este ceva mult mai complicat şi mai subtil, ea trebuie alimentată cu inferenţe, legături şi raţionamente care să ancoreze informaţia în mintea şi personalitatea elevului. Foarte puţini profesori sunt capabili – şi cei care o fac o fac din propria iniţiativă – să introducă istoria sau fizica în gândurile, mintea şi lumea tânărului modern. Şi acei profesori sunt pete luminoase pe ecranul aburit al şcolii româneşti.

Ori, un sistem de educaţie nu poate fi salvat de excepţii, nu accidentele scriu istoria şcolii româneşti, ci construcţia ei sistemică.

Comunităţile oamenilor de ştiinţă mai întâi trebuie să facă istoria ca apoi s-o predea.

Curriculum, materiile didactice, toate trebuie schimbate, dacă stilul de lucru al profesorilor nu poate fi schimbat mai repede de câteva generaţii, dacă profesorul nu poate face la clasă conexiunile care să-l ajute pe elev să asimileze cunoştinţele să devină parte din el şi personalitatea lui, atunci legiuitorul împreună cu ministerul şi comunităţile disciplinare trebuie să regândescă materiile şcolare astfel încât vrând-nevrând acest lucru să se întâmple.

Curriculumul ar putea să cuprindă doar 4-5 trunchiuri principale în care disciplinele şcolare să fie redefinite în conexiune unele cu altele. Istoria, de exemplu, ar putea deveni o ştiinţă a societăţii, care să fie rezultatul unei conexiuni între antropologie, sociologie, filosofie politică şi istorie. Schimbarea, dacă nu vine singură, trebuie provocată.

Altfel, legătura dintre Bucovina şi apa minerală pe care a băut-o Ionel în pauză va fi cu siguranţă mai puternică decât informaţia livrată de “prof” într-un colţ de tablă despre o regiune a ţării.

Hotnews.ro: „Crit. Istoria, povestile si viata unui sat de sasi, prima monografie romaneasca a unui sat de poveste al sasilor de altadata”

Biserica fortificata si casa parohiala din Crit

„Sofia Folberth din Crit traieste acum in Germania, in casa unor nepoti. Dar se intoarce in fiecare primavara in satul ei, cam deodata cu pasarile calatoare. Se aseaza in casuta din curtea bisericii si ia la puricat fiecare colt de sat, sa vada ce mai e la locul lui.” Asa incepe cartea „Crit. Istoria, povestile si viata unui sat de sasi”, lansata de jurnalista Ruxandra Hurezean la saptamana Haferland, cel mai important eveniment dedicat culturii sasesti din Transilvania. Lansarea a avut loc la fortificatia Bisericii Evanghelice din Crit (judetul Brasov), in prezenta Sofiei Folberth (94 de ani), cea mai batrana sasoaica ramasa in Crit, a ambasadorului Romaniei la Berlin, Emil Hurezeanu, si a ambasadorului Germaniei la Bucuresti, Werner Hans Lauk.

O monografie neobișnuită

In limba germana, Crit-Deutschkreutz inseamna „Crucea germana”. „Crit. Istoria, povestile si viata unui sat de sasi” este prima monografie romaneasca a satului Crit-Deutschkreutz si este un proiect finantat de Fundatia Michael Schmidt.
Ruxandra Hurezean spune insa ca nu este vorba despre o monografie obisnuita: „Eu ca jurnalist primesc foarte multe monografii. Aproape ca nu se pot citi monografiile si este pacat, pentru ca si alte comunitati din Romania au istorii fabuloase. Dar stilul in care se scriu monografiile omoara povestea, tot interesul pentru ele. Si atunci am zis ca o sa adopt un alt stil pentru a scrie aceasta monografie. Este povestea de viata a acestei comunitati, asa cum traia ea acum 100 de ani si asa cum doamna Sofia si-o aminteste. N-am scapat nimic: de la felul in care se faceau hainele cu care se imbracau, la felul in care se nasteau copiii, la cum se folosea abatorul satului, cum ajungeau medicii aici, cum se organizau de la biserica la scoala si la leaganul unui copil, absolut totul am discutat cu doamna Sofia. Povestea intreaga este in aceasta carte.”

Articolul integral poate fi citit AICI

Reduta tradițiilor. Copiii români dansează armenește

Reduta tradițiilor. Copiii români dansează armenește

În Sala Reduta de la muzeul Etnografic s-au întâmplat multe lucruri importante. Îi istorie, locul acesta a rămas ca un sanctuar al suferinței și-al marilor idei. Acolo se țineau întrunirile Dietei, dar tot acolo a avut loc și procesul Memorandiștilor.

Într-o seară de vară, în răcoarea din miezul zidurilor albe, aici e spectacol, dansează trupe de diferite etnii și din mai toate colțurile țării. Dau viață muzeului, așa cum se întâmpla adeseori. Spectacolele sunt organizate de Centrul de Conservare a Culturii Tradiționale și toate la un loc poartă o denumire un pic diferită de Untold, li se spune „Uniți prin tradiții”, nespuse și ele. Toți cântă și dansează frumos. Nici nu e de mirare că au încă ritmul în ei, viața la munte sau în satele Sucevei i-a obligat să nu uite nimic, bucuria cântului și jocului fac parte din rețeta lor de supraviețuire.

Dar și mai interesant este cum au reușit minoritățile pe cale de dispariție să-și regenereze tradițiile și să renască din cenușă. Dansurile armenești de la Gherla au impresionat sala. 15 tineri poate niciunul peste 20 de ani au dansat pe ritmurile unei muzici stranii, rareori auzită în sălile de spectacol. Esztegar Erika, lidera grupului, ne mărturisește că au recuperat cu greu, de la bătrâni dar și din imensitatea internetului cântece străvechi armenești și acorduri mai noi, au combinat totul și a ieșit o operă proprie lor, grupul de dansatori fiind și „coregraful” spectacolului.

„Totul a început acum patru ani, când ne-am zis: trebuie să refacem tradiția dansurilor armenești, nu putem să le lăsăm să dispară. Și am căutat tineri care să dorescă să facă asta. Printre armeni nu erau îndeajuns, dar am avut surpriza să vedem că vin să ne ajute prietenii noștri români și maghiari. Mulți dintre noi nu sunt armeni, dar au înțeles că e necesar și ni s-au alăturat. Ne întâlnim în fiecare weekend la sediul uniunii armenilor din Gherla, repetăm dansuri, ascultăm muzică și urmărim înregistrări de pe Youtube. De acolo am învățat pașii, ritmul, nu a avut cine să ne învețe. Apoi am căutat modele de costume tradiționale, am găsit tot pe internet, le-am listat și ne-am dus la croitoreasă. Am cerut să ne facă astfel costumele. Trebuie să vă spun că am introdus și o inovație, am scurtat fustele, pentru că ne încurcau la dans. A ieșit ce vedeți. Trupa noastră e ceva special. Deși nu toți sunt armeni, toți avem sentimentul că facem ceva ce trebuia făcut. Cândva, tot orașul Gherla era locuit de armeni. Acum mai suntem câțiva. Dar ce frumos ar fi să nu dispară cultura noastră. Dansăm împreună, mergem la spectacole prin toată țara, suntem mulțumiți de ce facem și ne place. Am devenit o familie.”

Știm cu toții că Muzeul Etnografic din Cluj a prins viață de câțiva ani încoace. Cum a făcut? E un secret simplu: o minte deschisă a deschis poarta.