Schönbrunnul lui Viktor

E o zi mohorâtă de iarnă, vântul răsucește câteva frunze târzii pe străzile Vienei, iar Viktor merge cu mâinile în buzunare spre porțile mari ale Palatului Schönbrunn. Se apropie grăbit deși nimeni nu-l mână înainte, poate doar dorul. Aici au locuit împărații Austriei și el, Viktor, român din Valea Timocului, aici și-a petrecut 12 ani din viață. Știe fiecare colț de curte, fiecare piatră, tufă, treaptă de scară, fereastră, fiecare tablou, perdelele, candelabrele. El a fost îngrijitorul Palatului. Aici e locul unde Viktor a înțeles că poți fi iubit, de oriunde ai veni. Cu o singură condiție: să știi și tu să iubești. Cu zilele tale, cu palmele, cu gândul, cu ochii tăi.

Publicitate

România lui Schlattner

Preot lutheran şi scriitor sas, Eginald Schlattner trăieşte alături de alţi cinci „saşi de înmormântat” la Roşia, lângă Sibiu. Satul este locuit în mare parte de rromi, dar care la recensământ s-au declarat români. Schlattner a făcut închisoare politică în anii 50 şi a fost acuzat că şi-ar fi trădat colegii. După 1990 nu a plecat odată cu familia lui şi celalţi 1200 de saşi, în Germania.

A rămas şi a început să le scrie. A scris la masa lui din casa parohială, un fel de sanctuar pentru istoria saşilor transilvăneni, în mijlocul viermuielii de tranziţie, trei romane. „Cocoșul decapitat”, publicat în Austria și distribuit în întregul spațiu germanofon, un succes. A fost reeditat și tradus în opt limbi, iar ulterior, adaptat pentru cinematografie.

În al doilea roman al său, „Mănușile roșii”, Schlattner descrie cu ton critic rolul său și trădarea la procesul politic de la Brașov, este un comentariu plin de profunzime, și poate de aceea atât de controversat, al ororilor ultimului veac.

În a treia carte a sa, „Das Klavier im Nebel” (Pianul din ceață), Schlattner ne spune povestea de dragoste dintre un sas și o româncă. În prezent se lucrează la traducerea cărții.

De fapt, cărţile lui sunt trei „scrisori” mai lungi către lume, către cei pe care îi iubeşte.

Acum, satul lui reînvaţă să trăiască, Eginald învaţă să îl ajute, iar lumea învaţă de la ei cum se poate reinventa. Acolo unde Europa nu a găsit o soluție, sasul din Roșia aplică deja planul. Eginald şi România traversează împreună purgatoriul istoriei.

Darul de weekend de la Gazetino. Cu mult dor

Vă mărturisesc, am avut o săptămână cumplită. Dar așa sunt oamenii, complicați și sunt mai frumoși așa complicați. După ce ne iubim și ne urâm ca tâmpiții, descoperim ce frumos e, că suntem pe aici și suntem împreună.

… mi-e dor deja să pornesc pe drumuri, să fac reportaje… de unde mă întorc de fiecare dată cu drag la ai mei în redacție, să le spun ce-am mai găsit în încâlcitura asta de sub ceresc!

Cred că am acumulat și eu ceva, nu bani că la asta sunt o catastrofă!, dar am acum multă putere de a iubi!

Și spun cu serioziozitate: doar ea face lucrurile să funcționeze. Toate celelalte sunt povești.

Muzica pe care v-o dăruiesc e cea pe care o ascult în mașină, când merg pe drumuri să caut oameni și poveștile lor. Ea mă duce înainte.

P.S.: Videoclipul e groaznic, scuze, dar n-a fost altul la Bastille, nu vă uitați la el

În căutarea lucrurilor cu adevărat importante

Astăzi am plecat pe urmele unui om fantastic și l-am găsit. E unul dintre cele mai grele reportaje ale mele, va apărea în Transilvania Reporter de luni. Fotografiile adevărate le veți vedea acolo, acum doar o incursiune subiectivă.

Vreau să vă spun însă ceva. Să faci dintr-un subiect mort unul viu este al naibilui de greu, pentru că tu trebuie să faci totul, el, subiectul, nu mai face nimic!

În sfîrșit, povestea pe care am descoperit-o astăzi explică teribil de bine ce ni se întîmplă, de ce sîntem așa. Așa de orbi.

Ați fost vreodată la Bologa?

E un sat de piatră, ascuns între stîncile scobite ale munților Vlădesei. Are două cetăți, una romană construită de armata lui Traian în 106 și încă una de pe la 1300.

În castrul roman se cultivă cartofi și se fac foarte bine, e un loc întins, cu margini regulate, arată ca o grădină romană.

Iar cetatea medievală este aceea promovată pe zeci de mii de pliante, broșuri, pixuri, pixuri cu etui, mouse-uri și rucsacuri.

Cum care pliante, cum care pixuri? N-ați văzut niciunul?

Special de Mărțișor de la Gazetino. REPORTAJ VIDEO: Cum faci să trezești la viață o lume pustie

Bună dimineața, într-o zi neobișnuită, de început de primăvară.

Gazetino vă dăruiește astăzi un mărțișor special, este un filmuleț pe care l-am făcut înainte de căderea zăpezilor, în satele din Transilvania. O poveste despre cum s-a trezit la viață o lume pe care n-ai fi zis că o mai poate salva ceva.

Dar s-a ridicat datorită unor femei grozave, a unor bărbați puternici și a unor rădăcini care vorbeau pe sub pămînt, dintr-un capăt în altul al continentului. Ele au păstrat seva din care se hrănește azi viața. Ca rădăcinile de spini din care însetații deșertului sug un strop de apă. Veți vedea cum s-au agățat oamenii de fibra lor și s-au salvat.

Privind înapoi cu ipocrizie. Roșia Montană și insula Ada Kaleh

„Vezi cu ochii minții o lume dispărută. Ascultă un reportaj-eveniment despre Roșia Montană, o localitate din Munții Apuseni, desființată pentru exploatarea aurului, în 2012, pe vremea lui Traian Băsescu”. Așa ar putea suna un reportaj din viitor, asemănător celui despre Insula Ada Kaleh difuzat de Radio România și promovat de presa de astăzi.

Reportajul despre insula dispărută în 1970, pentru ca regimul Ceaușescu să poată construi Hidrocentrala de pe Dunăre, este realizat cu oarecare duioșie, cu puneri în scenă copilăroase și cu alintări ale autoarei care nu ating miezul problematic al dramei care s-a petrecut acolo.