Expoziție în cartier. Legătura dintre o stradă din Andrei Mureșanu, o navetă spațială și bunica Porumbița

Expoziție în cartier. Legătura dintre o stradă din Andrei Mureșanu, o navetă spațială și bunica Porumbița

De ani de zile știm că orașul artei moderne, Clujul, nu are spații de expunere la nivelul producției de artă de aici. Un centru de expoziții modern, așa cum ar merita să aibă acest oraș, nu s-a construit încă. Dar viața freamătă, orașul este plin de artiști. Fenomenul Școlii de la Cluj a atras tot mai mulți studenți la Universitatea de Artă și aici s-a creat o efervescență de care numai orbii nu știu să profite.

Joi seara, cartierul Andrei Mureșanu. Un copil se plimbă cu trotineta, o femeie spală cu furtunul pavajul din curte. O bătrână privește pierdută din cadrul unei ferestre. Într-o grădină cineva plivește căpșunele. Liliacul stă să pocnească în floare.

La poarta unei căsuțe cu pridvor, din secolul trecut o mulțime vioaie, se mișcă ca un șarpe. Un șirag intră, altul iese. Pe Amos Frâncu la numărul 3 s-a deschis în seara asta o expoziție de artă. Patru tineri artiști și-au amenajat atelierul lor de lucru, o jumătate de casă închiriată în comun, în spațiu expozițional. Și, nici n-ar fi fost loc mai potrivit decât viața tihnită a unui cartier pentru ce au închipuit artiștii.

Signal X [End of Transmission], căci așa i-au spus expoziției, reprezintă o proiecție vizuală – materializată într-un eveniment de tip open studio – a unui scenariu existențial posibil, vehiculat tot mai mult pe fondul evenimentelor sociale și politice a ultimului secol: dispariția speciei umane.

Acolo, în două încăperi care simulează o navetă spațială, se imaginează situația apocaliptică în care, în fața sfârșitului iminent, specia umană ar trimite în spațiu – un mesaj codat sub forma unui semnal – care, decriptat, ar dezvălui fragmente vizuale și sonore ce ar sintetiza esența umană și specificitatea ei.

„Ar putea fi un ultim gest de păstrare a memoriei”, spun artiștii autori. „Signal X [End of Transmission] materializează vizual și sonor cum ar arăta acest semnal decriptat, cum ar putea fi «citită» și sintetizată esența umană, cum s-ar interpreta bruiat, de departe, ceea ce omul consideră a fi important despre el și despre cum a arătat lumea și existența lui.”

Atelierul devine un spațiu expozițional neobișnuit, căruia i se conferă un aspect străin, aproape nepământesc, în care exponatele cu decor cu tot evocă existența umană sub aspectele ei esențiale. Erotismul, moartea, plantele și tehnolohgia, familia și vitalitatea. Printre exponate o veți găsi și pe bunica Porumbița, în poarta casei, ținând în brațe un copil. Un cactus într-un corp de monitor clasat, o floare de mină, o carcasă de mașină…

Signal X propune un experiment vizual și conceptual”, explică artista Ada Muntean, „provocând limitele spațiului expozițional, a granițelor dintre formal și neconvențional. Este greu să spui neconvențional, pentru că nu mai știi ce poate fi neconvențional pentru că s-au folosit toate variantele, nimic nu mai e neconvențional. Dar e o alveolă în corpul acesta al spațiului urban”.

Expoziția poate fi văzută seara, timp de două săptămâni. Expun artiștii Ada Muntean, Mathias Bar, Alina Staicu și Nicoleta Tarcea.

Ada Muntean este absolventă de Grafică, UAD, în prezent doctorand UAD, a avut proiecte expoziționale și curatoriale naționale și internaționale (Austria, Germania), lucrează grafică, pictură și instalație. Temele sale sunt legate de probleme actuale, de corpul uman ca instrument și de identitate.

Nicoleta Tarcea este absolventă de Pictură, UAD, în prezent doctorand UAD, a participat în expoziții de grup naționale și în proiecte educaționale internaționale. Pictor abstract, lucrează cu materialități și texturi și gesturi puternice.

Mathias Bar este student la Pictură, UAD, în anul III, a avut câteva expoziții personale și de grup naționale, este preocupat de pictura în care ideea are un prioritate, dar și de instalație.

Alina Staicu este absolventă de pictură, UAD, predă în prezent la aceeași Universitate. A avut expoziții personale și de grup naționale și internaționale. Proiectele sale de pictură sunt centrate pe căutarea identității și a legăturilor cu familia, cu propriile istorii.

Reclame

#România100 | Ultimii. Și amețitor de încurcata lor viață

#România100 | Ultimii. Și amețitor de încurcata lor viață

Un conte trimis de Franța ambasador în România în timpul Marelui Război se dovedește piesa care schimbă jocul. Goga, regele, regina și contemporanii își „scot pălăria” în fața lui: Contele de Saint-Aulaire nu venise la București să facă figurație ci să miște lucrurile spre ieșirea la liman. Va parcurge iadul războiului alături de români, îi va înțelege și-i va ajuta să nu piardă.

Se naște într-o mare familie de nobili francezi. Patru dintre înaintașii lui fuseseră ambasadori. Charles de Beaupoil Conte de Saint Aulaire merge la școala iezuiților din Bordeaux, apoi la Științe Politice din Paris. Dă concurs și intră în diplomație. Primul lui post va fi în Chile, apoi la Marsillia, în Tunisia și Maroc. Începuse războiul și Contele este chemat la Paris. Europa avea nevoie de mintea lui mai mult decât Africa în acele vremuri. Franța avea nevoie de un cineva mai eficient la București, pentru a atrage România în Alianță. Contele acesta, firav, miop, cu ochi albaștri și o mustață pală, va reuși ce ceilalți nu reușiseră. Să atragă România în Alianță și să aducă întăriri franceze pe frontul de est.

Citește în continuare „#România100 | Ultimii. Și amețitor de încurcata lor viață”

Seara de grație

Seara de grație

Donald Tusk avea o bunică nemțoaică, bunicul i-a fost închis în lagăr, tatăl a fost tâmplar iar mama asistentă medicală. Familie europeană, care a trecut prin toate. El a trecut Polonia prin criză, era la cârma guvernului între 2007-2014. El s-a preocupat de rețeaua de drumuri din Polonia. Acum conduce Consiliul European.

Aseară a lăsat un sentiment greu de descris peste România. De admirație și tristețe totodată. O imensă tristețe. Oamenii pentru care el vorbea erau afară, în ger. În tot gerul României. Le-a spus că pot, că pot și imposibilul.

Nu a vorbit pentru protipendada românească așezată cu tupeu pe scaunele de la Ateneu. A vorbit pentru cei care protestau în frig, pentru românii care scriu, joacă tenis, fac mașini sau cântă. A avut un discurs care a trezit România din toropeală, a ridicat-o în picioare. Și un mare semn de întrebare: ai noștri de ce nu sunt așa?

Citește în continuare „Seara de grație”

„Decât medic de ţară, mai bine pe un vas de croazieră”

femeie-batranaHarta localităţilor fără medici de familie este roşie. Peste 500 de localităţi, cu cel puţin 120 de mii de oameni nu au un medic în comuna unde locuiesc. Alte comune mai mari au un singur medic, deşi ar trebui doi sau trei. Un calcul sumar arată că ar fi nevoie urgentă de cel puţin 650 de medici de familie în toată ţara, dar ei sunt de negăsit.

Ioana a născut acum trei săptămâni. Pe obraji îi curg lacrimile şuvoaie, în timp ce copilul suge la pieptul ei. Îşi cere iertare că plânge, dă să zâmbească printre lacrimi, dar are dureri mari. A născut acum trei săptămâni şi sânii ei au intrat într-un fel de grevă. S-au umflat şi-au început s-o doară îngrozitor. Mara a fost un pic mai micuţă, a încercat să sugă printre lacrimile mamei, dar n-a răzbit durerea. L-au chemat pe medicul de familie, la început a refuzat să vină, pentru că e departe. Dar la insistenţe a venit acasă s-o vadă. I-a prescris o reţetă, şi a plecat. Farmacie nu au la Zimbor, unde locuiesc, aşa cum nu au nici medic de familie. Îşi iau medicamentele de la Zalău, de la oraş, după care trebuie să meargă cineva până acolo. Nimic nu e uşor aici. Noroc că o au pe „doamna Cristina” care a venit la ea zile la rând. „Mă scuzaţi că v-am sunat atât de des”, îi spune ruşinată ea ruşinată asistentei comunitare care ne însoţeşte.
Citește în continuare „„Decât medic de ţară, mai bine pe un vas de croazieră””

Am să vă dau o veste bună

Am să vă dau o veste bună

După zece veacuri de singurătate, vin să ne vadă, vin acasă.

O populație restrânsă de istroromâni trăiește undeva, departe de țară, în Istria. Nici nu s-a știut de ei pană când un preot croat a atras atenția lumii asupra lor, acum 200 de ani. De atunci, doar lingviștii, istoricii și câte un jurnalist aventurier au trecut pe la ei.

În 2016 a fost prima dată când România le-a dat niște bani, 60 de mii de euro. O nimica toată pentru țară, dar ei, cu banii ăștia, au renovat școala din Susnjevica în întregime, au făcut-o ca nouă. Le-au ajuns, n-au băut cafele din ei. Nu li s-au terminat la acoperiș. Mai sunt vreo zece copii care invață acolo. Și aproape 60 de istroromâni în zonă. Mulți dintre ei bătrâni. Visează să vadă România dar asta depășește puterile lor. M-am uitat în ochii lor și mi-am făcut promisiunea să-i ajut.

Am făcut propunerea către autoritățile române să-i aducă în anul Centenar să vadă și ei țara mamă, măcar pe cei mai în vârstă, iar ambasadorul nostru în Croația a promis că o va face, se va ocupa, i se pare o idee minunată, are sprijinul Bucureștiului, le va oferi o excursie în România. Proiectul se realizează. În sfârșit. Mulțumesc.

Crăciun la Hurezani

Crăciun la Hurezani

Peste familia noastră trecuse comunismul și o lăsase cam schimbată. Decăzuți din rang și sărăciți de comuniști, erau mulțumiți că aveau unde să stea, le lăsaseră casele cele mari cu etaj și pridvoare brâncovenești. Între ele aveam un parc cu pomi și-n mijloc un brad înalt înconjurat de flori târâtoare, albastre. Îl făcuse bunicul. În rest, le luaseră comuniștii tot.

În casa nostră la parter ținusem școala ani de zile. Când i-au făcut altă clădire școlii, ne-am mutat noi jos și din sala de clasă tata făcuse două cămăruțe, unde stăteam iarna, ca să ne fie mai cald. Sus aveam camere de trei-patru metri înălțime, se încălzeau greu. Dacă strigam, făceau ecou. Chiar îmi plăcea să mă joc așa.

Prin ferestra de la drum auzeam pașii scârțâind pe zăpadă. Scârț, scârț sub bocanci. Jeancă din Vălcea bătând în geam, să ceară mere, mirosul de rufe înghețate pe care le băga mama în casă, la uscat… cam așa arată Crăciunul din mintea mea. E iarna din mine. Citește în continuare „Crăciun la Hurezani”

Adolescență, uniformitatea e asasinul tău

Adolescență, uniformitatea e asasinul tău

În ciuda aparențelor de libertate și diversitate, trendurile, moda, valurile ne iau tinerii frumoși și nebuni și-i uniformizează, îi croiește după calapoade mai noi, dar calapoade. Așa ne trezim cu ei că se supun unor obiceiuri absurde, unor jocuri grotești sau unor practici stupide. Aspirația de a fi în trend îi duce adesea în banal iar dorința de a fi cool îi face plicticoși de-a dreptul. Pentru că ajung „să fie” și „să facă” la fel.

„Întâlnirea” dintre părinți și copii poate fi o lungă și interesantă experiență, știm asta. Și mai știm că în viața noastră copilul nu vine singur, vine cu colegii de școală, cu vecinii de la bloc, cu grădinița și educatoarea, medicul, învățătoarea, apoi cu toată ceata de profesori. Vine cu meditatorii, cu antrenorii și cu iPhone-ul lui, cu laptopul și, în final, ți se înfățișează cu căștile în urechi. Vine cu o armată de camarazi ai noii lumi pe care el tocmai a cucerit-o. Pare atât de mult altceva încât nici nu mai știi cât mai e copilul tău. Citește în continuare „Adolescență, uniformitatea e asasinul tău”