„Decât medic de ţară, mai bine pe un vas de croazieră”

femeie-batranaHarta localităţilor fără medici de familie este roşie. Peste 500 de localităţi, cu cel puţin 120 de mii de oameni nu au un medic în comuna unde locuiesc. Alte comune mai mari au un singur medic, deşi ar trebui doi sau trei. Un calcul sumar arată că ar fi nevoie urgentă de cel puţin 650 de medici de familie în toată ţara, dar ei sunt de negăsit.

Ioana a născut acum trei săptămâni. Pe obraji îi curg lacrimile şuvoaie, în timp ce copilul suge la pieptul ei. Îşi cere iertare că plânge, dă să zâmbească printre lacrimi, dar are dureri mari. A născut acum trei săptămâni şi sânii ei au intrat într-un fel de grevă. S-au umflat şi-au început s-o doară îngrozitor. Mara a fost un pic mai micuţă, a încercat să sugă printre lacrimile mamei, dar n-a răzbit durerea. L-au chemat pe medicul de familie, la început a refuzat să vină, pentru că e departe. Dar la insistenţe a venit acasă s-o vadă. I-a prescris o reţetă, şi a plecat. Farmacie nu au la Zimbor, unde locuiesc, aşa cum nu au nici medic de familie. Îşi iau medicamentele de la Zalău, de la oraş, după care trebuie să meargă cineva până acolo. Nimic nu e uşor aici. Noroc că o au pe „doamna Cristina” care a venit la ea zile la rând. „Mă scuzaţi că v-am sunat atât de des”, îi spune ruşinată ea ruşinată asistentei comunitare care ne însoţeşte.
Citește în continuare „„Decât medic de ţară, mai bine pe un vas de croazieră””

Reclame

Am să vă dau o veste bună

Am să vă dau o veste bună

După zece veacuri de singurătate, vin să ne vadă, vin acasă.

O populație restrânsă de istroromâni trăiește undeva, departe de țară, în Istria. Nici nu s-a știut de ei pană când un preot croat a atras atenția lumii asupra lor, acum 200 de ani. De atunci, doar lingviștii, istoricii și câte un jurnalist aventurier au trecut pe la ei.

În 2016 a fost prima dată când România le-a dat niște bani, 60 de mii de euro. O nimica toată pentru țară, dar ei, cu banii ăștia, au renovat școala din Susnjevica în întregime, au făcut-o ca nouă. Le-au ajuns, n-au băut cafele din ei. Nu li s-au terminat la acoperiș. Mai sunt vreo zece copii care invață acolo. Și aproape 60 de istroromâni în zonă. Mulți dintre ei bătrâni. Visează să vadă România dar asta depășește puterile lor. M-am uitat în ochii lor și mi-am făcut promisiunea să-i ajut.

Am făcut propunerea către autoritățile române să-i aducă în anul Centenar să vadă și ei țara mamă, măcar pe cei mai în vârstă, iar ambasadorul nostru în Croația a promis că o va face, se va ocupa, i se pare o idee minunată, are sprijinul Bucureștiului, le va oferi o excursie în România. Proiectul se realizează. În sfârșit. Mulțumesc.

Crăciun la Hurezani

Crăciun la Hurezani

Peste familia noastră trecuse comunismul și o lăsase cam schimbată. Decăzuți din rang și sărăciți de comuniști, erau mulțumiți că aveau unde să stea, le lăsaseră casele cele mari cu etaj și pridvoare brâncovenești. Între ele aveam un parc cu pomi și-n mijloc un brad înalt înconjurat de flori târâtoare, albastre. Îl făcuse bunicul. În rest, le luaseră comuniștii tot.

În casa nostră la parter ținusem școala ani de zile. Când i-au făcut altă clădire școlii, ne-am mutat noi jos și din sala de clasă tata făcuse două cămăruțe, unde stăteam iarna, ca să ne fie mai cald. Sus aveam camere de trei-patru metri înălțime, se încălzeau greu. Dacă strigam, făceau ecou. Chiar îmi plăcea să mă joc așa.

Prin ferestra de la drum auzeam pașii scârțâind pe zăpadă. Scârț, scârț sub bocanci. Jeancă din Vălcea bătând în geam, să ceară mere, mirosul de rufe înghețate pe care le băga mama în casă, la uscat… cam așa arată Crăciunul din mintea mea. E iarna din mine. Citește în continuare „Crăciun la Hurezani”

Adolescență, uniformitatea e asasinul tău

Adolescență, uniformitatea e asasinul tău

În ciuda aparențelor de libertate și diversitate, trendurile, moda, valurile ne iau tinerii frumoși și nebuni și-i uniformizează, îi croiește după calapoade mai noi, dar calapoade. Așa ne trezim cu ei că se supun unor obiceiuri absurde, unor jocuri grotești sau unor practici stupide. Aspirația de a fi în trend îi duce adesea în banal iar dorința de a fi cool îi face plicticoși de-a dreptul. Pentru că ajung „să fie” și „să facă” la fel.

„Întâlnirea” dintre părinți și copii poate fi o lungă și interesantă experiență, știm asta. Și mai știm că în viața noastră copilul nu vine singur, vine cu colegii de școală, cu vecinii de la bloc, cu grădinița și educatoarea, medicul, învățătoarea, apoi cu toată ceata de profesori. Vine cu meditatorii, cu antrenorii și cu iPhone-ul lui, cu laptopul și, în final, ți se înfățișează cu căștile în urechi. Vine cu o armată de camarazi ai noii lumi pe care el tocmai a cucerit-o. Pare atât de mult altceva încât nici nu mai știi cât mai e copilul tău. Citește în continuare „Adolescență, uniformitatea e asasinul tău”

Vară și artă. Expoziții internaționale la Centrul de Interes

Luna august aduce la Centrul de Interes o serie de trei noi expoziții de artă, în spațiile: BARIL, CAMERA și SABOT. Vernisajul expozițiilor are loc joi, 10 august 2017, de la ora 19:00, la Centrul de Interes de pe strada Fabricii de Chibrituri, nr. 9, etaj 4. Citește în continuare „Vară și artă. Expoziții internaționale la Centrul de Interes”

Remarcabilii

Remarcabilii

Tibi Hartel este un biolog altfel. În fața lui, teoriile clasice de protejare a naturii au căzut, el caută acum explicații în societate pentru ce găsește în sălbăticie. Cum să înțeleagă amfibienii dacă nu înțelege omul? Și-n urma lăsată de frământările lumii actuale, el pleacă să vadă, dacă nu cumva, a apărut o broască.

Acum câțiva ani i-a venit ideea. A descoperit că sunt unii arbori considerați de om de-a dreptul inutili, prea bătrâni, prea șubrezi, putregaiuri pline de gângănii și chiar urâți, dar adevărate mine de aur. Contrar teoriilor „fasonate” ale silvicultorilor, contrar credințelor populare și contrar trendului peisagistic, arborii bătrâni au un rol foarte important, o capacitate colosală de a rezista și de a dărui omului diverse chestii. În primul rând, arborii lui Tibi Hartel sunt bătrâni, foarte bătrâni. Și sunt încă vii. Asta este deja ceva remarcabil. Biologul a construit o platformă on-line, a pus acolo informații despre ce înseamnă un arbore remarcabil, a pus fotografii cu cei descoperiți de el și i-a invitat pe oameni să mai caute și alții și să-i prezinte cum se cuvine. Așa s-a creat o hartă.

Acum harta aceasta este însemnată de 3352 de arbori remarcați de biologi, copii sau de adulți, de dascăli sau excursioniști, toți încântați de descoperire, ca și cum și-ar găsi încă un membru al familiei. Știți emisiunea aceea de la BBC, în care câte un individ pleacă prin lume să-și găsească strămoșii, rudele, familia și scormonește prin biblioteci și cimitire până dă de ei? La fel au făcut și românii dornici să afle ce fel de legătură ascunsă există între ei și câte un copac rămas în viață timp de sute de ani.

Îi găsesc, îi măsoară și le dau nume. Sunt câțiva dintre arbori adevărate curiozități, biologii și drumeții fac pelerinaje la ei. „Stejarul lui Avram”, „Stejarul lui Ștefan”, „Teiul lui Eminescu” sau „Stejarul lui Banciu” (Alma Vii), „Arborele Rotund” (Tibod), „Bătrânul Carpaților” (Mercheașa), „Arborele Bătrân” (Dăișoara), „Adam și Eva” (Rupea) – au acum un fel de buletin de identitate. Au fost măsurați, analizați, localizați.

Așa cum știi unde e casa lui Mozart pe hartă, sau turnul din Pisa, unde e Coloseumul sau Sfinxul, tot așa vei ști de acum unde e stejarul care are 800 de ani, teiul sau părul miraculos, pe lângă care au trecut hoardele barbare acum o jumătate de mileniu, sub care poeții își cântau visele sau care au adăpostit nopțile de basm ale copiilor rătăciți. Pe Lizuca și Patrocle. Citește mai departe!

Un român, fost autor de jafuri, ajunge campion de maraton și lecție de viață

Un român, fost autor de jafuri, ajunge campion de maraton și lecție de viață

Ați citit Shantaram, romanul autobiografic al lui Gregory Roberts, un evadat dintr-o închisoare de maximă siguranță din Australia care-și caută rostul prin favelele indiene? Dar cărțile Svetlanei Aleksievici despre fetele fecioare sau soldații din Afganistan? Ei bine, chiar dacă nu le-ați citit încă, e bine de știut că au avut un succes extraordinar, s-au și vândut ca pâinea caldă, dar au avut și recunoaștere instituțională, ultima autoare primind premiul Nobel. Sigur că e vorba de literatură de calitate, de scriituri profesioniste sau de excepție. Dar mai e ceva. E o sete de viață a cititorului, de experiențe trăite cu adevărat, de contactul cu omul viu, cu atât mai mare setea, cu cât lumea virtuală ne digeră zilnic în burta ei. Se poate spune că dacă mai ieri omul căuta lumea imaginară în care să-și găsescă refugiul din cea reală, acum se întâmplă procesul invers. Căutăm cu ardoare viața reală în care să evadăm din cea virtuală, o adulmecăm, o urmărim și ne hrănim cu ea când o găsim.

Bistriţeanul Tiberiu Uşeriu a câştigat pentru a doua oară consecutiv Maratonul 6633 Arctic Ultra, o cursă desfăşurată pe distanţa de 350 de mile (peste 560 kilometri) în apropierea Cercului Polar, el conducând această probă extremă de la început până la sfârşit.

Zilele trecute, un maratonist român din Bistrița a publicat o carte autobiografică („27 de pași”). La lansarea organizată la Cluj, l-au așteptat peste 300 de oameni interesați să-l vadă și să-i afle povestea. L-au aplaudat frenetic și ore în șir au stat la rând să primească autografe. Cartea lui oferă o lecție de viață echivalentă cu revelarea unui „secret”, nu doar despre el, despre Tibi Ușeriu, cât despre noi. Putem, iată că suntem capabili să ne ridicăm de oricât de jos ne-ar fi trântit viața și să ne reinventăm. Este o carte despre „Așa nu” care te duce încet, în reprize de câte 27 de pași, spre „Așa da”.

Tibi Ușeriu a fost copil flămând, slugă pe brânză, călăreț singuratic, aventurier în Gran Canaria, autor de jaf armat în Austria, pușcăriaș între patru pereți într-o închisoare de maximă siguranță în Germania. După toate astea, a ajuns câștigătorul mai multor competiții de anduranță culminând cu ultramaratonul Arctic Ultra de la Cercul Polar, 6633. Aleargă ca un copil flămând, călăreț singuratic, aventurier nebun tocmai scăpat din pușcărie. Aleargă după sine însuși. Speră să se prindă de mânecă și să rămâna așa, împreună, pentru tot restul vieții.

Povestea lui Tibi este una aproape tipică pentru copiii săraci ai comunismului. Părinții – muncitori modești, locuind într-un bloc ca o cutie, într-un orășel din România muncitorească. Abrutizati de muncă, bătuți ei înșiși în copilărie, neînțelegându-se între ei, cu atât mai puțin înțelegându-și copiii, le aplică singura educație de care au auzit vreodată: cureaua de la pantaloni. Vara era dat slugă la munte unor ciobani care-l exploatau fără milă. Copil fără copilărie, visând să zboare cu bicicleta Tohan a vecinului, cu caii liberi de pe Bârgaie, cu tirul în lumea cea mare, râvnind după un cub de zahăr și închipuind banane cu carul, Tibi iese din menghina copilărie aproape la fel ca toți ceilalți de vârsta lui, tulind-o peste graniță. Pur și simplu așa a fost după ’90, așa s-a întâmplat. Dacă altă dată, când fugeau de acasă, copiii ajungeau agățați de trenuri în București, după căderea comunismului lumea cea mare îi ademenea, îi amețea. Fuga lui l-a eliberat, i-a dat ceva mai multe banane, vitrine colorate, muncă din răsputeri într-o pizzerie italiană din Germania și multe alte idei. Vedea că se poate. Că orice se poate.

„Am fost pe rând slugă la ciobani pe Bârgaie, porcar în armata română, azilant politic în Berlin, pizzer într-un restaurant italian, bodyguard la un interlop sârb, martor într-o galerie de alba-neagra Gran Canaria şi autor de jafuri armate. Am evadat din două închisori europene dar nu şi din a treia. Vânat prin Interpol am devenit client al unei puşcării de maximă securitate. Drept urmare, timp de aproape 10 ani am lipsit de la apel din propria tinereţe, închis complet singur între patru ziduri albe, foarte groase. Cei care au auzit de mine după ce am câştigat 6633 Atlantic Ultra vor descoperi în această carte povestea mea aşa cum nu o ştie nimeni şi n-a auzit-o nimeni niciodată. La fel şi cei care, fără a mă fi întrebat înainte, m-au ales ca subiect al examenul de capacitate la limba română”

mărturisește Tibi Uşeriu la începutul cărții lui.

Schimbarea lui nu se produce în închisoare, cum s-ar putea crede, ci în libertate. În închisoare, Tibi Ușeriu nu reușește să penetreze cu închipuirea unei vieți noi zidurile albe ale celulei. „Nu aveam vise”, spune el, „nu mă puteam gândi la ce aș vrea să fac când mă eliberez, acolo te gândeai doar cum să supravețuiești. Dacă supraviețuiai puteai face orice.” Și așa a și fost. Ajuns acasă în Tiha Bârgăului, Tibi îl găsește pe fratele său mai mare, Alin, organizând un fel de fundație-tabără pentru copii cum au fost ei. Îi învață să iubească muntele, mobilizează mii de tineri cu care plantează păduri și face cam ce nu-și putea închipui că se poate face. Casa bunicului lor, un alt loc de penitență în copilărie, devenise acum o așezare caldă, cu Alin aproape. Șase luni, Tibi n-a putut deschide ușa camerei. Se trezea dimineața dar nu ieșea. Aștepta să vină Alin, să îi deschidă ușa, apoi ieșea.

Pe drumul Damascului prin Dosul Zâmbroaiei

Iar ieșirea asta, într-o zi, a făcut-o în fugă. A alergat pe câmpuri, pe Dosul Zâmbroaiei, prin pădurile care altădată îi adăposteau chinurile copilăriei. A respirat, a alergat, s-a bucurat. A fugit, descoperind că trăiește, că se poate mișca și că e liber. Iar fuga aceasta a devenit o obișnuință. Ca plimbarea din curtea închisorii, unde măsura 27 de pași zilnic. Numai că acum erau 27plus27plus27… Curtea „închisorii” lui se lărgea cu fiecare zi și a ajuns cam la 10 km pe zi. Tibi încerca astfel să se elibereze de propriile fantasme și dezvolta o tehnică de îmblânzire a lor.

„Până atunci, vara însemna muncă, foame, chin și atât de puține clipe fericite, că le puteai număra pe degete. De pildă, când reușeam să încalec clandestin câte un cal și să-l alerg la galop rămânând strâns lipit de coama lui. Dezvoltasem o tehnică. Mă apropiam lent, cu o mână de iarbă proaspătă, îl mângâiam pe bot să-mi câștig încrederea, apoi pe gât, pe coamă. Prindeam strâns și, cu o mișcare largă de picior eram pe el. Apoi dă-i. E o senzație de fericire aparte, că un drog, care mă cheamă la ea mereu. Și acum, că un om matur, cu greu rezist tentației când dau de cal la păscut prin Dălbian. Îmi place șocul pe care îl au când se trezesc încălecați. Îmi place viteza cu care vor sa fugă de omul strâns lipit de spatele lor. Se scutură, lovesc în gol al cu copitele, se smucesc, frânează brusc. Așa și eu. Uneori, când alerg, îmi amintesc de această senzație. M-aș scutura de trecut, dar el stă strâns lipit de mine. E povara cu care trebuie să alerg mereu. O să trag după mine cum am tras sania roșie la Cercul Polar când cu Ultra 6633. Există lucruri de care nu te poți scutura cu una, cu două. Mai bine ți le asumi, te împrietenești cu ele, le lași să facă parte din tine, le duci cu o oarecare împăcare, că vesta cu nisip cu care m-am antrenat luni de zile pentru Tor des Géants, competiția din Alpi. Vesta are tot felul de buzunare umplute cu nisip și cântărește 10 kile. Presiunea o simți în piept, în genunchi, la fiecare pas. Când o dai jos, ești mai ușor că un înger, parcă plutești deasupra pământului. Dacă vrei să-ți fie ușor, trebuie sa treci cumva de ceva greu mai întâi. Ușor poate oricine.”

scrie el despre cum s-a lipit alergatul de Tibi (Pag 70-71)

Ușor poate oricine, e un fel de vorbă a celor de la Tășuleasa Social, organizație înființată de Alin Uhlmann Ușeriu și pentru care lucrează amândoi frații acum. La Tășuleasa Social s-au demarat proiecte de mediu, sociale și culturale, s-au adunat în jurul ei de-a lungul anilor, zeci de mii de voluntari, au plantat sute de hectare de pădure și au cultivat respectul pentru natură și pentru spiritual tinerilor. Iar povestea fratelui mai mare care-l salvează de multe ori și-l recuperează pe cel mai mic, este și ea o lecție de viață, alta decât cea biblică, după cum remarca psihologul Mircea Miclea.

„Pot alerga pe acest drum al meu”, scrie Tibi Ușeriu, „cu ochii închiși și îl fac cu aceeași plăcere și acum, fie singur, fie cu Alin, cu voluntari sau cu diverși prieteni care vor să fugă alături de mine. E ca o terapie. Uneori îl mai alerg cu gândul la pruncul ăla alb și înfometat, învelit în nailon și încălțat cu cizme de cauciuc cu trei numere mai mari, care căuta noaptea, prin ceață, o paie inexistentă. Atunci alerg zâmbind. Nu regret niciodată nimic, nici măcar trecutul. Drumul adevărat e mereu cel care stă înainte.”

Și poate că cei mai importanți 27 pași pe care i-a făcut Tibi Ușeriu sunt în acestă carte.

„Nu regret că am scris cartea aceasta. Trebuia cumva să îmi asum trecutul pentru că ştiu că altfel mi-l asumă altcineva. (…) Pe cei care cred în mine nu i-a putut schimbat această carte. Mi-am ispăşit pedeapsa. Am început la 22 de ani să comit jafuri armate şi am fost prins la 25. Am fost condamnat pentru jafurile care le-am făcut la 23 de ani de închisoare. Eram căutat, am fost prins de două ori, am evadat din 2006 şi 2008 şi la un moment dat din cei 23 de ani (am primit 13 ani în Germania şi nouă ani şi în Austria şi trebuia să fac amândouă pedepsele), în 2006 comunitatea europeană a cumulat aceste pedepse şi a trebuit cea mai mare pedeapsă. Am executat cei 13 ani însă şi din aceştia am făcut 2/3… Dar dacă nu e de ajuns și mâine vor spune că trebuie să fiu spânzurat voi accepta să fiu spânzurat, am să mă obișnuiesc și cu asta cum m-am obișnuit cu toate.”

În 2017, la startul maratonului arctic din Canada s-au aflat 24 de concurenţi, care s-au înscris în cele trei secţiuni: 120 de mile, plus 120 de mile şi 350 de mile, în ultima luând startul şi Tiberiu Uşeriu (42 de ani), alături de alţi 17 participanţi. Din cei 18 înscrişi la start, doar Uşeriu şi încă trei participanţi – din Scoţia, Anglia şi Franţa – au mai participat la maraton.

În 2016, Uşeriu a câştigat Maratonul 6633 Arctic Ultra în 173 de ore şi 40 de minute şi a avut de înfruntat temperaturi chiar şi de minus 62 de grade Celsius. La start s-au mai aflat doi români – Vlad Tănase şi Andrei Roşu – care au încheiat cursa pe locul trei.

Text publicat în Revista Sinteza