Adolescență, uniformitatea e asasinul tău

Adolescență, uniformitatea e asasinul tău

În ciuda aparențelor de libertate și diversitate, trendurile, moda, valurile ne iau tinerii frumoși și nebuni și-i uniformizează, îi croiește după calapoade mai noi, dar calapoade. Așa ne trezim cu ei că se supun unor obiceiuri absurde, unor jocuri grotești sau unor practici stupide. Aspirația de a fi în trend îi duce adesea în banal iar dorința de a fi cool îi face plicticoși de-a dreptul. Pentru că ajung „să fie” și „să facă” la fel.

„Întâlnirea” dintre părinți și copii poate fi o lungă și interesantă experiență, știm asta. Și mai știm că în viața noastră copilul nu vine singur, vine cu colegii de școală, cu vecinii de la bloc, cu grădinița și educatoarea, medicul, învățătoarea, apoi cu toată ceata de profesori. Vine cu meditatorii, cu antrenorii și cu iPhone-ul lui, cu laptopul și, în final, ți se înfățișează cu căștile în urechi. Vine cu o armată de camarazi ai noii lumi pe care el tocmai a cucerit-o. Pare atât de mult altceva încât nici nu mai știi cât mai e copilul tău. Citește în continuare „Adolescență, uniformitatea e asasinul tău”

Anunțuri

Vară și artă. Expoziții internaționale la Centrul de Interes

Luna august aduce la Centrul de Interes o serie de trei noi expoziții de artă, în spațiile: BARIL, CAMERA și SABOT. Vernisajul expozițiilor are loc joi, 10 august 2017, de la ora 19:00, la Centrul de Interes de pe strada Fabricii de Chibrituri, nr. 9, etaj 4. Citește în continuare „Vară și artă. Expoziții internaționale la Centrul de Interes”

Remarcabilii

Remarcabilii

Tibi Hartel este un biolog altfel. În fața lui, teoriile clasice de protejare a naturii au căzut, el caută acum explicații în societate pentru ce găsește în sălbăticie. Cum să înțeleagă amfibienii dacă nu înțelege omul? Și-n urma lăsată de frământările lumii actuale, el pleacă să vadă, dacă nu cumva, a apărut o broască.

Acum câțiva ani i-a venit ideea. A descoperit că sunt unii arbori considerați de om de-a dreptul inutili, prea bătrâni, prea șubrezi, putregaiuri pline de gângănii și chiar urâți, dar adevărate mine de aur. Contrar teoriilor „fasonate” ale silvicultorilor, contrar credințelor populare și contrar trendului peisagistic, arborii bătrâni au un rol foarte important, o capacitate colosală de a rezista și de a dărui omului diverse chestii. În primul rând, arborii lui Tibi Hartel sunt bătrâni, foarte bătrâni. Și sunt încă vii. Asta este deja ceva remarcabil. Biologul a construit o platformă on-line, a pus acolo informații despre ce înseamnă un arbore remarcabil, a pus fotografii cu cei descoperiți de el și i-a invitat pe oameni să mai caute și alții și să-i prezinte cum se cuvine. Așa s-a creat o hartă.

Acum harta aceasta este însemnată de 3352 de arbori remarcați de biologi, copii sau de adulți, de dascăli sau excursioniști, toți încântați de descoperire, ca și cum și-ar găsi încă un membru al familiei. Știți emisiunea aceea de la BBC, în care câte un individ pleacă prin lume să-și găsească strămoșii, rudele, familia și scormonește prin biblioteci și cimitire până dă de ei? La fel au făcut și românii dornici să afle ce fel de legătură ascunsă există între ei și câte un copac rămas în viață timp de sute de ani.

Îi găsesc, îi măsoară și le dau nume. Sunt câțiva dintre arbori adevărate curiozități, biologii și drumeții fac pelerinaje la ei. „Stejarul lui Avram”, „Stejarul lui Ștefan”, „Teiul lui Eminescu” sau „Stejarul lui Banciu” (Alma Vii), „Arborele Rotund” (Tibod), „Bătrânul Carpaților” (Mercheașa), „Arborele Bătrân” (Dăișoara), „Adam și Eva” (Rupea) – au acum un fel de buletin de identitate. Au fost măsurați, analizați, localizați.

Așa cum știi unde e casa lui Mozart pe hartă, sau turnul din Pisa, unde e Coloseumul sau Sfinxul, tot așa vei ști de acum unde e stejarul care are 800 de ani, teiul sau părul miraculos, pe lângă care au trecut hoardele barbare acum o jumătate de mileniu, sub care poeții își cântau visele sau care au adăpostit nopțile de basm ale copiilor rătăciți. Pe Lizuca și Patrocle. Citește mai departe!

Un român, fost autor de jafuri, ajunge campion de maraton și lecție de viață

Un român, fost autor de jafuri, ajunge campion de maraton și lecție de viață

Ați citit Shantaram, romanul autobiografic al lui Gregory Roberts, un evadat dintr-o închisoare de maximă siguranță din Australia care-și caută rostul prin favelele indiene? Dar cărțile Svetlanei Aleksievici despre fetele fecioare sau soldații din Afganistan? Ei bine, chiar dacă nu le-ați citit încă, e bine de știut că au avut un succes extraordinar, s-au și vândut ca pâinea caldă, dar au avut și recunoaștere instituțională, ultima autoare primind premiul Nobel. Sigur că e vorba de literatură de calitate, de scriituri profesioniste sau de excepție. Dar mai e ceva. E o sete de viață a cititorului, de experiențe trăite cu adevărat, de contactul cu omul viu, cu atât mai mare setea, cu cât lumea virtuală ne digeră zilnic în burta ei. Se poate spune că dacă mai ieri omul căuta lumea imaginară în care să-și găsescă refugiul din cea reală, acum se întâmplă procesul invers. Căutăm cu ardoare viața reală în care să evadăm din cea virtuală, o adulmecăm, o urmărim și ne hrănim cu ea când o găsim.

Bistriţeanul Tiberiu Uşeriu a câştigat pentru a doua oară consecutiv Maratonul 6633 Arctic Ultra, o cursă desfăşurată pe distanţa de 350 de mile (peste 560 kilometri) în apropierea Cercului Polar, el conducând această probă extremă de la început până la sfârşit.

Zilele trecute, un maratonist român din Bistrița a publicat o carte autobiografică („27 de pași”). La lansarea organizată la Cluj, l-au așteptat peste 300 de oameni interesați să-l vadă și să-i afle povestea. L-au aplaudat frenetic și ore în șir au stat la rând să primească autografe. Cartea lui oferă o lecție de viață echivalentă cu revelarea unui „secret”, nu doar despre el, despre Tibi Ușeriu, cât despre noi. Putem, iată că suntem capabili să ne ridicăm de oricât de jos ne-ar fi trântit viața și să ne reinventăm. Este o carte despre „Așa nu” care te duce încet, în reprize de câte 27 de pași, spre „Așa da”.

Tibi Ușeriu a fost copil flămând, slugă pe brânză, călăreț singuratic, aventurier în Gran Canaria, autor de jaf armat în Austria, pușcăriaș între patru pereți într-o închisoare de maximă siguranță în Germania. După toate astea, a ajuns câștigătorul mai multor competiții de anduranță culminând cu ultramaratonul Arctic Ultra de la Cercul Polar, 6633. Aleargă ca un copil flămând, călăreț singuratic, aventurier nebun tocmai scăpat din pușcărie. Aleargă după sine însuși. Speră să se prindă de mânecă și să rămâna așa, împreună, pentru tot restul vieții.

Povestea lui Tibi este una aproape tipică pentru copiii săraci ai comunismului. Părinții – muncitori modești, locuind într-un bloc ca o cutie, într-un orășel din România muncitorească. Abrutizati de muncă, bătuți ei înșiși în copilărie, neînțelegându-se între ei, cu atât mai puțin înțelegându-și copiii, le aplică singura educație de care au auzit vreodată: cureaua de la pantaloni. Vara era dat slugă la munte unor ciobani care-l exploatau fără milă. Copil fără copilărie, visând să zboare cu bicicleta Tohan a vecinului, cu caii liberi de pe Bârgaie, cu tirul în lumea cea mare, râvnind după un cub de zahăr și închipuind banane cu carul, Tibi iese din menghina copilărie aproape la fel ca toți ceilalți de vârsta lui, tulind-o peste graniță. Pur și simplu așa a fost după ’90, așa s-a întâmplat. Dacă altă dată, când fugeau de acasă, copiii ajungeau agățați de trenuri în București, după căderea comunismului lumea cea mare îi ademenea, îi amețea. Fuga lui l-a eliberat, i-a dat ceva mai multe banane, vitrine colorate, muncă din răsputeri într-o pizzerie italiană din Germania și multe alte idei. Vedea că se poate. Că orice se poate.

„Am fost pe rând slugă la ciobani pe Bârgaie, porcar în armata română, azilant politic în Berlin, pizzer într-un restaurant italian, bodyguard la un interlop sârb, martor într-o galerie de alba-neagra Gran Canaria şi autor de jafuri armate. Am evadat din două închisori europene dar nu şi din a treia. Vânat prin Interpol am devenit client al unei puşcării de maximă securitate. Drept urmare, timp de aproape 10 ani am lipsit de la apel din propria tinereţe, închis complet singur între patru ziduri albe, foarte groase. Cei care au auzit de mine după ce am câştigat 6633 Atlantic Ultra vor descoperi în această carte povestea mea aşa cum nu o ştie nimeni şi n-a auzit-o nimeni niciodată. La fel şi cei care, fără a mă fi întrebat înainte, m-au ales ca subiect al examenul de capacitate la limba română”

mărturisește Tibi Uşeriu la începutul cărții lui.

Schimbarea lui nu se produce în închisoare, cum s-ar putea crede, ci în libertate. În închisoare, Tibi Ușeriu nu reușește să penetreze cu închipuirea unei vieți noi zidurile albe ale celulei. „Nu aveam vise”, spune el, „nu mă puteam gândi la ce aș vrea să fac când mă eliberez, acolo te gândeai doar cum să supravețuiești. Dacă supraviețuiai puteai face orice.” Și așa a și fost. Ajuns acasă în Tiha Bârgăului, Tibi îl găsește pe fratele său mai mare, Alin, organizând un fel de fundație-tabără pentru copii cum au fost ei. Îi învață să iubească muntele, mobilizează mii de tineri cu care plantează păduri și face cam ce nu-și putea închipui că se poate face. Casa bunicului lor, un alt loc de penitență în copilărie, devenise acum o așezare caldă, cu Alin aproape. Șase luni, Tibi n-a putut deschide ușa camerei. Se trezea dimineața dar nu ieșea. Aștepta să vină Alin, să îi deschidă ușa, apoi ieșea.

Pe drumul Damascului prin Dosul Zâmbroaiei

Iar ieșirea asta, într-o zi, a făcut-o în fugă. A alergat pe câmpuri, pe Dosul Zâmbroaiei, prin pădurile care altădată îi adăposteau chinurile copilăriei. A respirat, a alergat, s-a bucurat. A fugit, descoperind că trăiește, că se poate mișca și că e liber. Iar fuga aceasta a devenit o obișnuință. Ca plimbarea din curtea închisorii, unde măsura 27 de pași zilnic. Numai că acum erau 27plus27plus27… Curtea „închisorii” lui se lărgea cu fiecare zi și a ajuns cam la 10 km pe zi. Tibi încerca astfel să se elibereze de propriile fantasme și dezvolta o tehnică de îmblânzire a lor.

„Până atunci, vara însemna muncă, foame, chin și atât de puține clipe fericite, că le puteai număra pe degete. De pildă, când reușeam să încalec clandestin câte un cal și să-l alerg la galop rămânând strâns lipit de coama lui. Dezvoltasem o tehnică. Mă apropiam lent, cu o mână de iarbă proaspătă, îl mângâiam pe bot să-mi câștig încrederea, apoi pe gât, pe coamă. Prindeam strâns și, cu o mișcare largă de picior eram pe el. Apoi dă-i. E o senzație de fericire aparte, că un drog, care mă cheamă la ea mereu. Și acum, că un om matur, cu greu rezist tentației când dau de cal la păscut prin Dălbian. Îmi place șocul pe care îl au când se trezesc încălecați. Îmi place viteza cu care vor sa fugă de omul strâns lipit de spatele lor. Se scutură, lovesc în gol al cu copitele, se smucesc, frânează brusc. Așa și eu. Uneori, când alerg, îmi amintesc de această senzație. M-aș scutura de trecut, dar el stă strâns lipit de mine. E povara cu care trebuie să alerg mereu. O să trag după mine cum am tras sania roșie la Cercul Polar când cu Ultra 6633. Există lucruri de care nu te poți scutura cu una, cu două. Mai bine ți le asumi, te împrietenești cu ele, le lași să facă parte din tine, le duci cu o oarecare împăcare, că vesta cu nisip cu care m-am antrenat luni de zile pentru Tor des Géants, competiția din Alpi. Vesta are tot felul de buzunare umplute cu nisip și cântărește 10 kile. Presiunea o simți în piept, în genunchi, la fiecare pas. Când o dai jos, ești mai ușor că un înger, parcă plutești deasupra pământului. Dacă vrei să-ți fie ușor, trebuie sa treci cumva de ceva greu mai întâi. Ușor poate oricine.”

scrie el despre cum s-a lipit alergatul de Tibi (Pag 70-71)

Ușor poate oricine, e un fel de vorbă a celor de la Tășuleasa Social, organizație înființată de Alin Uhlmann Ușeriu și pentru care lucrează amândoi frații acum. La Tășuleasa Social s-au demarat proiecte de mediu, sociale și culturale, s-au adunat în jurul ei de-a lungul anilor, zeci de mii de voluntari, au plantat sute de hectare de pădure și au cultivat respectul pentru natură și pentru spiritual tinerilor. Iar povestea fratelui mai mare care-l salvează de multe ori și-l recuperează pe cel mai mic, este și ea o lecție de viață, alta decât cea biblică, după cum remarca psihologul Mircea Miclea.

„Pot alerga pe acest drum al meu”, scrie Tibi Ușeriu, „cu ochii închiși și îl fac cu aceeași plăcere și acum, fie singur, fie cu Alin, cu voluntari sau cu diverși prieteni care vor să fugă alături de mine. E ca o terapie. Uneori îl mai alerg cu gândul la pruncul ăla alb și înfometat, învelit în nailon și încălțat cu cizme de cauciuc cu trei numere mai mari, care căuta noaptea, prin ceață, o paie inexistentă. Atunci alerg zâmbind. Nu regret niciodată nimic, nici măcar trecutul. Drumul adevărat e mereu cel care stă înainte.”

Și poate că cei mai importanți 27 pași pe care i-a făcut Tibi Ușeriu sunt în acestă carte.

„Nu regret că am scris cartea aceasta. Trebuia cumva să îmi asum trecutul pentru că ştiu că altfel mi-l asumă altcineva. (…) Pe cei care cred în mine nu i-a putut schimbat această carte. Mi-am ispăşit pedeapsa. Am început la 22 de ani să comit jafuri armate şi am fost prins la 25. Am fost condamnat pentru jafurile care le-am făcut la 23 de ani de închisoare. Eram căutat, am fost prins de două ori, am evadat din 2006 şi 2008 şi la un moment dat din cei 23 de ani (am primit 13 ani în Germania şi nouă ani şi în Austria şi trebuia să fac amândouă pedepsele), în 2006 comunitatea europeană a cumulat aceste pedepse şi a trebuit cea mai mare pedeapsă. Am executat cei 13 ani însă şi din aceştia am făcut 2/3… Dar dacă nu e de ajuns și mâine vor spune că trebuie să fiu spânzurat voi accepta să fiu spânzurat, am să mă obișnuiesc și cu asta cum m-am obișnuit cu toate.”

În 2017, la startul maratonului arctic din Canada s-au aflat 24 de concurenţi, care s-au înscris în cele trei secţiuni: 120 de mile, plus 120 de mile şi 350 de mile, în ultima luând startul şi Tiberiu Uşeriu (42 de ani), alături de alţi 17 participanţi. Din cei 18 înscrişi la start, doar Uşeriu şi încă trei participanţi – din Scoţia, Anglia şi Franţa – au mai participat la maraton.

În 2016, Uşeriu a câştigat Maratonul 6633 Arctic Ultra în 173 de ore şi 40 de minute şi a avut de înfruntat temperaturi chiar şi de minus 62 de grade Celsius. La start s-au mai aflat doi români – Vlad Tănase şi Andrei Roşu – care au încheiat cursa pe locul trei.

Text publicat în Revista Sinteza

Pantalonii de velur și restul lumii

„Dacă ai judeca un pește după capacitățile sale de a se urca într-un copac, el va crede toată viața că e un prost”
Albert Einstein

Când au ajuns în Germania erau tunși toți la fel, de frizerul de pe strada lor din Mediaș și, toți aveau pantaloni la fel, din velur maro, cusuți la același croitor. Erau cei mai buni și mai eleganți pantaloni pe care-i avuseseră ei vreodată. Dar nemții, cum au dat cu ochii de ei în ușa clasei, au început să râdă. Râdeau de frizuri? Râdeau de pantaloni? Râdeau de ei? Se vedea pe ei că vin din altă parte, că alt soare și alt frig le tăbăcise pielea? Aveau altă sclipire în ochi, ca mieii primăvara? Ce aveau ei atât de caraghios încât să se prăpădească alții de râs? Veniseră în țara lor mamă, după ce ani de zile tânjiseră s-o vadă. S-au așteptat la îmbrățișări, cum te-ai duce în vizită la bunici. La ispiteli curioase: cum e acolo de unde veniți voi? E munte, e mare, e vânt, sunt avioane? Dar nu, nimeni nu-i întreba nimic, iar când deschideau gura, germana lor stâlcită dezlănțuia hohote de râs.

S-au întors nedumeriți acasă. Acasă e un fel de a spune, stăteau provizoriu la un unchi. Părinții nu le-au putut explica prea multe. Copii afurisiți! Atât ține minte Paul că le-ar fi spus. Apoi a venit viața, s-au luat cu ea, n-au mai auzit răsete, n-au mai auzit mare lucru. Când granițele s-au deschis de tot, Paul și alții ca el s-au întors acasă, în Transilvania. N-a purtat supărare pentru niște șicane copilărești, s-a întors de dor, dar n-a uitat povestea cu pantalonii de velur.

Acum poartă ce-i place, cutreieră lumea ca ghid internațional, și-a cumpărat o casă, două, trei în satul în care sașii lui erau majoritari, iar el a devenit un foarte min-minoritar printre români și țigani. Ba mai mult, ca să râdă la rândul lui de jocul de-a majoritatea cu minoritatea, a adus cu el și alți prieteni din Olanda, America, Franța, Elveția… Sunt 13 nații reprezentate acum în satul sașilor de pe Valea Târnavelor. In serile de vară, Paul îi cheamă la masă în grădina lui și din acel nou Babilon răsună râsete în 13 limbi. Râd de o poveste cu pantalonii de velur.

MODELUL

În satul lor de sași în care poarta de la intrare se închidea cu zăvoarele seara, au fost primiți de-a lungul timpului mulți „musafiri”. Dar ei trebuiau să bată mai întâi la poartă și după ce li se deschidea și erau cercetați, de unde vin și cine sunt, erau primiți cu toată inima. Așa au intrat la ei în sat mormonii, cei izgoniți din Cârța, un italian care făcea cașcaval, un doctor, un pălărier, ciobani, țigani dar și Ricu, un măcelar român. Comunitatea lor închisă și tăcută își supraveghea atent „musafirii”. Românii, aveau să povestească sașii mai târziu, erau cei mai buni imitatori ai lor și cei mai bine primiți în comunitățile nemțești.

După ce și-au luat pământuri în vecinătatea sașilor românii se uitau atent la obiceiurile lor: când îi vedeau plecând la semănat, plecau și ei, când plecau sașii la secerat, plecau și românii, când ieșeau la coasă, ieșeau și ei. Când culegeau strugurii sașii, îi culegeau și românii. Pe deal aveau biserica sașii, pe deal și-au ridicat-o și românii. Aveau sașii o societate a femeilor, și-au făcut și româncele una. Aveau sașii școală, și-au făcut și românii. Aveau sașii bibliotecă, și-au făcut și românii.

Peste ani, preotul ortodox, împreună cu cel sas vor scrie într-un caiet de dictando cam cum s-au întâmplat lucrurile în satul lor. Iar la înmormântarea lui Ricu, măcelarul, bărbat gras și greu, sașii se vor fi încolonat în spatele cortegiului, iar când vor fi obosit cei câțiva români cu sicriul pe umeri, sașii îl vor fi preluat din mers și împreună l-au urcat dealul pe Ricu, măcelarul lor.

SUFERINȚA

Anda nu avea pachețel la ea în fiecare zi. Ba chiar în niciuna. Nu avea teniși nerupți, îi lua gata purtați de la frați. Colegele râdeau de ea, nu o dată ajungea acasă umflată de plâns. Dar mahalaua Gârcin nu-i lua în seamă lacrimile. Acolo curgeau râuri de lacrimi zi și noapte, copii, femei și fete frâmântau noroaiele curților cu lacrimile lipite de obraji ca niște semne din naștere. Într-o noapte, ascultând țipetele unei femei caftite de bărbat, care brazdau bezna mahalalaei, Anda și-a promis că ea nu se va mărita la 12 ani, nu va face zece copii și nu va rămâne în bezna țigăniei. A mers mai departe la școală. Ca și cum doar ea era pe pământ, nu mai auzea și nu mai vedea batjocura din jur. Citește mai departe!

Lunga iarnă a Bucureștilor

Lunga iarnă a Bucureștilor

Acum o sută de ani, pe 6 decembrie 1916, capitala cădea sub ocupație germană. Burghezia își apărase interesele personale, fortificațiile n-au apărat nimic – nu erau funcționale -, iar în calea armatelor germane, au ieșit doar două fetițe scăpate de sub ochii lui tante Caterine. Nepregătită, derutată și lăsată singură, populația fraternizează sau moare de foame. Nici armata n-o duce mai bine. Bolile societății noastre, o sută de ani mai târziu, le veți descoperi nevindecate.

Femeia din fața mea are o figură luminoasă, miroase a Trésor de la Lancôme și poartă un deux-pieces de culoarea frunzelor de toamnă. În piept are o broșă de aur bătută cu rubine. Despre ceasul de aur pe care nu-l mai are, i l-a furat un bandit într-o seară pe stradă, îmi va povesti mai târziu. În oglinzile aurite de la Capșa se reflectă doar chipul ei, pentru că de ore bune bem cafele și mâncăm prăjituri Joffre doar noi două, singure în toată cafeneaua. Ca să ne înviorăm privirea, ne mai uităm din când în când pe stradă. Studenți grăbiți, purtând rucsaci și căști în urechi trec pe Calea Victoriei, spre centrul Capitalei. E o zi însorită de început de iarnă. Așa o fi fost și acum o sută de ani când au intrat nemții în București, și-au ocupat orașul?

Citește în continuare „Lunga iarnă a Bucureștilor”

Faceţi istorie înainte s-o predaţi!

Faceţi istorie înainte s-o predaţi!

Era o seară de joi, iar amfiteatrul facultăţii era plin ochi, peste 150 de tineri studenţi aşteptau cursul lui Alexandru Stermin. N-am găsit loc, am stat o vreme în picioare. Stermin este biolog şi tema anunţată avea legătură cu biologia, antropologia şi psihologia comportamentală. Nu vorbea, aşadar, despre alcătuirea frunzei.

Avea să vorbească aproape două ore, iar la sfârşit, a fost aplaudat frenetic, în picioare ca la teatru. S-a înfiorat pielea pe mine de emoţie. Am avut şi eu profesori, am fost şi la alte facultăţi în vizită, dar nu mai văzusem atâta entuziasm

Stermin are 30 de ani şi o minte larg deschisă. El poate să caute o specie rară de pasăre ani de zile, dar caută şi legăturile dintre lucruri, dintre fenomene, dintre om şi natură, cosmos, religie sau sexualitate. Nu rămâne cantonat la ceva anume pe care să-l studieze unilateral, trece dincolo de asta şi caută sensul, contextul, efectul.

El face istorie, antropologie, cultură, nu doar biologie.

El răspunde nevoilor actuale de gândire şi înţelege a lumii în care trăim. Iar studenţii merg acolo unde aceste nevoi le sunt satisfăcute.

De ce să mai pierzi vremea cu firimituri de informaţie pe care le găseşti oriunde, chiar şi pe internet, când cineva îţi construieşte un puzzle întreg, tabloul complet sub ochii tăi? Iată de ce vremurile sunt pentru tânărul Stermin care nu cere ore în plus în programă, el schimbă istoria educaţiei în acelaşi interval orar.

Comunitatea istoricilor s-a întruit recent la Cluj, în premieră, şi acesta este un lucru bun, era nevoie să nea arate că e vie, prezentă. Discuţiile au generat dezbateri şi la rândul lui acesta e un lucru bun. Iar la sfârşit au adoptat o rezoluţie prin care istoricii atrag atenţia asupra faptului că numărul de ore de istorie în şcoli nu trebuie redus, ci dimpotrivă, este nevoie de accent pe acest tip de educaţie pentru că formează omul civic.

De acord, dar, dacă vine şi comunitatea geografilor şi cere un număr mai mare de ore, la fel şi cea a lingviştilor, matematicienilor, biologilor…? Şi aşa, o competiţie, o bătălie pe programa şcolară se duce de multă vreme, numărul de ore pentru fiecare disciplină fiind o chestiune negociabilă între tabere sindicale de regulă afiliate politic.

Raţiunile care ţin de actul de educaţie nu au generat până acum o reformă structurală profundă în educaţie.

Curriculumul nu s-a reformat. Nu ştim unde s-au blocat lucrurile, dar nici acum, după sute de intervenţii legislative şi câteva mari reforme începute, şcoala nu-i învaţă pe copiii noştri să gândescă, ci doar să memoreze, iar acest lucru se vede clar din testele periodice la care sunt supuşi.

Să ne întrebăm aşadar:

De ce avem un popor considerat needucat?

De ce avem acţiuni sociale necugetate, cu efecte grave în istorie?

De ce, după 12 ani de şcoală în care se predă limba maternă, românii nu ştiu să scrie şi să vorbească corect?

De ce testele internaţionale indică un analfabetism funcţional de peste 40%?

Oare nu pentru că n-ar fi suficiente ore de limbă română în şcoli ci pentru că stilul de predare, şi conţinutul orelor, conţinutul manualelor sunt depăşite? La fel şi cu matematica, fizica, biologia.

Prea multă informaţie segmentată, neancorată în vreun context care să-i arate elevului un sens face învăţarea mecanică, neasimilabilă şi în final inutilă. O aruncă la coşul memoriei când a ieşit pe poarta şcolii.

Memoria, dragi profesori este ceva mult mai complicat şi mai subtil, ea trebuie alimentată cu inferenţe, legături şi raţionamente care să ancoreze informaţia în mintea şi personalitatea elevului. Foarte puţini profesori sunt capabili – şi cei care o fac o fac din propria iniţiativă – să introducă istoria sau fizica în gândurile, mintea şi lumea tânărului modern. Şi acei profesori sunt pete luminoase pe ecranul aburit al şcolii româneşti.

Ori, un sistem de educaţie nu poate fi salvat de excepţii, nu accidentele scriu istoria şcolii româneşti, ci construcţia ei sistemică.

Comunităţile oamenilor de ştiinţă mai întâi trebuie să facă istoria ca apoi s-o predea.

Curriculum, materiile didactice, toate trebuie schimbate, dacă stilul de lucru al profesorilor nu poate fi schimbat mai repede de câteva generaţii, dacă profesorul nu poate face la clasă conexiunile care să-l ajute pe elev să asimileze cunoştinţele să devină parte din el şi personalitatea lui, atunci legiuitorul împreună cu ministerul şi comunităţile disciplinare trebuie să regândescă materiile şcolare astfel încât vrând-nevrând acest lucru să se întâmple.

Curriculumul ar putea să cuprindă doar 4-5 trunchiuri principale în care disciplinele şcolare să fie redefinite în conexiune unele cu altele. Istoria, de exemplu, ar putea deveni o ştiinţă a societăţii, care să fie rezultatul unei conexiuni între antropologie, sociologie, filosofie politică şi istorie. Schimbarea, dacă nu vine singură, trebuie provocată.

Altfel, legătura dintre Bucovina şi apa minerală pe care a băut-o Ionel în pauză va fi cu siguranţă mai puternică decât informaţia livrată de “prof” într-un colţ de tablă despre o regiune a ţării.