Inima vechii Transilvanii | Povestea stranie a castelului de la Coplean

De la Dej mai sus, treci prin Urişor şi, în Coplean, dincolo de pod, pe lângă şcoală, în capătul drumului prăfos, se întinde verde şi pustiu, domeniul ruinelor unui straniu castel, capăt de tunel săpat pe sub dealuri, de la Cetăţele, şi ridicat pe la 1700, de familia Haller.

Te opreşti neapărat pentru că zidurile arse de vreme şi zgomotul unui tractor care întoarce pământul de toamna au loc toate deodată, acum şi aici, la un prag de lumea civilizată unde castelele medievale sunt poleite şi vizitate în papuci de hârtie. Aţi auzit de Potsdam? E pe un câmp, acolo, lângă Berlin. Sau valea Loirei? … Un cârd de ciori se ridică fâlfâind aripa neagră a pustietăţii deasupra castelului de la Coplean.

Într-o curte vecină, doi bătrâni scutură gospodăreşte frunzele de vie ca să nu mai facă mizerie şi mâine. Un covor de-un galben nehotărât se aşterne de la poarta bătrânului preot, Gheorghe Bujor până în buza pridvorului de lemn. Sigur că ştie povestea castelului de dincolo de drumeag, este vorba de vecinii lui. A copilărit împreună cu copiii de la castel, s-a jucat prin odăile de acolo, îl vede în fiecare zi, se împuţinează, se apleacă de şale şi se scorojeşte îmbătrânind sub ochii lui. Odată cu el. Dimineaţa îl vede tot acolo şi se bucură că n-a plecat niciunul. „Dacă văd castelul, ştiu că n-am plecat de pe lumea asta. Pe el îmi deschid ochii şi cu el mi se întunecă, în fiecare seară. Ne-am gândit să vindem şi să plecăm la mânăstire, suntem bătrâni şi n-o avea cine să ne grijească când om pica. Dar mi s-a face dor de el şi de albinele mele. Eu nu vând doar o casă aici, vând o casă cu castel, o privelişte rară. Cer un miliard şapte sute.”

Dar castelul?

Între sentimente şi bani nu mai ştii ce să alegi când trăieşti cu sărăcia-n drum. Ai pleca dar nu se poate, ceri dar nici n-ai vrea să primeşti. Te joci puţin cu destinul, să mai păcăleşti timpul cam prea calm, al toamnei târzii. Unii ar da oricât, cunosc piaţa mondială a ruinelor medievale, alţii stau în pridvor şi fac exerciţii de cinism, dar niciunul nu pleacă şi niciunul nu vine.

Transilvania aşteaptă

Au trecut pe acolo patru rânduri de cumpărători (sau o fi doar zvon?), cu unii s-au înţeles oleacă, cu alţii nimic, aşa se spune prin sat. Ultima dată au venit nişte englezi, s-a zvonit că vor să cumpere castelul. Doar moştenitorii or şti ce vor să facă cu el. (Şi nici despre moştenitori nu se ştiu prea multe.) Dar asta, când l-or primi înapoi, acum e tot la stat, îl cere ceva nepot de-al lui Elekesi, aşa se ştie. Pe când l-or primi, poate l-or da, că nu erau prea iubitori de castel. „Dar cu cât s-o vinde un castel ca ăsta?”

Cuceritorul – a făcut ravagii printre ardelence

Făcut de Haller pe la 1700 era loc de refugiu, mai târziu după trecerea turcilor a fost locuit de grofii unguri. Ultima dată a stat acolo o familie de unguri mai scăpătaţi şi cam nechibzuiţi. „După ce-a murit bătrânul Elekesi, bătrâna a cam scăpat din mână frâiele casei. Aveau un băiat şi două fete. Mariska, Lulu şi Pista. Pista era cam neisprăvit, avea multe femei, a făcut copii cu unele, a stricat case şi a lăsat multă suferinţă printre fetele din Transilvania. Se spunea despre el că a avut ibovnice de la Coplean la Dej, de la Dej la Cluj şi până în Ungaria. Are nişte moştenitori la Cluj, soţul femeii care o fost cu el o cerut nişte pământ. Bătrâna Elekesi dormea în aripa dinspre mine, băiatul pe partea stângă a castelului şi mai în fund fetele. Cum intrai acolo era paluta, sufrageria cum îi spunem noi. Era o încăpere mare şi cam goală, aveau un pian mare, foarte mare şi cam atât. Nu prea aveau mobilă, trăiau cam ciudat. De două ori pe an venea naşul lor, Pamula, ofiţer de cavalerie. Atunci se mai înveselea lumea de la castel, că făceau petrecere. De două ori pe an” povesteşte ce-şi mai aminteşte bătrînul Bujor.

Copiii de la Castel

„Lulu, fata Marişkăi, ce purta nume după mătuşa ei, a avut o fată, Rita, măritată cu un neamţ, cu un neamţ a fost măritată şi Marişka mătuşa ei, trăia în Germania, nu se mai ştie despre ea. Aveau pământuri şi servitori, dar nu erau gospodari, erau ciudaţi. Când aveau musafiri, nu o dată au venit să ceară ceaşafuri la noi, nu aveau aşternuturi. Noi le aveam albe, curate, păstrate în cufere. S-au împrăştiat prin lume, au lăsat multe lucruri neterminate. Pista a avut iubită o învăţătoare din Căşei. A lăsat-o gravidă, fata s-a legat peste burtă ca să nu se vadă, a născut o fată slută, Luţu. Vorbea dar nu a mers niciodată în picioare. A murit la 20 de ani. Nu erau oameni ca noi. Erau altfel. Pişta a plecat în Ungaria odată cu retragerea ungurilor, în 48. Castelul a fost lăsat pradă comuniştilor”, povesteşte, punând miere în farfurii, sora Reghina, călugăriţă basiliană.

Comunismul a ars ca focul

În 1918 a ars până la ziduri dar a fost renovat. Ce au „ars” apoi comuniştii n-a mai fost reparat niciodată. Prin `70 s-a refăcut acoperişul, dar a fost prădat de ţiganii care aveau grijă de animalele ceapeului. Le construiseră în imediata apropiere a castelului. Ţiganii au luat fiţele de la acoperiş şi le-au pus pe foc. Bucată cu bucată castelul a pierit, comuniştilor nu le-a păsat. Dimpotrivă, au pus grajdurile acolo ca să arate dispreţul lor faţă de trecutul bogătaşilor unguri. Copiii care păşteau oile prin curtea castelului au doborât cu botele statuetele de sub cornişe. „Erau tot un turc şi o turcoaie care aşe stăteau, cu vălul şi răzimaţi aşe, erau făloşi.”

Există viaţă după ruină

Zidurile de-un galben putred, rămase goale sub soare, nu mai ascund nimic. Ele sunt străpunse de lumină, în mijlocul pamulei au crescut frasini şi mesteceni, pe ferestre ies crengi de măceş cu fructe roşii, să prindă mai multă căldură. Pe cornişe au răsărit plante firave, se leagănă în lumina apusului de soare, din pivniţe şi guri de hrube subterane răzbate frigul şi răcoarea unor timpuri cu miros greu, de spaimă. Prin bubele de zid se r ăsfiră culorile unor pereţi cândva frumoşi, de-un albastru azuriu, sau alb, auriu, un galben şofran sau verde pal. În mijlocul unui tablou de culoare pe-o palmă de zid, un cuplu refugiat între ruine pentru câteva clipe de iubire furată a scrijelat cu sete un nume şi-o inimă. Bucuros să rămână ferit de ochii oamenilor de rând. Închise între tufe şi moloz, poveştile de amor de pe ziduri nu au nimic în comun cu întunecata poveste a castelului turcesc în care se trăia auster şi se iubea în fărădelege, până la pierzanie. Nu spun nimic despre el, decât poate, că locul acela te atrage şi te înspăimântă în acelaşi timp. La un semn se ridică fâlfâind, cârduri de ciori negre, hrănite cu răcoarea dintre ziduri şi cu pustietatea stranie care le cuprinde pe măsură ce soarele se dă peste cap, dincolo de Dej.

Frumos profilat pe cer, cu capul descoperit în aer, cu ierburi răsărite pe frunte, în ochii şi-n măruntaiele lui, castelul rămâne singur, aşteptând alţi gură-cască care să-l fotografieze, să se mire şi să plece uimiţi de cât de bine se ţine un nenorocit de castel pe care nimeni nu-l iubeşte destul ca să ştie ce-i de făcut cu el.

Publicitate