Sînt lector, predau de 21 de ani limba franceză și am 1400 de lei pe lună. Aș vrea să-mi placă lumea în care trăiesc, dar iată, e chiar imposibil. Mă amăgesc într-un soi de prietenie temporară cu studenții, dar nu găsesc calea de a comunica cu colegii. Am predat la începutul vieții mele de dascăl într-o școală de țară, undeva în Țara Bîrsei, dar trebuie să vă spun, acolo aveam prieteni printre colegi și o viață comună. Discutam în cancelarii, spuneam ce gîndim, rîdeam sau făceam planuri comune.
De multe ori mi s-a făcut dor de acele vremuri. Stînd între pereții universității mă gîndesc la cancelariile de țară. Am ajuns să mă bucur cînd plec în străinătate pentru că acolo oamenii sînt destinși și comunicativi, au această latură normală a vieții lor profesionale: încrederea că doar comuniunea de idei ne face oameni ai lumii în care trăim.
În universitatea noastră poți să te simți ca într-un cavou. Noi facem asta. Fiecare ne închidem în boxa destinată și ne cultivăm de acolo suspiciunile. E greu să faci echipă cu cineva. Nu avem această cultură, a lucrului în comun. Sîntem solitari nu solidari. Competiție, ură, suspiciune, teamă. Cum să fie o campanie electorală într-o astfel de lume?