Dacă stai pe gînduri și nu știi cu ce să începi, uită-te în jur. Primul lucru pe care-l vezi este și cel mai important: pămîntul pe care calci, cerul pe care-l respiri, soarele care le luminează.
Cu ele trebuie să începi.
Dumnezeu așa a făcut. Abia apoi a venit rîndul omului.
E atît de simplu!
Sînt vremuri în care unii își caută, mai mult decît oricînd, arca în care să urce. Sînt vremuri în care îți alegi cum să trăiești. Îți alegi prietenii, îți alegi locul, îți alegi apropiații de îndepărtați.
Sînt vremuri în care apele se separă și pentru tine, ca simplu om.
Mai mult decît orice, noi sîntem acele lucruri în care credem.
Sînt prietenii rare așa cum sînt locuri rare. Dacă le-ați găsit, rămîneți acolo.
Întîmplările din afara noastră nu ne aparțin, de multe ori sînt al naibilui de străine. Trecem printre ele ca prin cimitir, nu e vorba de noi.
Doar dorul ne aparține pe de-a-ntregul.
E sentimentul adînc, cel care ne leagă pe noi de noi înșine.
Ca orice casă de pe lume, şi cea imaginară poate rămîne într-o zi pustie. Aşa s-a întîmplat cu a mea o lungă-lungă vreme. Au bătut-o ploile, a trosnit de ger în iarnă, cînd a venit primăvara am găsit-o plină de iarbă şi copaci care-i treceau prin burtă, străpungeau acoperişul şi o umpleau pe dinăuntru.
Acum îmi dau seama că dacă o umplu pe ea din nou, cu paşi de om, mă umplu pe mine de un nou vis. Pornesc încet spre casa din deal.
Ce-o fi însemnînd libertatea pentru oameni e o întrebare prea grea pentru mine astăzi. Dar știu ce înseamnă pentru mine.
Să mă plimb singură printr-un lan de grîu, să miros cîmpul copt, paiele încinse de soare și ierburile mustind de viață, fără să mă gîndesc la nimic! Să fiu doar eu și cîmpul.
Malta este una dintre cele mai frumoase insule din Mediterana. Ei, chiar frumoasă, frumoasă, nu e un fel de a spune. Are ceva sălbatic și cald în același timp. Piatra ei de culoarea mierii, de unde îi vine și numele (melita, în latină), se ridică din caldarîmul străzilor crescînd în ziduri galbene, casă lîngă casă, piatră lîngă piatră.
Oamenii au cuiburi din roca insulei, se bucură de mare și soare, țin ușile deschise zi și noapte, se așează seara la porți și povestesc pînă tîrziu, au un fel relaxat de a privi lumea. Ca și cînd, în mușuroiul lor parfumat de leandri, sub soarele galben nu se poate întîmpla nimic rău. E doar o insulă de miere.
Dragi prieteni, ştiu că v-am promis reportajul de la Roşia Montană. El este în faza finală, îl veţi avea la începutul săptămînii viitoare, pentru că în weekend trebuie să vă relaxaţi. De aceea vă ofer povestea obişnuită de sîmbătă, iar săptămîna viitoare în legătură cu Roşia Montană vă pregătesc şi o surpriză.
Zilele acestea mi-am dat seama cît de dor îmi e de mările lumii. Am înţeles ce forţă ne trage spre ele şi de ce mintea noastră nu poate scăpa de sirenele lor albastre.
Pentru că prea mult pămînt îi strică oricui, pentru că apele verzi trebuie să ne spele sufletele de zgură măcar din cînd în cînd.
Mările lumii sînt ca un pîntece în care ne întoarcem uneori. Să luăm tăcere şi putere. Să le iubim.
Gazetino 