Ultima frontieră și anume, Curtea Constituțională la care ne uitămm toți cu speranță e și ea o instituție precară, cu vulnerabilități enorme legate de biografia judecătorilor, de prieteniile și dependențele lor politice. La asta se adaugă presiunile din media aparținînd politicienilor, presiunile străzii și ale unor pensionari manipulabili, cîteva cete de amețiți care-i cer curții decizia dragă lor.
Cît de tare poate fi o Curte Constituțională într-o țară ca a noastră?
După ce-am văzut că n-a fost în stare să ia o decizie privind faptele președintelui, dacă a încălcat Traian Băsescu sau nu Constituția și după ce a dat bir cu fugiții în concediu după referendum, îmi vine greu să cred că va lua o decizie tranșantă astăzi sau altcîndva.
Probabil că va pasa responsabilitatea altei instituții, așa cum a procedat și cu listele electorale cînd a trimis ministerele la lucru. E posibil ca și acum să se încurce în ițele validării-invalidării.
Dar, ca să construiești ceva solid trebuie să începi de pe pămînt ferm, de la certitudini.
Aș îndrăzni să spun că acum avem nevoie de o ruptură totală și că, pentru acest moment, un fel de 1866, avem nevoie de o curte de arbitraj internațională.
Ar fi imposibil să cerem așa ceva? Doar pentru această chestiune: 9 trimiși speciali ai UE care să tranșeze problema. Se poate face într-o săptămînă!