Sofia

„Universul e plin de reţele, e ca o imensă pânză de păianjen. Există legături nevăzute între tot ce se întâmplă” – Sofia

Spre seară, părăsi grupul fetelor şi o porni spre casă, pe drumeagul de lângă şcoală.

Tocmai se întorsese de la Bucureşti unde servise în casa unor mari industriaşi şi-n felul acesta îşi făcuse „ieşirea în lume”, cum spunea tatăl ei. Asta era regula. Îi plăcuse capitala, îi plăceau străzile animate, oamenii eleganţi, duminica la plimbare, dar, de multe ori pieptănase franjurii de la covoare muiaţi cu lacrimile ei. Îi era tot timpul dor e acasă.

A sărit din umbra tufelor de voalul-miresei care împrejmuiau şcoala, a apucat-o de mijloc şi a tras-o spre el. A sărutat-o puternic pe buze, cum nimeni n-o mai făcuse până atunci. Și apoi a luat-o la joc. A dansat toată seara numai cu ea. El era învăţătorul cel tânăr, despre care îi vorbiseră fetele, de curând venit la şcoala din satul lor. S-au întâlnit apoi seară de seară. Discutau despre istorie, poezie, despre Bucureşti şi restul lumii. Schimbau cărţi şi-şi destăinuiau visele. Era înalt, blond, frumos şi vesel. Cânta şi dansa minunat. Întâlnirile lor deveniseră ceva obişnuit pentru toată lumea. Adesea stăteau până seara târziu la poveşti în cămăruţa lui de dascăl de la parterul şcolii cu etaj de lângă zidul bisericii din Criț. Mai târziu a trimis-o la Sighişoara cu un pachet la părinţii lui, mai mult ca aceştia să o cunoască. Au urmat alte vizite la masa de prânz. Toată lumea aştepta ca ei să se căsătorească. Dar, în locul nunţii a venit războiul. Și l-a luat. Iubitul Sofiei nu s-a mai întors niciodată. A murit pe front, şi vestea i-a dat-o tatăl lui.

Sofia merge pe aleea bisericii, zăreşte un trandafir curajos, înflorit ca un nebun în toamnă şi-l sprijină cu un băţ să nu se rupă sub greutatea florii. „Trandafirul ăsta e frumos, pe el l-aş pune pe pieptul iubitului meu,” spune Sofia într-o dimineaţă în care aflu că are 93 de ani. Apoi trece încet ca o fantomă albă printre ruinele şcolii, prin locul năpădit de buruieni unde era odăiţa dascălului. Între pereţii aceia sluţi a stat împietrită de emoţie în braţele lui. Nici nu-l putea privi năucită de atâta emoţie şi aşa avea să rămână pentru tot restul vieţii ei. Sărutul lui nebun din seara aceea avea să-i lase gustul dragostei pe buze pentru tot restul vieţii. Oricâţi bărbaţi i-au mai umplut viaţa, niciunul nu i-a putut lua sărutul acela de pe buze.

Publicitate

Foame și sport. Răni în carne vie

După meciuri îi cereau bani să mergă la bufetul de la benzinărie, să-şi ia hamburgeri şi cico. Ăsta era cheful lor. Nu le dădea tot timpul că nu avea. Ei erau aşa, mai săraci, şi tot sperau că vor ajunge să câştige şi să mânînce în oraş într-o bună zi! N-au mai ajuns. Şi pe patronul lor l-au umflat într-o zi, făcuse şi el ceva matrapazlâcuri cu nişte bani, l-au prins cu ei într-o pungă de-un leu şi gata. Apoi s-au împrăştiat ca vrăbiile, care-ncotro.

Am înţeles, deşi n-aş fi vrut să o fac, că lumea fotbalului, ca şi-a sportului în general, se împarte între sătui şi flămânzi. Primitiv sistem, dacă sistem îi putem spune. Sistemul fiind o chestie mai elaborată, cu recompense pe fiecare nivel, nu doar la capăt. Noi avem în sport, tipul de feudă cu sătui la un capăt şi muuuulţi flămânzi la celălat. Câmpul cu sclavi e mare, pe fiecare teren de sport transpiră cineva. Feudalul, stăpânul inelelor, aşteaptă la capătul de sus să vină flămânzii la ei, să fugă după minge până când ajung singuri la „nivelul” ultim, nivelul lui! Abia atunci îşi va arunca o privire spre ei: ăsta, ăsta, ăla, să vină la masă! Şi-ncepe trocăreala cu bani. Îi face să-i lingă din palmă.

Până să ajungă copilul teribil un fotbalist sau un atlet sau orice, Bossul nu face nimic, nu e nevoie. Lucrează foamea pentru el. El doar se uită, râde şi-i aşteptă. Seara flutură banii la televizor şi toţi hămeşiţii, naivii pământului sar să rupă mingea ca să ajungă la Marele Patron De Club. La Boss. Să ajungă în cărţi. Iar cărţile le fac baştanii, ăia care strecoară printre degete “jdemilioane”. Ei trăiesc în paradis, ei sunt paradisul.

De ce să-ți faci o grădiniță?

La Cluj funcționează 30 de gradinițe de stat și vreo alte șapte private. Realitatea arată că nu sunt suficiente. La o singură grădiniță din Mănăștur erau înscriși 75 de copii în trei grupe, deși standardele spun că nu ar trebui să fie mai mult de 10 copii la o grupă. Bătălia pentru un loc la grădinița de stat a ajuns să genereze corupție și precaritate.

Părinții sunt în stare să-și ducă copiii în Florești sau la alte grădinițe din comunele învecinate, numai să găsescă un loc. Municipalitatea face eforturi, dar problema este departe de a fi soluționată. Chiar și atunci când ai găsit un loc la grădinița de cartier se întâmplă să nu fii mulțumit de mâncare, de educatoare sau de spațiul impropriu. Și ce faci? Cauți o altă grădiniță, îți restrângi cheltuielile și cauți o grădiniță privată, pentru că, știm bine: copiii noștri sunt înainte de toate.

Acesta nu este un comunicat de presă,

este o scrisoare pe care v-o trimit dintr-o lume paralelă cu cea în care mă mișc zilnic. Acolo unde mă duc rareori, cam o dată pe an, și-mi reproșez asta. Fac o călătorie, constat ce am să vă povestesc și vouă și mă întorc. Parcă mai bine un pic, am mai multă încredere că viața merge mai departe. Că nu totul este o mizerie. Că nu suntem pierduți de tot.

Am un prieten filosof, Claude Karnoouh. Este francez și a trăit mulți ani în România. Domnia sa spune în cuvinte multe și frumoase ceva ce o să vă rezum eu acum destul de brutal: că societatea capitalistă a luat-o razna, consumă până se autoconsumă și asta ne denaturează, ne înnebunește și ne împinge, în goana după bani, în chiar hăul pierzaniei. În general, prietenul meu are dreptate.

Dar când constat că există mici semne ale trezirii la realitate, excepții de la regula generală, mă bucur să le spun asta tuturor. Și poate că acesta este singurul motiv pentru care fac presă.

Acum trebuie să revin la subiect și să vă spun de ce vă scriu.

Cu un an în urmă, era în septembrie 2011, am fost invitată să cunosc o mână de oameni care lucrau la Fundația pentru Comunitate. Erau puțini, dar și presă puțină. Numai copiii erau mai mulți. Erau și cai și doi antrenori. Ce se întâmpla: Fundația aceasta care este finanțată, culmea, de o companie petrolieră, și anume MOL, finanțează programe de sprijin pentru copiii cu dizabilități. Atunci ne era prezentat programul „Pe cai, toți suntem egali!” al unei mici asociații din Aiud, care-i învăța pe copiii cu dizabilități să călărească un cal. Sau doi cai, pentru că al treilea rămăsese la Aiud, iar pentru al patrulea urma să ceară bani de la fundație. L-au cumpărat în ianuarie și așa au ajuns să poată primi peste cincizeci de copii (ei, nu toți deodată!) în grajdul lor fermecat.

Încet-încet, vă dați seama, România învață să pășească în lumea liberă de sub dominație guvernamentală, să se descurce pe cont propriu, să facă programe, să învețe limba supraviețuirii. Au primit banii și-au cumpărat și al patrulea cal, au tot mai mulți copii înscriși la clubul lor și staulul acela modest din Aiud este locul unde în fiecare zi se naște ceva. În plus, câțiva oameni au un loc de muncă.

La fel se întâmplă la Pașcani, la Bacău, la Craiova, la Brașov, la Gheorgheni, la Cluj sau la Buziaș.

Și-n alte orașe ale României, pentru că fundația are acoperire națională, iar suma totală pe care o alocă în fiecare an este de 300 de mii de lei. Fiecare organizație face altceva, dar cu toții ajută copiii bolnavi.

În curând, de sărbătoarea darurilor, adică în ziua de Moș Nicolae, pe 6 decembrie, Fundația pentru Comunitate va anunța câștigătorii programului pentru sănătatea copiilor pentru anul următor.Vor primi cadouri cam ciudate, fiecare organizație vrea să cumpere te miri ce cu banii primiți, dar vă rog să vă uitați un pic la ei și să vedeți cât de mult înseamnă să meargă pe picioarele lor. Și copiii și oamenii mari care trebuie să-i salveze cumva.Nu e tonic să știi că până și o companie petrolieră a înțeles că nu putem merge mai departe decât împreună? Cel cu mașina, alături de cel care merge pe jos, alături de cel care șchioapătă.

Și nu uitați să vă uitați după ei, în 6 decembrie.

Ruxandra Hurezean, Cluj-Napoca

Paradoxuri românești. Copii premianți care se sinucid și miniștri plagiatori

Știrile despre copiii care se sinucid mă umplu de o tristețe fără margini, nici nu cred că sînt știri mai tragice decît astea. Te oprești la ele și rămîi buimac pînă cine știe cînd. Dacă reușești să citești mai departe, descoperi cam ce știai despre tipicul situațiilor: copii buni, minunați, unii geniali, care într-o zi n-au mai putut trece peste o nedreptate, peste un adevăr crunt, peste o mîrlănie a unor profesori sau colegi, copii hipersensibili și umani, se răcesc brusc în relația cu lumea și gata!

Nici nu ne putem imagina cîtă suferință trebuie să fie într-un suflet de copil cînd ia o astfel de decizie.

De fiecare dată cînd aud de așa ceva, mi-l amintesc pe Gogoașă. Dar acum nu pot, pur și simplu nu pot să vă scriu despre el!

Părinții români despre copiii rămași acasă

Reportajul despre copiii români ai căror părinți sînt plecați la muncă în străinătate a stîrnit emoție în țară, dar mai ales în străinătate. O asociație de la Milano, alta din Roma și alți români din Grecia au dorit să comenteze noua lege și situația în care se află.

De 1 iunie, la Roma a avut loc o conferință pe această temă, iar majoritatea românilor participanți, deși au recunoscut gravitatea problemei consideră că o lege care să-i condamne pe părinți nu este o soluție și cer urgent blocarea ei la Camera Deputaților.

Am ales însă un comentariu care mi-a plăcut prin sinceritatea lui, greșelile cu care este scris arată condiția omului nevoit să-și caute o pîine prin lume, dar și dorința lui de a comunica ce crede cu prețul efortului de a scrie rîndurile de mai jos.

Odiseea rătăcirii. Sute de mii de copii afectați de plecarea părinților

O lege care a trecut prin Senat zilele trecute a răspândit instantaneu frica printre românii plecați la muncă în străinatate, dar și printre cei de acasă. Legea spune că cei care pleacă din țară și-și abandonează copiii fără a-i lăsa în grija cuiva sau întrerup legătura cu ei, pot primi amenzi usturătoare și chiar închisoare de la 5 la 10 ani. Dintr-odată, părinți, bunici, autorități și copii au decretat și ei legea tăcerii: până când vor vedea în ce situație se află, dacă legea îi privește sau nu pe fiecare în parte, se feresc să mai spună un cuvânt despre drama despărțirii pe care o trăiesc de ani de zile. Întrebat unde sînt copii singuri acasă, inspectorul școlar Duicu îmi citește o listă de sate care iese de pe foaia de hîrtie. Dar epicentrul acestui fenomen pare a fi în Bistrița unde aproape că n-a mai rămas picior de adult capabil de muncă, de când s-au deschis granițele Europei. Cam jumătate din satul lui Coșbuc, la fel și în Nepos sau Salva, în Feldru sau Maieru, românii au lăsat casa, copiii, părinții, câmpurile și au plecat.

Sînt ani buni de când își cresc fiii prin telefon, vin acasă doar o dată pe an, dar lună de lună trimit bani. Ei par a fi plecați într-o expediție de unde cară provizii spre casă, iar căratul ăsta nu se mai oprește. Aproape că au uitat de când au plecat, au uitat ce vroiau de la Occident au uitat și rostul întoarcerii. Însingurați la celălalt capăt al continentului, părinții adorm cu telefonul în mână. Însingurați acasă, copiii adorm cu gândul să-și viseze părinții. Rătăciți între nevoia unei pâini pe masă și visul măreț al bunăstării, și unii și alții au pierdut o parte din sufletul lor.

Statisticile indică între 40.000 şi 70.000 de copii abandonaţi în România, cărora li se adaugă alţi 300.000 care au fost lăsaţi singuri prin plecarea a peste trei milioane de persoane în străinătate. Se întâmplă în fiecare cătun, unde micuţii sunt uitaţi de părinţi în grija bunicilor, a preotului şi a învăţătorului.

Potopul a venit noaptea, iar noi eram singuri. Toţi colegii noştri aveau părinţii lângă ei, să-i apere… (elev din Târlişua) Eu fug de acasă că aşa vreau. Mă bat că n-are cine să mă apere… (elevă, clasa a VI-a)

Sunt vorbele unor copii care trăiesc zilnic nevoia de a lua singuri decizii, de a găsi soluţii pentru ei, de a putea adormi seara fără lacrimi şi de a se ridica iar, a doua zi. „Nu ştiam ce au de dorm atât! Dormeau într-una, ne povesteşte doam­na preoteasă din Nepos despre cei trei copii din vecini, rămaşi singuri casă, cu ani în urmă. Mă duceam la ei să văd ce fac şi ei dormeau. Ori de foa­me, ori de urât. Poate că aşa mai uitau de dorul alor lor.”