România lui Schlattner

Preot lutheran şi scriitor sas, Eginald Schlattner trăieşte alături de alţi cinci „saşi de înmormântat” la Roşia, lângă Sibiu. Satul este locuit în mare parte de rromi, dar care la recensământ s-au declarat români. Schlattner a făcut închisoare politică în anii 50 şi a fost acuzat că şi-ar fi trădat colegii. După 1990 nu a plecat odată cu familia lui şi celalţi 1200 de saşi, în Germania.

A rămas şi a început să le scrie. A scris la masa lui din casa parohială, un fel de sanctuar pentru istoria saşilor transilvăneni, în mijlocul viermuielii de tranziţie, trei romane. „Cocoșul decapitat”, publicat în Austria și distribuit în întregul spațiu germanofon, un succes. A fost reeditat și tradus în opt limbi, iar ulterior, adaptat pentru cinematografie.

În al doilea roman al său, „Mănușile roșii”, Schlattner descrie cu ton critic rolul său și trădarea la procesul politic de la Brașov, este un comentariu plin de profunzime, și poate de aceea atât de controversat, al ororilor ultimului veac.

În a treia carte a sa, „Das Klavier im Nebel” (Pianul din ceață), Schlattner ne spune povestea de dragoste dintre un sas și o româncă. În prezent se lucrează la traducerea cărții.

De fapt, cărţile lui sunt trei „scrisori” mai lungi către lume, către cei pe care îi iubeşte.

Acum, satul lui reînvaţă să trăiască, Eginald învaţă să îl ajute, iar lumea învaţă de la ei cum se poate reinventa. Acolo unde Europa nu a găsit o soluție, sasul din Roșia aplică deja planul. Eginald şi România traversează împreună purgatoriul istoriei.

Publicitate

Oamenii cu inima frântă. Urmele armenilor pe pietrele Transilvaniei

Cel mai bine cunoști un neam de oameni atunci când stai cu ei la masă sau intri în biserica lor și te alături rugăciunilor lor. Duminică dimineața, la ora nouă, când soarele se ridica pe cer, deasupra cireșilor înfloriți s-a deschis ușa bisericii armenești din Gherla. Au început să vină pâlcuri-pâlcuri, ca niște păsări rare care se îndreaptă spre cuibul ancestral.

Eniko are 15 ani și vine din Cluj în fiecare week-end la bunicii bolnavi. Duminică dimineața se îmbracă și pleacă singură la biserică. În locul ei și-n locul părinților și-n locul bunicilor care nu mai pot umbla. Domnul Estegar vine cu soția de mână, este inginer la un atelier de tâmplărie, iar doamna Eva vine de la Budapesta unde stă acum, dar biserica din inima ei este biserica de acasă. Trec pragul tocit de pași și se așează în bănci. Aerul înalt al bisericii le intră în piept. Armenii din România sunt ca evreii și sașii, pe cale de dispariție. Au trecut prin Moldova cu sute de ani în urmă, prin Ardeal și au mers mai departe, tot mai departe, dar totdeauna spre Vest. Acum cei mai mulți sunt la Viena, la Paris sau în America. Urmele lor de carne și piatră au rămas presărate prin toată lumea, din munții Ararat pînă la Atlantic.

Câțiva sunt și la Cluj dar mai mulți la Gherla, oraș de ei construit cu 300 de ani în urmă. Astăzi comemorează genocidul armenesc, nenorocirea care s-a abătut asupra lor acum 98 de ani. Am intrat cât am putut în sufletele lor risipite prin lume, ca să-i cunosc și să vă povestesc despre ei. Să facem o plecăciune împreună în fața lor, pentru suferință și izbăvire.

Erau oameni tari și foarte deștepți. Cu reguli drastice de disciplină și foarte îndemânatici. Copiii lor, inteligenți și serioși, parcă nu erau copii, ci deja oameni mari. Purtau continuu un fel de responsabilitate în ei. Acum, eu nu mai știu decât vreo două trei familii de armeni în Gherla. Otilia Pop, fostă profesoară de matematică în oraș

Bolile orașului. Bani, interese și resentimente, dar mai ales ipocrizie, în numele comunității

UPDATE: Duminică, 26 mai, în curtea Bisericii Reformate cu Două Turnuri de pe strada 21 Decembrie nr 41 va avea loc o manifestare de protest împotriva construirii sediului ISJ și a sălii de sport în apropierea bisericii. Asta pentru că negocierile nu au demarat, iar constructorii s-au întors pe șantier.

Reformații din Cluj se opun din răsputeri construirii unui sediu pentru Inspectoratul Școlar chiar în coastele Bisericii lor cu două turnuri, de pe strada 21 Decembrie, monument de arhitectură.

Inspectoratul Școlar insistă să ridice somptuoasa clădire de sticlă până deasupra de streașina bisericii, la doar 11,6 metri de zidurile ei. Motivează faptul că investesc în așa ceva, pentru că nu au un sediu propriu, stau în chirie în clădirea Roșie a Sindicatului din Învățământ.

Sindicatul, la rândul lui, a devenit proprietarul clădirii și gestionează spațiul deși nu este firmă imobiliară, ci ar trebui să se ocupe de bunul mers al școlii în care sunt implicați membrii săi. Biserica Reformată la rândul ei, revendică zeci de spații în care funcționează școli, iar pe unele le-au și scos de acolo.

Deși menirea bisericii este să slujească comunitatea nu să adune bunuri, a sindicatului este să reprezinte interesele dascălilor nu să gestioneze chirii, a inspectoratului să construiască școli nu birouri pentru șefimea din Educație, cu alte cuvinte să servescă scopul comunității, al orașului, toți se ambiționează să dețină bunuri materiale cu care să-și justifice existența în raport cu comunitatea.

În loc să-și afirme existența și nevoia de ele prin ce fac pentru oameni, vor să o afirme prin ce au. Și pe deasupra, să mai pună un strop de sare pe rănile trecutului.

Cineva trebuie să cedeze primul, dar cine?

REPORTAJ Oraș de provincie, România, 2012. Vezi cum arată viața

În Huedin, auzi cocoșii cîntînd și pe la amiaz. Dacă se lasă de ploaie, îi înțelegi.

Pe strada principală trec toate camioanele, tiruri, furgonete pictate, dubițe cu coroane funerare, cisterne, tractoare, tot ce se scurge greoi între Ungaria și Transilvania trece prin Huedin, pe strada care-l taie în două. De o parte rămîne școala și chiar un spital, magazinul de mobilă, un restaurant întunecos, înecat în fum, iar de cealaltă, biserica, primăria și blocurile, știți voi care! În capăt, vilele țiganilor.

Spre margini, casele vechiului oraș, într-o dungă de așezare e piața. Dacă e marți e tîrg, dacă e luni, nu e nimic.

Descoperă.you – Lumea se schimbă în fiecare zi

Nu vi s-a întîmplat să descoperiți același loc, dar cu alți ochi? Să vedeți dintr-o dată ce n-ați mai văzut niciodată? Că ceața e frumoasă, că gardul de scînduri are ceva atît de trist și dramatic în așezarea lui slută între doi pari, că acoperișul casei vecine are culoarea caldă a mușchiului de pădure, iar biserica la care mergi de ani de zile este dintr-o dată un templu aproape personal pentru neamul tău trecut între brazi?

Așa mi s-a întîmplat cu biserica din Hurezani. Să știți că era un fel de a doua casă a noastră. Floreștii și Golumbenii sînt strămoșii mei, boieri înstăriți, ei și alti săteni au construit-o din piatra vechii biserici de peste Amaradie, cu mai bine de un secol în urmă. Mamele noastre au împodobit-o cu ștergare de ele cusute, așa că atunci cînd intri acolo parcă ești în bucătăria de vară. Miroase a busuioc, a pîine și a vin.

Poveste de weekend. Ești ceea ce vezi

Locul acela nu are nimic comun, pînă și aerul este altfel, lumina, nisipul drumului și culoarea ierbii nu seamănă cu nimic din ce-am mai văzut. Bizar și arhaic, frumos ca un curcubeu, are forța de atracție a locurilor stranii, vrei să le memorezi repede, poate vor dispărea.

Scufundat între dealuri, trăiește pe apucate sfîrșitul istoriei lui. De pe culmile dealurilor îl pîndesc sondele, ca niște pușcași profesioniști pregătiți să schimbe lucrurile. Am fost acolo astă vară și vreau să vă duc cu mine, preț de cîteva fotografii.

Puterea și opoziția se înghesuie la ușa bisericii. Cu ce a venit la Preafericit fiecare

Guvernul Boc a făcut anul acesta alocări de zeci de milioane de euro – deși sîntem în plină criză – pentru biserici și Catedrala Mîntuirii Neamului. Cînd explică de ce, Emil Boc ne năucește, vine cu un argument imbatabil: „Eu cred că și bisericile trebuie sprijinite în România. Fără credință în Dumnezeu, nici dumneavoastră și nimeni din țara asta nu poate face nimic”.

Așa-i că nu vi se pare nimic populist și nimic electoral?

În toamnă, parlamentarii bagă sute de biserici în bugetul pentru 2012, dar nici ei nu vor să cumpere electoratul din colegii, ci să investească în Dumnezeu, pur și simplu, pentru că sînt credincioși și vor să ne creștineze și pe noi.