Transilvania prinsă între două oglinzi: Castelul misterios de la Sânpaul

În satul ardelean, povestea începe oarecum circular, apoi se ridică pe alt nivel și spirala ajunge de unde a plecat, doar că locul nu mai e același. Oamenii îți vor spune că istoria lor s-a adunat cândva ca un înveliș de cocon în jurul câte unui castel nobiliar, că după ce a trecut războiul, castelul a devenit ceva mai puțin important, s-a transformat în școală, iar după revoluție, toată povestea asta cu trecutul aristocrat și castelul a rămas în afara vieții satului. L-au părăsit și l-au uitat. Când și-au amintit de el și s-au gândit că ar fi putut fi un punct de atracție turistică și le-ar fi adus un câștig, s-au întors să-l vadă, dar castelul nu mai era decât o ruină. Iar povestea abia de aici începe.

Neștiuta poveste a baronului din Sînpaul: A fost dragoste și era război

Între cele mai banale cărămizi găseşti sămânţa unui neam care a învăţat să trăiască după coduri sacre. Şi ei şi noi ne aflăm permanent între două oglinzi. Ca să ne vedem mai bine, şi din spate, din trecut, şi din faţă, în viitor.

Conacul din Sînpaul este mai puțin cunoscut decât altele. A rămas un fel de frate mai de la țară al castelelor din Cluj. În Evul Mediu satul era preponderent maghiar, aparținând familiei Mikola, apoi domeniului latifundiar Almaș. După anul 1600 este populat mai mult de români. Nu găsim istoria castelului în niciun tratat de specialitate, poveștile au circulat doar din om în om. S-ar părea că sînt legături între proprietarii acestui conac și cel de la Coplean, dar nu este sigur. Adesea s-a făcut confuzia cu castelul din localitatea cu același nume din Mureș. Dacă încerci să afli ceva despre conacul de la Mihăiești (Sînpaul) descoperi că povestea de viață a baronului Bondi care locuia la castelul-conac este mai vie în mintea oamenilor decît istoria clădirii. Ea a trecut în epocă drept o poveste de dragoste și război, tragică și tulburătoare.

Doamna Ileana trebuia să vegheze somnul de amiaz al copilului. Dar dacă o întrebăm despre castel, tresare și cu fața plină de lumina amintirilor ne povestește. „E… Ce frumos, acolo am învățat carte! A fost şcoală, şi ce şcoală frumoasă! Avea peste zece odăi, scări de marmură, ferestre la etaj de vedeai pînă departe. Veneau copiii de pe toate satele, că aveam un fel de internat pentru ei, nu trebuia să plece acasă, mai ales iarna. Aveam şi bucătăreasă. Era frumos. Noi eram copii, vă dați seama ce impresionați eram de cum arăta castelul și că puteam să ne plimbăm prin el. Foarte frumos… Era cea mai frumoasă clădire de pe valea asta. Încăpeam toţi, toate clasele. La început , pe timpul comuniștilor a fost așa cum v-am zis, școală. Apoi l-au folosit ca depozit de cereale şi atunci a început să se prăpădească. Cum să faci depozit dintr-un castel?”. Femeia rămîne o clipă în drum privește la ce-a mai rămas. Ca într-o oglindă, se vede din spate. „Uitaţi la căminul cultural ce rău arată. De ce nu l-or fi făcut ca lumea, nu ştiu. Cum puteau oamenii de atunci să facă ce-au făcut grofii ăştia şi noi facem ce vedeţi?”. Iar căminul cultural, o clădire banală, gri, și ea boțită, pare oglinda din faţă. Prezentul.

Fotografia mai trăieşte

Îl căutăm pe cantor, cel mai bătrîn om din sat şi mai știutor în de-ale castelului. Dar nu-l găsim. E la cules de fasole, în cîmp. Ne primeşte bătrîna lui. O femeie straşnică, vioaie şi cu darul povestitului. Deschide o cutie în care fusese ciocolată, plină cu fotografii vechi. Printre pozele copiilor, poze de la nuntă, e și o fotografie galbenă cu groful de la Castel. Se uită la ea și spune: „Tatăl soacrei mele a lucrat acolo, a fost vizitiu pe trăsura grofului. A murit într-o iarnă cînd adăpa caii, acolo jos, la puţ. Nu ştim ce-o păţit. Soacră-mea a rămas de copilă la curtea grofului, muncea la ei. Au avut grijă de ea, erau nişte domni. I-au dat tot ce i-a trebuit, haine, mîncare, casă. Erau oameni faini. Deştepţi şi cu dare de mînă. Nu puteai să nu-i respecţi. Oamenii îi iubeau. Nu luau bir şi te ajutau cînd le cereai ceva. Nu ei erau asupritorii. Alţii, mai de sus. Nu oamenii fac ce fac, ci ăia care-i conduc. Noi ştim că sîntem ai locului. Uitați aici în poză, cînd au făcut o serbare. Serbarea monumentului, aşa-i zicea. Am fost şi eu la ea. Aveau steaguri ungureşti, le vedeți? Iar aiştia doi sînt jăndarii, aista era guvernatorul de atunci, cum ar veni. Aista e barunul Bondi, stăpînul de la castel. Era bărbat frumos. În spate e doctorul, apoi primarele, ăla mai mic era învăţătorul. Ăla-i părintele şi pe stînga sînt doamnele lor. Doamna domnului nu e aici. Era frumoasă! O femeie blondă, se îmbrăca frumos, ca o regină. Erau o pereche cum azi vezi numai în filme. În timpul războilui, pe sfîrşite, s-au împrăştiat toţi. Pe el l-au prins nemţii. L-au împuşcat şi i-au luat lucrurile cu care plecase. Doamna lui atunci o bolînzît. L-o iubit mult. De atunci se prăpădeşte tot aici. Castelul era cum ar veni, satul nostru de altădată. Acum l-o cumpărat un italian. O dat 475 de milioane cum ar veni, păntru el. Dumnezău ştie ce-a avut în cap că acum l-a lăsat să se prăbușească de tot. De mai bine de trei ani n-a mai dat pe aici. S-o alege praful de tot!”

Viaţa castelanilor

Lelea Jena locuiește lîngă castelul-conac-ruină. S-a născut cu ochii pe el și așa o să și moară. A uitat să „sloboadă” găinile de dimineaţă şi nepoţii ei, băieţi tineri, rîd de uitarea bătrînei: Ce să ştie bunica despre castel cînd o uitat găinile neslobozite? (Dar parcă au habar nepoţii despre cămările minţii unui om? Ştiu ei că ce a fost mai frumos, mai altfel, rămîne ferecat în cea mai scumpă cămară a sufletului unui om?).

Bătrîna se sprijină în toiage și cu ochii sterși îndreptați spre turnurile șubrede începe să povestescă spre uimirea tuturor. „O splendoare era aici, flori şi iară flori. Baroniţa iubea florile. Era ca un rai. O scară cobora în parc. El era mîndru, un bărbat cum nu mai vezi. Ea era frumoasă. Mai fusese căsătorită. Divorţase pentru el. Lui îi plăcea să călărească. Umbla călare tătă zîua. Şi ea, dar mergea numai pe-o parte a calului. Purta rochii de dantelă şi pălării. Aveau biblioteci multe, lemnărie frumoasă şi pînzeturi pe păreţi. Aveau piscină, cai, oi, vite, pămînturi şi maşină. …Argaţi, grădinari, bucătărese şi tăt felul de servitorime. Cînd se anunţau că vin de la oraş era agitaţie mare. Aveau şi patru cîini. Bundaş, Rex, Toki şi Bubi. Tare dragi le erau cîinii. Trăiau din făbricile de la Cluj. Aveau fabrică de chibrite și încă una.”

Arată cu mîna spre castel: „Acolo era turnul baroniţei” şi ne arată lelea Jena o cornişă dezgolită. „Zboară ciripurile de cîte ori bate vîntul”, se scuză bătrîna pentru cum arată camera baroniţei. „Acolo avea două oglinzi. Într-una se vedea din faţă şi-ntruna din spate. Ca să se facă frumoasă se uita cum arată și din față și din spate. Dar ea era baroniţă!”

Ne uităm cu toții la castel și înțelegem. Ca să fii om complet, e bine să te uiţi la tine şi din faţă şi din spate. Abia atunci ştii exact cine eşti tu, între trecut şi viitor.

Cătălin se joacă printre ruine, el are 12 ani. Îi place castelul așa cum e, „o nenorocire”!. L-a urmărit în toți anii copilăriei lui, ca pe un bătrîn al casei, care se prăbușește încet-încet.. Acum știe cu fiecare anotimp cît a mai pierdut castelul din putere. „Astă iarnă, când au fost troienele alea mari, grinzile putrede n-au rezistat la atîta zăpadă și s-a prăbușit acoperișul. Apoi, s-au dus țiganii de pe uliță și au cărat ciripurile ca să-și facă ei adăpost. Au dărîmat și zidul ăsta – vedeți? – și au luat cărămizile. N-ar fi trebuit lăsat așa, data viitoare cînd mai veniți o să fie doar un morman de pietre, să vedeți!” Deși e doar un copil, Cătălin crede că ar trebui renovat castelul. De ce? „Pentru că era frumos, nu cum se fac acum!”.

Preotul, femeile, copiii dar și bărbații își amintesc acum de castelul baronului Bondi cu regret. Își amintesc de el pentru că era școala lor dar și pentru că serile se plimbau pe lîngă copacii ciudați aduși de baroni, nu se știe unde și plantați în satul lor. Mai sînt doar doi pe-o parte și trei în jos, spre vale. Dar aici era o grădină bortanică, mai ceva ca la Cluj, își aduce aminte domnul Viorel și el fost elev al școlii din castel. „Era frumos, o construcție cum rar vezi. Vreo zece camere cu scara interioară, o frumusețe de clădire. Învățai ceva și din locul ăla, era și o școală pentru frumos. Nu vedeți ce case facem acum? Satul nostru ar fi putut profita de castelul ăsta, dar ne-am împotmolit în tranzacții cu niște italieni, ăia au lăsat totul baltă și acum aproape că nu se mai poate face nimic pentru el”.

Publicitate