Viața ca o mușama

iisus-tonea

Mai întâi a găsit poza, era într-un ziar. I s-a părut tare de tot, așa că a rupt-o cu degetele, cât mai precis de jur împrejur, încât a rămas un pic ferfenițită. A luat-o și a pus-o la oglinda retrovizoare a camionetei. În ea, Iisus stă cu brațele întinse, ca o pasăre gigant, așezată deasupra unui oraș cu milioane de lumini aprinse. Cum să nu-i fie bine orașului?, și-a zis Beniamin. Cum să nu-ți placă să te trezești dimineața cu ochii în ochii lui larg deschiși peste tine și peste cuibul tău mărunt pierdut în burta lumii? Apoi s-a dus la preotul din sat și acolo a găsit o ilustrată mai bună, cu același Iisus despre care a aflat că stă cocoțat deasupra orașului Rio de Janeiro.

Beniamin este meșter de acoperișuri, dar mai face și treabă de cantor pe la biserică. De când i-a murit soția se simte singur, iar biserica îi mai umple timpul. Și tot uitându-se la poza cu Iisus de Janeiro, Beniamin s-a hotărât. A făcut mai întâi un cofrag din scânduri, apoi a luat câțiva saci de ciment, a pus și niște fier armat ca să țină. În numai două ore și jumătate a terminat de turnat betonul. După ce s-a uscat, a tras scândurile și a fost destul de mulțumit de ce ieșise. A chemat preotul să-L vadă.

Acesta l-a cam muștruluit că nu a avut grijă la finețe, că l-a făcut cam din gros, dar parcă el putea să facă un cofrag ca-n poze? Pe la amiaz, cu ajutotul a doisprezece săteni, Beniamin a reușit să ridice statuia de beton sus, în vârful dealului, deasupra Litei, un sat spintecat de camioanele care lucrau la autostradă.

Iisus de Lita e groaznic de urât. Chiar hidos. Dacă iei curba noaptea pe lângă dealul pe care tronează și-ți apare brusc în față, te sperii. Grosolan și diform, i-a mai pus de jur împrejur și un colier cu beculețe chinezești, rămas de la pomul de Crăciun, ca să-L lumineze noaptea. Apoi, Beniamin i-a vopsit fața, buzele, părul, așa că Iisus al lui pare o corcitură de picior de pod cu o mască de indian. Dar nu e bai, spune el, Iisus ne păzește de rău și dacă nu e frumos. Iar sătenii au început să se închine la El, așa urât cum e, de câte ori Îl văd. Preotul și-a călcat pe suflet și s-a dus să-l sfințescă, deși știe că e doar o bucată de beton turnat de cantorul de ocazie și proptit în dealul golaș, care se uită peste un sat schilodit de camioane și înecat în praf. Dar e al lor, „Iisus de Rio de Janeiro” al Litei.

*

Țiganul Baci Munteanu are o vilă la marginea Huedinului, pe care un meșter în flori de tablă a vrut să scrie „Vila cea mai tare”, dar cum nu se pricepea la scris i-a ieșit: „Vila cel mai tare”. Adică el, Baci, e cel mai tare și aia e Vila lui, se poate interpreta și așa! Lângă ea e „Vila lui Dolariu”, iar dincolo de ea a lui Mercedes, care are semnul Mercedesului mare pe acoperiș. Așa, și? Ce nu înțelegem? Baci Munteanu ne poartă din cameră în cameră, vreo douăzeci de toate, iar la parter are o sală uriașă unde ține bairamurile, botezele, chermezele cu „familia”. Intră cam 400 de persoane în vila lui. Familia e mare, când vin la Baci în vizită ocupă toată casa și mai dorm și pe jos. El spune că a „muncit” în Anglia și a făcut banii, apoi casa, copiată după casetele cu filme indiene. Lua un suc, punea caseta la video, jos, în sala de la parter, chema arhitectul să se uite și-i spunea, ni, așa vreau să fie! Și așa a ieșit, vilă tip indian! Apoi a venit băiatul cu florile de tablă, a făcut vreo trei sute de flori și le-a pus pe acoperiș. „Ca să fie frumos! ” Când l-am întrebat de ce n-a făcut o casă tip românesc a râs: „Păi, nu vedeți ce case prăpădite au românii?!” El a vrut una mai de soi, să se vadă de departe că e a lui Baci, care a umblat cu căruța și a stat în cort, dar acum i-a venit vremea. După atâta umblet, sătul să se uite la ferestrele luminate ale altora, și-a tras palat pe care nu poți să-l treci neobservat. Are și țiganul casă. „Ce nu vă place la ea?”

*

Mama ei cumpărase de la un „secăndhend” o față de masă ușor decolorată, dar cu o hartă imensă pe ea. În camera înghesuită, cu pături înflorate de Turcia și lămpi cu abajurul în formă de floare de plastic, Ioana a învățat engleza, a învățat geografia și plimbând degetul pe hartă a văzut Merlbourn. Mai încolo era un cangur, apoi un indian, dar și clădirea în formă de ambarcațiune cu pânze a Operei din Sidney. În căminul de nefamiliști stăteau toți, mama, tata, fratele ei mai mic și ea. În baie aveau organizată cămara, borcanele și oalele. În colțul camerei un reșou electric și trei paturi suprapuse pe unul din pereți. La geam aveam masa de care vă povestesc, cu harta Australiei întinsă pe sub o sticlă care s-o ferescă de mizerie. La 18 ani, Ioana a venit acasă și a spus că pleacă la studii în Anglia, a fost primită la facultatea de finanțe din Londra. Înainte să plece a intrat într-un „secăndhend” și a cumpărat o față de masă cu căpșuni pe care a întins-o pe masa din cameră, iar pe cea cu harta Australiei a împachetat-o, a pus-o în rucsac și a luat-o cu ea. Seara, în apartamentul închiriat din Londra, unde stă acum cu o colegă suedeză și una din India, Ioana desface fața de masă și se uită la cangurii și indienii de pe harta tot mai decolorată a Australiei. Când va termina școala, o va lua pe mama ei, pe Maricica și o va duce cu ea în țara de pe mușama.

Articol publicat în revista SINTEZA, nr. 18/2015

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s