EXCLUSIV Daniel David, primul universitar care aspiră la postul lui Andrei Marga: Vreau să fac din UBB un Harvard al României!

Și-a anunțat pe blog intenția de a candida. Este din generația intelectualilor internauți, scrie articole de presă și are modele intelectuale americane. Vrea să schimbe UBB din temelii.

– De ce dumneavoastră, domnule David?

– Pentru că cineva trebuia s-o facă. Cred că pot! Am arătat că pot face o linie profesională de top, cum s-a întîmplat cu psihologia, cred că pot face schimbări și la nivel de universitate. A venit timpul pentru o altă etapă, pentru altceva.

– Ce fel de schimbări vreți să faceți? În ce fel?

– Voi prezenta în curând un program detaliat. În esență, este cunoscut faptul că avem o problemă cu calitatea învățămîntului superior. Aici trebuie în primul rînd schimbat ceva, e necesar un filtru mult mai exigent, dacă nu la admitere – deși și aceasta trebuie îmbunătățită –, atunci pe parcurs, iar noua lege permite. Noua lege creează posibilitatea de a selecta studenții, pentru că nu mai leagă numărul de studenți de finanțare ci de calitatea programelor.

Prin urmare, vreau să fac excelență, fac excelență și pot avea avea beneficii de aci. Mi se pare obligatoriu introducerea unei exigențe mai mari la master, doctorat și postdoctorat, adică la nivelul de după licență. Dar și pentru licență, o admitere care să urmărească evoluția notelor elevului la materiile de specialitate, care să analizeze mult mai exigent decît pînă acum portofoliul candidatului, mi se pare obligatoriu.

– Cum vedeți evoluția universității?

– Pentru mine universitatea nu este antreprenorială, nu acesta este tipul de universitate pe care aș miza, ci cea humboldiană, cu elemente antreprenoriale. Așadar, nu orientată spre profit, ci spre un alt tip de cîștig, după părerea mea mult mai important: profitul din cunoaștere, cercetare, educație. Ar trebui și asta vreau să promovez, valorizarea unui profit al cunoașterii, pentru că la noi acest lucru nu se înțelege. Sîntem prizonierii profitului imediat, lăsînd în plan secundar profitul pe care cunoașterea, cercetarea îl poate aduce universității și societății pe termen lung.

Pentru aceasta ar trebui o comunicare mult mai bună cu societatea. Universitățile s-au transformat în poli de putere, unele dintre ele în poli de putere politică, dar este nevoie de ele ca poli de putere a cunoașterii, a expertizei. Ele pot să furnizeze servicii profesionale societății, pe ele se poate construi progresul unei țări.

– Sună frumos, dar cum o să puteți face asta?

– Implementînd mecanisme moderne și revitalizând vechile mecanisme care au funcționat la începuturile universităților. E suficient să luăm modelele din alte părți ale lumii, adaptate dacă este nevoie, fără însă a le modifica esența. Eu lucrez peste vară la o universitate din SUA ca profesor asociat, știu cum funcționează mecanismele acolo, și putem să le aplicăm aici, așa cum la psihologie o facem deja. Dacă s-a dovedit că ele funcționează foarte bine acolo, de ce n-ar funcționa și aici?

–De ce nu sîntem performanți și nu avem încă o universitate românească în top 500?
– Pentru că nu avem modelele și mecanismele care să ne ducă acolo.

– Vreți, cu alte cuvinte, o universitate pe model american? Un Harvard de România?

– Da, un Harvard de România, se poate spune și așa. Iar pentru asta aș implementa mecanismele necesare care să ne ducă la acel nivel. Cred însă că alături de mecanismele americane pot funcționa și mecanisme din alte medii culturale, cum ar fi cele europene, de inspirație franceză sau germană.

– Cu cine, pe cine vă bazați, domnule David?

– Pe toți colegii mei care înțeleg că trebuie să depășim acest nivel și înțeleg miza obiectivului. Pe cei care s-au săturat să fie calul de bătaie al societății. Cred că sînt mulți care vor ca universitatea să fie condusă de reguli, mai mult decît de oameni. Personal, aș lăsa ca anumite decizii să le ia echipa. Eu iau unele decizii, echipa ia și ea decizii, știm de la început cine ce are de făcut și ne asumăm în echipă managementul proiectului. Așa lucrăm și acum, la catedră.

În plus, m-aș baza mult pe intelectualitatea din diasporă, oameni excepționali care au fost nevoiți să părăsească țara pentru a se pregăti mai bine sau pentru a face o carieră în domeniul lor. I-aș invita să ni se alăture. Așa am procedat și la catedra noastră de psihologie clinică, unde 80% dintre cadrele didactice au studiat sau au practicat în străinătate. Spuneți-mi, dacă ar trăi profesorul Palade, nu ați vrea să predea la noi?

– Și nu se vor supăra „cei de casă”, ați văzut cum au reacționat cei de la București!

– Cine a spus că va fi ușor? Dar dacă mă vor vota pe un astfel de program, va trebui să-l susțină, nu? Apoi ce vreau să vă spun este că universitatea nu este ocupată așa cum se crede, că e plină și gata! Nu, este nevoie de mulți, foarte mulți alți oameni, acum posturile sînt blocate, dar ele vor trebui să se ocupe, pentru că la numărul actual de studenți mai e multă nevoie de noi cadre didactice. Porțile universității trebuie deschise, asta e clar. Pentru toți cei buni, fie că sunt de afară sau din țară.

– Despre salarii ce puteți spune, cum îi veți răsplăti pe oamenii care să ducă universitatea la un nivel ambițios? Căci raporturile dintre cele mai mari salarii și cele mai mici nu sînt încurajatoare.

– Este o temă sensibilă, pe care mulți ar evita să o abordeze sau ar aborda-o populist. Eu vreau să fiu sincer și direct. Cred așa (și așa stau lucrurile și în Departamentul din SUA unde lucrez): Profesorii universitari (care acolo sunt de top, pentru că așa au fost selectați) au salarii foarte mari, care îi situează mult peste middle-class ca salariu (mai ales dacă fac și cercetare), făcând parte din clasa superioară de salarii. Cei care intră în sistem au salarii, evident, mai mici decât profesorii, dar suficient de mari ca să le permită să trăiască academic (incluzând și nevoia de a cumpăra cărți, a merge la conferințe etc.).

Între un profesor de top si un asistent de top în departamentul din SUA la care mă refeream, raportul este cam de 1:4/5/6 , cu cât profesorul face cercetare, cu atât raportul este mai mare. Prin această discrepanță stimulativă, nici foarte mică nici aberant de mare, tinerii devin motivați să promoveze (țin să precizez, acolo promovarea se face prin criterii de performanță), iar profesorii sunt recompensați pentru expertiza lor.

Profesorul trebuie însă să creeze oportunități (ex. granturi, contracte cu mediul social etc.) astfel încât atât el cât și asistenții săi să-și crească veniturile; asta înseamnă un profesor performant: câștigă el mult (prin muncă și expertiză), dar este responsabil pentru tinerii cu care lucrează ca și aceștia să aibă venituri adecvate care sa nu-i determine să mai lucreze altundeva (ceea ce le-ar reduce performanța în universitate).

Eu nu voi putea influența politica salarială decât: generând mecanisme astfel încât coeficientul de salarizare să fie în functie de performanță (ceea ce îi va ajuta pe tinerii buni) și generând oportunități pentru obținerea de venituri suplimentare salariilor (ex. granturi, servicii către comunitate, cursuri postuniversitare etc.); ceea ce îi va ajuta pe profesorii și tinerii buni!

Și dacă o să am ocazia, o voi face.

– Ce nu veți face, domnule David, ce greșeli nu veți face?

– Nu aș face rabat de la program, dacă pe el am fost votat, dacă pentru el mi s-a acordat recunoașterea. Apoi, dacă aș face greșeli nu aș ezita să le recunosc, le-aș recunoaște și m-aș corecta.

– Cui îi datorați recunoaștere în cariera dumneavoastră?

– În primul rînd profesorilor mei Ion Radu și Mircea Miclea, dar și celorlalți colegi cu care am lucrat. Apoi, mentorilor mei din America, unde am învățat nu doar psihologie ci și un stil de lucru.

– În fond, care este scopul unui proiect atît de ambițios? Mă tem să nu-mi scape ceva, ceva ce cititorii mei ar vrea să afle.

– Vedeți, eu, din 2002, merg vară de vară în America, să lucrez ca profesor asociat. Avem milioane de români care-și caută destinul în afara țării. Dacă ne uităm în istoria culturală a lumii, românii apar pe harta ei, dar nu în România. Brâncuși, Palade, Eliade. Au avut contribuții colosale pe plan internațional. N-ar fi de dorit ca viitorii Brâncuși, Palade, Eliade să nu mai fie nevoiți să plece? De ce să nu aducem occidentul la ei?
Universitatea Babeș-Bolyai se poate schimba complet la față, avem o șansă acum, trebuie să încercăm. Vă spun sincer, nu știu ce se va întîmpla pînă la depunerea candidaturilor, dar mi-aș dori să fie o luptă de idei și competiție de programe.

Daniel David s-a născut la Satu Mare. Pe blogul său spune:

Am o toleranță mai scăzută la frustrare, acord credit prea mare oamenilor, am un uşor „dispreț” față de prezent (prea „future-oriented“).

Sunt acuzat de unii că sunt „arogant” și că „mă cred superior”. Fără a mă apăra sau justifica, încerc să explic… Nu mă cred superior și nu sunt arogant, dar cred că trebuie să fiu responsabil în ceea ce fac, iar asta implică să fiu uneori critic cu prostia, ignoranța şi incultura, mai ales când sunt dublate de tupeu și promovate cu obraznicie.

Viaţa mea este ghidată de știință şi sport, iar acestea, la rândul lor, sunt ghidate de performanță și nu sunt democratice, în sensul politic al cuvântului; „adevărul ştiinţific” nu se stabilește prin vot și/sau prin vocea gălăgioasă a militanţilor sau a celor care strigă cel mai tare. În știință, nu orice părere contează, ci doar părerile informate, care pot duce la performanță. Restul este pierdere de timp prețios.

Publicitate