Izvorul Crișului: o floare rară dezminte tot ce știam despre spiritul mercantil al locului

Undeva în Transilvania, niște oameni liberi, oamenii pietrei, au decis să se facă scut în fața unor flori și le apără cu discreție de neprevăzut, de orășeni și de mâinile hulpave ale veneticilor. Deși obișnuiți să vândă tot ce pot, fiind inventatorii capitalismului în partea asta de țară, au și ceva ce păstrează doar pentru ei. Dacă îi întrebi unde sunt florile lor rare, pe care câmp, își aruncă priviri pline de semnificație și te trimit la dracu-n praznic, pentru că florile lor au nevoie de singurătate ca să supraviețuiască, de liniște. Au nevoie doar de lumină și de Dumnezeu.

Sunt oameni aspri, munteni cu palmele late, cu vorba grea, cresc animale, mână căruțele în sus și-n jos, cioplesc buștenii, vând tot felul de lucruri, au simțul banului, sunt foarte întreprinzători. Pionieri ai capitalismului au făcut din comuna lor un fel de bazar de-a lungul șoselei E 60 și sunt deosebit de vorbăreți, ademenitori cu turiștii. Dar tac atunci când vine vorba de niște flori firave care au răsărit nu știu prin ce miracol, din pământul lor pietros și doar acolo. N-au mai cultivat terenul, se duc să le vadă când înfloresc și niciunul nu are de gând să facă vreo greșeală ca să li se întâmple vreun rău floricelelor.

Florile sunt unice în Transilvania. Iar ei știu ce înseamnă asta.Au trecut peste o iarnă grea, cu zăpezi pe care nu mai credeau că le văd topite. Ei simt criza la poarta casei, acolo unde, de la o zi la alta, vând tot mai puține obiecte din lemn sau ștergare lucrate cu fir de ață turiștilor care taie cu mașinile lor comuna în două,ceas de ceas. Li s-au prăfuit lucrușoarele, blănițele de miel s-au îngălbenit la soare, coșurile și straiele cu mărgele se scorojesc în buza șoselei, pentru că acum nici comerțul cu meșteșuguri de la Izvorul Crișului nu mai este ce-a fost.

Dar este și ceva ce nu se vestejește în inima și-n munții lor și înflorește în fiecare primăvară, înflorește ca speranța. O ploiță roz, care miroase dumnezeiește și se ițește în fiecare aprilie sau la începutul lui mai pe dealul lor calcaros. Numai ea, floarea cea rară, știe cum de a ales locul ăla dintre toate locurile de pe pământ. Dar nu-i bai, că a nimerit bine și am să vă spun de ce.

Deși cercetătorii de la Universitatea Delaware cred că tămâița fermecătoare, un fel de liliac sălbatic iubitor de soare și rezistent la secetă, nativ din Spania si Rusia, se mai găsește doar în Tasmania, ea s-a ascuns în tot acest timp, a trecut peste războaie, peste comunism și peste tranziție, apărată de săteni, într-un loc numai de ei știut, undeva pe piscurile însorite ale dealului Riszeg Virag de la Izvorul Crișului. Cu mult timp în urmă, înainte de primul război mondial s-a știut de floarea aceasta.

După ani și ani, în timpul comunismului, locul a fost arat și s-au semănat cartofi, plugul rupând în rădăcinile de liliac sălbatic. Câțiva ani la rând cartoful s-a străduit să ia locul florilor rare, dar n-a reușit. Sătenii își amintesc cum nu s-au făcut pur și simplu și asta i-a convins pe cei porniți cu agricultura să renunțe. În primăvara următoare, după cartofi, s-au dus să vadă dacă a mai supraviețuit vreun fir de floare. S-au bucurat ca niște copii când au văzut lăstarii târându-se pe pământ. Erau puțini, câteva fire, dar mai apoi s-au înmulțit iar. Acum sunt câteva întinderi impresionante pline cu flori violet, ascunse bine în iarbă. Pentru această floare, tilichina cea ocrotită prin lege, localnicii de la Izvorul Crișului au rezervat 15 hectare de teren unde nu cultivă nimic și nici nu cosesc iarba.

Tăranii și-au făcut rezervație de flori rare

S-au interesat și profesorii le-au confirmat legenda: era vorba de o plantă rară, singura de acest fel din Transilvania. Într-un singur loc se mai găsește lilliac sălbatic în țară, un soi un pic diferit de al lor, pe versanții mediteraneeni ai munților din Sud, spre Dunăre. Și atunci au hotărât ca acolo să fie rezervația lor. Așa îi spun: rezervația de liliac sălbatic. Au făcut drum, unul care taie razant locul, dar îl duce pe neștiutor în altă parte, îl ademenește și-l înfundă într-o pădure. Câmpul cu flori rămâne undeva lateral, numai sătenii știu unde. Fără călăuză, nu ajungi la el.

Li s-a întâmplat ca ani la rând să se lupte cu hoții de flori care-au aflat că e vorba de plante rare, puteau fi bine prețuite și vândute. Mergeau noaptea cu sacii, smulgeau liliacul, îl îndesau în saci și plecau cu el la piață la Cluj sau la Oradea. Cei din sat au aflat. S-au supărat foc, dar cum Dumnezeu vrea și el rezervație de flori la Izvorul Crișului, primarul spune că planta s-a înfuriat și a crescut parcă și mai tare după ce fusese smulsă și cărată în desagi de hoți. Parcă s-a revigorat, ca un om care se simte amenințat și ripostează. După ce a fost smulsă de romi, a umplut câmpul cu mai multă putere. Și primarul Antal dă un pic înapoi, rușinat. „Acum, n-o să credeți că nu suntem normali cu planta asta, dar face parte din bogăția noastră”.

Iar din această întâmplare, oamenii au învățat să tacă. Sătenii nu spun unde sunt florile decât după ce se lămuresc că nu vrei să le rupi sau să le faci vreun rău și oricum, numai însoțit de unul dintre ei poți descoperi locul.

Inutil să vă spun că nu vor turiști care să calce pe florile lor, să le rupă sau să le distrugă. N-au indicatoare, n-au panouri cu descrieri în trei limbi, așa cum se face de obicei în cazul unor rezervații naturale. Au doar o comoară pe care au declarat-o, dar de care se ocupă cum știu ei mai bine.
Consiliul Județean a inclus rezervația de liliac sălbatic de la Izvorul Crișului într-un proiect de promovare turistică la nivel internațional, dar satul nu are până acum nimic în comun cu asta.

Autoritățile locale sunt „rezervate” față de o asemenea perspectivă. Condiția lor este să nu le facă rău florilor,iar pentru asta ar trebui mai multe măsuri de siguranță, paznici când câmpul este înflorit și ghizi profesioniști. În plus, nimic din ce înseamnă profit pe seama florilor lor, nu le surâde.

Doamna Erzsebet are 86 de ani. Stă la poartă lângă marfa sa, așa cum face de aproape 40 de ani încoace. A fost printre primii din Izvorul Crișului care și-au deschis prăvălie cu cusături la poartă. Acum sunt 70 în sat. A trimis pe cineva zilele trecute și i-a adus câteva fire de floare de liliac de la Deal. Trebuia să le mai vadă o dată. Mi le arată și-mi spune că în fiecare iarnă speră să mai trăiască să le mai apuce când înfloresc. Miroase buchețelul și respiră adânc, mândră de privilegiul ei.

Satul lor e ceva aparte și-mi povestește greu despre asta, într-o limbă căutată, dar plină de dorința de a istorisi totul, așa cum a fost. Bărbații lor munceau la cărăușie, transportau cu căruțele marfă, cereale, lemn, sare dintr-o parte în alta a munților, de la Cluj la Oradea și înapoi. Până pe la 1870, când s-a terminat calea ferată și trenul le-a luat pâinea de la gură.

Agricultură nu puteau face, că pământul nu e bun de așa ceva. Atunci a venit o familie de străini, să fi fost pe la 1880, care i-a sfătuit ce să facă. Domnul Zsigmond Gyarmathy a deschis o școală de meșterit în lemn la Huedin, acolo i-a învățat pe bărbați să lucreze scăunele, măsuțe, dulăpiare și casete înflorate, iar nevasta lui, Etelka Hory, așezată într-o casă aici în sat, peste vale, a învățat femeile să țeasă, să coase pânza albită și să facă jucării din lemn pentru copii. Măgărușii.

Ani la rând, oamenii Crișului au învățat meserie și munca i-a făcut mai creativi. Acum fac piese de șah, scrumiere, tabachere, pipe, păpuși, păsări și diferite coșulețe. Au avut perioade de mare înflorire a comerțului lor, chiar acolo, la poarta casei. Așa se face că gospodăriile sunt bine întemeiate și drumurile și scoala și primăria. Până la urmă, trenul le-a luat și șoseaua le-a dat.

Floarea pietrei

Cneorum Daphne crește de locuri deschise, aflate în bătaia directă a soarelui. Aceste plante își pierd partea aeriană în timpul lunilor reci ale anului. Odată cu primăvara, începe să răsară și se reproduce destul de repede. Daphne trăiește în aer liber și poate suporta temperaturi foarte aspre fără nicio problemă, supraviețuind chiar la multe grade sub zero.

Cneorum Daphne nu este mare în dimensiuni, are flori mărunte, violete, amplasate direct pe rămurele, de-a stânga și de-a drepta lor. Sunt plante perene, ceea ce înseamnă că-și păstrează rădăcinile peste iarnă. Se spune despre specie că se atașează greu de un loc, dar nici nu mai pleacă ușor de acolo. Își înfige bine rădăcinile în rocă și devine foarte rezistentă. Este o floare care iubește soarele, calcarul și rezistă la secetă. De asemenea, este și foarte parfumată.

Care sunt planurile autorităților?

Potrivit preşedintelui Consiliului Judeţean Cluj, „Şapte zone din judeţ vor beneficia de circuite pe care vor fi dirijaţi turiştii străini şi români, în cadrul proiectului internaţional IART”, explică Alin Tişe. Laguna Roşie din Aghireşu, Dealul cu Fluturi din Viişoara, Vâltoarea de la Bologa, Lacul Ştiucii, Rezervaţia Valea Legii, Peştera Ponorul Lespezi, Rezervaţia de liliac sălbatic Izvoru Crişului, Lacurile din Valea Sărată, Cascada Ciucaş din Corneşti, Cheile Ocolişelului, Ţâcla Gravii din Mărişel sau Nămaşele din Muntele Mare sunt obiective incluse în noile circuitele de turism ale Clujului.

De ce suntem aici – o posibilă explicație a Clubului de la Roma

De la Adam Smith și pâna în zilele noastre, teoria economică analizează direct sau indirect „dezvoltarea”. Visul oricărui capitalist a fost și este dezvoltarea afacerilor sale, cucerirea unor noi piețe, globalizarea. O data cu creșterea complexitătii conexiunilor din economia mondială s-a simțit și nevoia redefinirii de către specialiști a acestui concept. Paradoxul științei economice este că teoriile sale sunt create dupa analiza fenomenelor, spre deosebire de alte științe în care teoria precede practica (de exemplu Edison a inventat becul după multe experimente și calcule în laborator, în timp ce piața a fost analizată mult după apariția ei). Așa s-a întâmplat și cu conceptele dezvoltării durabile sau viabile. După douăzeci de ani de expansiune economică fără precedent, abia în anii ’70 apar primele preocupari de redefinire a conceptului de dezvoltare. Începând cu 1972, anul în care a fost publicat primul raport al Clubului de la Roma – „Limitele creșterii” – și când a avut loc prima Conferință a ONU asupra problemelor de mediu la Stockholm, au fost identificate peste 60 de interpretari ale conceptului de dezvoltare, în noua viziune a interdependențelor dintre problemele mediului înconjurator, bunăstarii generale și procesului creșterii economice. Una din aceste interpretari a dus la crearea termenului de ecodezvoltare, care subliniază necesitarea căutarii unor strategii concrete de dezvoltare capabile să ducă la folosirea rațională și sănătoasă din punct de vedere ecologic a unui sistem dat, pentru satisfacerea nevoilor fundamentale ale populației locale

(Popescu C-tin; Ciucur D.; Popescu I. – „Tranziția la economia umana”)

Textul în varianta tipărită a apărut în cotidianul Transilvania Reporter.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s