România lui Schlattner

Schlattner1

Preot lutheran şi scriitor sas, Eginald Schlattner trăieşte alături de alţi cinci „saşi de înmormântat” la Roşia, lângă Sibiu. Satul este locuit în mare parte de rromi, dar care la recensământ s-au declarat români. Schlattner a făcut închisoare politică în anii 50 şi a fost acuzat că şi-ar fi trădat colegii. După 1990 nu a plecat odată cu familia lui şi celalţi 1200 de saşi, în Germania.

A rămas şi a început să le scrie. A scris la masa lui din casa parohială, un fel de sanctuar pentru istoria saşilor transilvăneni, în mijlocul viermuielii de tranziţie, trei romane. „Cocoșul decapitat”, publicat în Austria și distribuit în întregul spațiu germanofon, un succes. A fost reeditat și tradus în opt limbi, iar ulterior, adaptat pentru cinematografie.

În al doilea roman al său, „Mănușile roșii”, Schlattner descrie cu ton critic rolul său și trădarea la procesul politic de la Brașov, este un comentariu plin de profunzime, și poate de aceea atât de controversat, al ororilor ultimului veac.

În a treia carte a sa, „Das Klavier im Nebel” (Pianul din ceață), Schlattner ne spune povestea de dragoste dintre un sas și o româncă. În prezent se lucrează la traducerea cărții.

De fapt, cărţile lui sunt trei „scrisori” mai lungi către lume, către cei pe care îi iubeşte.

Acum, satul lui reînvaţă să trăiască, Eginald învaţă să îl ajute, iar lumea învaţă de la ei cum se poate reinventa. Acolo unde Europa nu a găsit o soluție, sasul din Roșia aplică deja planul. Eginald şi România traversează împreună purgatoriul istoriei.

Schlattner

Este al 99-lea și ultimul preot la Biserica sașilor din Roșia de Sibiu, Rothberg. În anii ’90 când au plecat sașii lui, 1.200 de suflete, s-a golit satul. El n-a plecat. I-au plecat rudele, familia. A plecat soția și fiica lui. I-a plecat o parte de suflet. Dar el a rămas.

Eginald Schalttner are acum un câine, o biserică, o casă plină de cărți, o fată de rromi refugiată la el într-o noapte, după multe bătăi din partea familiei, o călugăriță care ocupă camera dinspre apus a casei, o fotografie a femeii iubite, stă pe un scaun pliant undeva pe dealurile Europei, are părul alb și un baston în mână. E ea, iubirea de departe. Are două hărți la intrarea în casă, mobilă de sute de ani, cărți ale filosofilor germani în original, are musafiri din toată lumea, prieteni pe tot Globul. Are amintiri, are dușmani, are resentimente, are răni. Are o Gârlă plină de rromi, un sat complicat, o istorie dureroasă în spate și o istorie dureroasă în față. Dar are. Are puterea de a merge împotriva curentului, de a recunoaște trecutul când alții îl ascund, de a spune mi-e dor atunci când alții tac, de a spune iubesc România, când nici românii n-o mai fac. De a spune așa a fost când mi-a fost frică și eram slab. Când pușcăria mi-a luat capul. Așa a fost.

Țara lui Schlattner începe lin, cu un drum neted albit de soare, printre dealurile de la poalele Făgărașului. În umbra unei văi paște o turmă de vaci, pe creasta lui se reazămă de cer o cruce, iar dincolo, între două buze de pământ, se întinde bâlciul rromilor care petrec de Sfântul Dumitru. Miros de cai, de mici, de vată de zahăr, de încălțăminte la sac, adusă din Occident, miros de viață la o sărbătoare creștină, unde valea e plină de rromi.

biserica-luterana-rosia-sb

Satul e și el albit de soare. Biserica lui Schlattner răsare în mijlocul lui, ca un munte de piatră. Pe frontispiciul ei stă scris: „Arată-mi Doamne, calea”, are doi copaci seculari de-a stânga și de-a dreapta ușii, ca doi îngeri. A fost ridicată de țăranii sași la 1225. Abia puseseră sarsanalele jos, aveau de tăiat pădurile pentru sate, pentru drumuri, aveau de arat ogoarele, de construit case, de hrănit animale și, cu aceleași mâini, au găsit putere și răgaz să ridice ziduri groase de biserică. Vânturile și ploile, vremurile și războaiele nu le-au dărâmat. De aproape o mie de ani.
Printr-o portiță discretă, dinspre biserică, intri în curtea casei preotului. Acolo au trăit preoții sași de 500 de ani încoace. Ani, ani, ani.

Eginald Schlattner apare în pragul casei. Are părul alb, bogat, în el se reflectă lumina dimineții. Preotul întreabă de un piaptăn, pe lângă el, ca o umbră își face loc Carmen, cea refugiată într-o noapte de bătăile din Gârla rromilor. Carmen zâmbește tot timpul, îi spune că nu găsește piaptănul, dar îi aranjează „bumbii” de la vestă. Câinele Pirandela ni se încurcă printre picioare, găsim cele mai bune locuri la soare în curtea caldă a preotului lutheran din Roșia și ne așezăm. Nu stăm bine. Toți ne gândim la altceva. Îmi trec prin minte cuvintele grele ale unor scriitori supărați pe el. Ale unor cunoscuți. Îi reproșau că i-a trădat când era în închisoarea comunistă, cu 50 de ani în urmă. A fost torturat și condamnat pentru că participase la un cenaclu literar la Cluj. În cărțile lui, Eginald Schlattner mărturisește că a cedat torturii, dar n-a turnat la securitate. Văd cele patruzeci de pagini ca pe delirul unui om înnebunit de chin. Apoi îi văd cărțile, filmele, scenele din familie, iubirile lui, temnița, fragilitatea unui tânăr la 20 de ani. O văd pe Carmen și toată Gârla cu viermuiala ei în care preotul lutheran merge să dezlege ura, să dea pâine, să trimită copiii la școală. Îl văd mergând în închisori, la Aiud, Gherla, Rahova, să-i asculte pe cei care-i cer ajutorul. Văd purgatoriul. Văd toată România.

„Nu părăsi locul suferinței, ci fă în așa fel încât suferința să părăsescă locul acela”

La Biserica lui Schlattner mai sunt cinci sași de înmormântat, iar în toată Roșia mai puțin de zece. Din cei 200 de mii câți erau la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, mai sunt 12 mii de „sași curați” în toată România, mai puțini decât erau doar în Sibiu, 24 de mii înainte de revoluţie.
„De ce n-am plecat și eu? Pe mine Dumnezeu aici mă știe după nume, aici sunt mulți oameni care au nevoie de mine și unii care mă iubesc. Nu pot pleca pentru că numai aici sunt identificat cu etnia mea, eu sunt recunoscut ca fiind ceea ce sunt, numai aici. În Germania n-ar fi așa. Identitatea mea nu rezidă numai în intramuros, istoria mea este și cum mă recunosc ceilalţi, ce acceptă și confirmă ceilalți că aș fi: sas din Ardeal! Celor plecați în Germania li se spune țigani din România, sau în cel mai fericit caz români. Ei nu sunt acceptați ca nemți-nemți,pentru că nici nu sunt, dar nu mai sunt nici sași. Iar noi le spunem pe aici, sașii de vară. Vin, stau pe bănci la soare și pleacă. Eu nu pot pleca, aici am multe de făcut. Și Dumnezeu, le-am spus la televiziune în Germania, și Dumnezeu în România este foarte ocupat! Aici, în Vest, voi v-ați planificat tot destinul, la voi nu stă Dumnezeu, că se plictisește, dar la noi are de lucru de nu-și vede capul! Am o deviză: Nu părăsi locul suferinței, ci fă în așa fel încât suferința să părăsescă locul acela.”

Sibiu 073

Saşii, aflăm că sunt cam de trei feluri: saşi care au plecat şi li se spune „saşi de vară”, care au rămas precum Schlattner în Roşia, Hans în Richiş sau Caroline în Viscri şi care schimbă lumea din jurul lor şi saşi care nu mai vin şi vorbesc urât despre România ca să-şi justifice refugiul.

Eginald, ambasadorul României

„România nu este nici albă, dar nici neagră”, spune Eginald Schlattner numit din 2002 ambasador cultural al țării noastre. „Doar dacă recunoști exact așa cum ești ai șansa ca ceilalți să nu greșească atunci când te judecă. Mie nu-mi plac clișeele și România este văzută în clișee negative. Dacă spui stradă, străinii înțeleg: câini, copiii străzii, gropi. Toate conotații negative. De câte ori merg în Occident să vorbesc despre România îi supăr pe toți. Eu le spun: intrarea României în Europa a fost benefică, pentru că de la Europa învață democrație, și asta e bine tot pentru Europa! Își poate imagina altfel o țară mare de pe teritoriul ei? Am aici o biserică mai veche decât Berlinul, când în mlaștinile Germaniei cântau broaștele, noi cântam nemțește și ne rugam latinește în biserici. Aici, în Transilvania! Europa poate lua lecții de la România. Eu am copilărit în Făgăraș și acolo erau patru biserici diferite, duminica porneau patru șiruri de oameni fiecare spre biserica lui. Iar aici, ascultați, se aude clopotul de la ortodocși, eu am biserică de aproape o mie de ani, mai jos sunt alte două biserici, baptistă și iehovistă. Unde mai vezi așa ceva? La școală am învățat nemțește, am făcut română doar două ore pe săptămână din clasa a treia. Eu am putut să-mi scriu cărțile în germană pentru că România mi-a dat voie să fiu neamț. M-a lăsat să fiu eu însumi. I-am spus ministrului Schily când a fost aici, degeaba încercați să faceți din cele trei milioane de turci nemți, veți avea un mare eșec. Nu vor fi nici nemți nici turci! Luați aminte de la România, în Dobrogea există școală unde se învață turcește și nu sunt trei milioane, imediat patru! Eram la o televiziunea germană și am fost întrebat care este contribuția României la sufletul Europei? Imediat n-am știut ce să spun, am ocolit răspunsul, apoi am spus: spiritualitatea ortodoxă! Au sărit toți, cum așa ceva? Dar noi suntem catolici! Și le-am spus, dragilor, în România, Dumnezeu stă cu Ion și cu Gheorghe la masă, cum stau eu cu voi acum, poți să pui mâna pe el! Este tangibil. Românul are prin credința lui ortodoxă un fel aparte de a se apropia de Dumnezeu care îl face special, și asta este contribuția lui la sufletul Europei! Uitați-vă cum în Moldova și Oltenia stau fântânile la poartă să împartă apa, jumătate pentru el, jumătate pentru ceilalți. La voi nu vezi așa ceva. Iar băncuțele la poartă, sunt două, față în față, ca să vină și vecinul la o poveste. E o deschidere spre celălalt, exact ce a uitat occidentalul să facă. Și asta are ca suport spiritualitatea ortodoxă! Am să vă rog să vă uitați la felul în care sunt construite bisericile noastre, cea ortodoxă și cea occidentală. Cea occidentală are o axă longitudinală care face cruce cu turnul de la intrare, are ca element central răstignirea, momentul sacrificului. Pe când biserica orientală are cupola, un punct central și în jurul ei tot restul construcției, iar când ridici privirea vezi sus un Iisus înviat, senin. Ei au ca punct central învierea, speranța. Asta aduce România la sufletul Europei: mai multă credință în viață!”

Despre Biserica ortodoxă, altfel

„Eu nici cu Luther nu sunt întru totul de acord, am unele divergențe”, mărturisește preotul. „Așa că îmi permit să spun despre Biserica Ortodoxă că greșește prin pompa ei, prin bogățiile pe care le afișează. Nu poți veni îmbrăcat cu straie aurite ca împărații bizantini în fața amărâților care n-au ce mânca! Și le spun adesea, fraților, nu doar cântat, mai trebuie și făcut! Fă ceva pentru oameni și vei fi aurit și poleit de Dumnezeu! Mă uitam la televizor, la procesiunile acelea enorme cu moaște și popor. M-am întrebat adesea, dacă ar fi să vină, să coboare din nou Iisus, s-ar pogorî acolo, la acel sobor de preoți în haine de lux? Poate că da și nu pentru ei: dacă există o singură bătrână venită tocmai de la Craiova care muncește cu sapa în mână toată ziua și are durerea în oasele ei obosite, sărută racla cu moaște și-i trec durerile, atunci Iisus înseamnă că s-a pogorât chiar și numai pentru ea!”

Spre seară, la tihna unui ceai

Peste grădină se ridică umbra înserării, iar Eginald Schlattner își întrerupe povestea. Intrăm în casă. Miroase a busuioc, a lemn vechi și a carte. Ne arată camera cu instrumente muzicale, pe care n-a mai folosit-o nimeni de când i-a plecat soția. Este prima încăpere în care ne duce, ca într-un loc de pelerinaj. Apoi ne așezăm lângă sobă, în salon, iar Carmen pune de ceai. Între timp sosește și Petrișor. Carmen și preotul își fac semne pe la spatele nostru, înțeleg că e vorba despre bani. Discret, Petrișor primește banii pentru abonamentul la autobuz, ca să mergă la Sibiu, la liceu. Face școala de mecatronică! (Vă las să aflați singuri ce e asta!) De 15 ani încoace, Eginald Schlattner face rost de bani (numai Dumnezeul sasului știe de unde!), vreo 42 de euro pe lună de fiecare, pentru 25 de elevi care urmează liceul sau facultatea la Sibiu. Așa îi împinge pe spirala sărăciei în sus, ca să scape!

Exorcizarea suferinței

Îl privesc îndelung. Are 80 de ani și merge în pușcării să-i consilieze pe cei care-l cheamă, este preot misionar în penitenciare, plătit cu leafa de 800 de lei pe lună. Merge acolo unde i-a fost frântă tinerețea, în locul unde-l năpădesc amintiri dureroase, ca într-o procesiune repetată de exorcizare a suferinței. Nu v-a fost greu să revedeți celulele, gratiile, să auziți cheile închisorii? îl întreb într-un moment de liniște caldă, lângă lampă, când se făcuse deja seară de tot. Eu sunt slabă și fricoasă, evit locurile care mi-au produs răni. Se uită la mine: „Și eu sunt slab și fricos, din cauza asta am pierdut și o mare iubire, dar mi-am adunat toate puterile pentru că era nevoie de mine, primisem deja vreo trei circulare de la Episcop și nu mai era nimeni care să facă asta. Imi e greu, desigur, nu vă pot spune cât de greu… dar eu știu ce înseamnă pușcăria și sunt în măsură să-i ajut. Nu-mi place că se plâng mai mult cei care au dus-o bine, magistrații, politicienii, le spun: găsește omule ce să faci cât stai în temniță, folosește timpul ca să afli de la amărâtul de lângă tine tot ce îți era străin, să afli cum trăiește el, ce necazuri, ce credințe îl mână în viață, cum gândește, cum ia el deciziile, învață, învață, eu și de la un copil învăț! E un univers care ți se deschide, să nu fii surd și orb!”

Duminica lui Eghinald Schlattner

A doua zi e duminică. Ajungem în curtea casei parohiale odată cu Felix, fratele preotului Schlattner, venit în vizită după o lună de absență, cu cele șase pisici ale vecinei și cu vreo cinci copii de rromi care se țin unii de alții. Degeaba îi întreb pe cine caută, că tac muți de rușine. Preotul Schlattner o ia înainte și procesiunea după el. Pe drum ne spune că sașii lui bătrâni ajung mai greu la biserică şi de multe ori, slujește pentru băncile goale și găinile clopotarului. Biserica este rece, dar luminoasă. Eginald ne arată steagul mai vechi decât descoperirea Americii și orga reparată de un elvețian la care n-are cine să cânte. Apoi îi cheamă pe copii la el. Se roagă pentru ei și părinții lor, îi cere lui Dumnezeu pace și pâine pentru ei. Face o pauză și-i întreabă ce înseamnă „pace” iar copii încep: să nu se bată, să nu se certe, și iar să nu se bată, să nu se sfădescă… Dar preotul le-o taie scurt: și nici voi să nu vă certați noaptea în pat, că aveți loc și câte doi! Copiii se uită la părinte uimiți: oare pe asta de unde o știe? Apoi fug să se joace în curte cu câinele şi să primescă prăjitură de la Carmen.

copii-biserica

Eginald Schlattner mai rămâne un moment în biserică. Parcă simțind ce gânduri ne bântuie se aşează la amvon și ne spune: Dacă Dumnezeu te opreşte din drum, dacă nu te lasă să mergi mai departe, înseamnă că acela nu e drumul tău! Fără să fi fost arestat în ’57, la Cluj, biografia mea ar fi fost un dezastru! Dacă aș fi plecat cu toți sașii în ’90 aș fi fost nefericit! Am mers împotriva vântului, dar am simțit că merg!”

Tu ce ai vrea să faci în viața asta?

Eginald Schlattner primește vizitatorii de weekend. Vin cu sutele, cu autocarele, au numit asta „turism literar”. Îi invită în salonul lui, Carmen îi servește cu cafea și cozonac, le arată casa, construită în două etape, una veche de o jumătate de mileniu, alta de vreo 300 de ani, le arată pendula care merge de 200 de ani fără întrerupere. Le spune cât de special e locul, Transilvania, România, ce e cu el aici. Tinerii se uită la el, poate cred că e ciudat, dar pe drum gândul le fuge tot înapoi: E tare bătrânul!

Scriitorul sas profită de pe urma acestui pelerinal la el, unde mulți vin ca la ultimul mohican. Scoțienii au venit să vadă cum dispare un popor, poporul de sași al lui Eginald. Au venit și politicieni, inclusiv ministrul de Interne german, Otto Schily. La vizita lui, Eginald a cerut să se facă drumul până în sat. Și s-a făcut. A știut că era cel mai bun moment ca să ceară asta. Și nu pentru el. Apoi a venit o suedeză care-i citise romanele, Annette Wicken. Era pedagogă de meserie. A dus-o la plimbare prin Roșia, pe jos, unde stau rromii și la sfârșit l-a întrebat: ea cu ce să ajute? Eginald i-a spus: ai putea să faci o școală? Și Annette a făcut-o. E o școală Waldorf pentru rromi, are încălzire centrală, săli moderne, bucătărie și dușuri la parter. Copiii se roagă să fie lăsați să și doarmă acolo. După școală, suedeza și mai mulți prieteni ai ei, împreună cu sătenii, au ridicat o clădire pentru grădiniță. Are parchet, încălzire prin podea, dormitoare, sală de mese și în total, vreo 110-120 de locuri. Au și profesori instruiți la București. Leila Gabor a făcut facultatea acolo, a venit să vadă cum e la Roșia și aici a rămas. Înțelege filosofia bătrânului sas și lucrează împreună cu el: școala îi va salva pe rromii ei. Iar Eginald știe că prezența lui în Roșia poate să însemne beneficii pentru sat și trage cât poate pentru asta. Îl susține pe primar, o sfătuiește pe soția acestuia, îi duce pe vizitatori la Primărie, în speranța că din toate astea se alege ceva. Despre el spune simplu: „știu că sunt ultimul preot aici, că totul se va nărui după mine, că bisericile vor ajunge cuibar pentru păsări, dar important e să mor înconjurat de oameni vii!”

quotes66Nu poți face nimic pentru ceilalți decât dacă simți ceva, decât dacă te lași atins, dacă lași să îți atingă inima! Altfel, caritatea organizată, rece nu valorează nimic! Organizarea înseamnă moartea umanității!

Edinald Schlattner

Despre șansele României

Eginald Schlattner este atent la toate. Răspunde la telefon când îl caută televiziunile și ziarele occidentale, chiar și noaptea. Ne mărturisește că jurnalul de la ora opt este slujba de seară pentru el! Este lucid și optimist: „Avem nevoie de o elită ponderată. O elită curajoasă, care să înfrunte conformismul, să înfrunte minciuna. Avem nevoie de o istorie scrisă corect, onestă. Doar pe adevăr poți construi. Nu-mi plac cei care se plâng că s-au născut români, dar nici cei ca Vadim care se bat cu pumnul în piept că ei sunt cei mai tari. Să vă spun ceva: de exemplu, nu știu dacă proiectul Roșia Montană este bun economic, 500 de locuri de muncă și o redevență nu e cine știe ce, nu știu dacă face mult rău mediului, deși un lac de cianuri nu e puțin lucru, dar știu că ce s-a întâmplat acum, faptul că au ieșit mii de oameni în stradă, nu pentru un drept bănesc, ci pentru o idee, ceva dincolo de un interes egoist, este speranța noastră. Aceasta mă face să spun că avem la ce spera!” Cât privește întoarcerea sașilor în România, se gândește mult până să spună ceva și lasă ușa deschisă: „Dumnezeu obișnuiește să facă surprize!”

Roșia, ca la facerea lumii

Rothberg sau Dealul Roșu, adică Roșia de astăzi, are numele scris la intrarea în sat, atât în română cât și în germană, deși acolo mai trăiesc doar câţiva sași. Are în total vreo șase mii de locuitori, din care 1200 sunt copii. Are și mulți rromi, recunoscuți ca rromi de localnici, dar care la recensământ s-au declarat români. Astfel că, doar Leila și Carmen sunt țigănci în Roșia! Povestea țiganilor din Roșia nu e una obișnuită. Ei nu au venit din haosul migrației ci sunt țiganii caselor, ei erau slugile sașilor. Stăteau dincolo de deal, plecau acasă doar toamna, la Sfântul Dumitru, ca să-și repare bordeiele, să nu le intre șerpii. După plecarea sașilor, ei s-au tras spre sat. Românii au luat casele nemților, iar țiganii pe ale românilor, iar încet-încet, și pe ale sașilor. Preotul Schlattner și invățătoarea Leila, dar și soția primarului, merg cât de des pot în satul de jos unde este cea mai mare densitate de rromi. Principala lor grijă este să-i ducă pe copii la școală.

Preotul spune despre ei că sunt de două categorii: cei care vor să scape și cei care nu vor! Dar stă lângă ei, ca la facerea lumii, trăind un experiment unic în istoria lui: slujește în biserică pentru copiii țiganilor și-n casa parohială are pe ferestra bucătăriei o rugăciune către Dumnezeu, lipită acolo de țiganca Carmen. În casa clopotarului a aşezat o familie de rromi, iar când li s-a născut un copil, preotul a decis să le mai facă o cameră și baie. Numai preotul știe de unde a luat 10 mii de euro. Dar e mulțumit, copilul e sănătos, iar clopotarul rrom atât de harnic încât preotul obișnuiește să-i zică: „Omule, oprește-te, vreau să aud slujba, nu drujba!” Eginald Schlattner spune: „Eu, în Roșia, nu cunosc țigani, cunosc doar oameni amărîți!”

Fragment din articolul publicat în revista SINTEZA, nr. 1

Anunțuri

45 de gânduri despre “România lui Schlattner

  1. Totdeauna realitatea depaseste imaginatia, e mai vie, mai profunda, mai creativa, mai apta de a da solutii (probabil singura care da solutii!). Citirea acestui articol a fost pentru mine un EVENIMENT! Neamtul are deja o statuie in sufletul meu. S-a ridicat in universal prin puterea de a transforma caderile in trepte spre inaltare. In pidestalul statuii figureaza si Ruxandra Hurezean -Felicitari si la mai mare! Cu asemenea articole schimbi lumea si cred ca vei asta! NU?

  2. Da, recunosc, asta vreau. Încet-încet… M-am gândit într-o zi oare cine are cea mai mare putere să schimbe lumea? Cine a făcut-o? Și mi-am amintit de scriitori. Cred că ei au schimbat lumea, de la prima carte ”scrisă” de Iisus la Mark Twain care a schimbat percepția asupra negrilor cu un simplu roman de aventuri. Doar că nu era așa de simplu, nu?
    Mă bucur că v-a plăcut, înseamnă că pot să merg înainte.

    1. Desigur ca poti merge inainte, ba chiar esti obligata de propia chemare! Fiecare in parte si toti la un loc schimbam lumea (o construim in fiece clipa!). Formularea mea cum ca vrei sa schimbi lumea presupunea si faptul ca vrei sa o schimbi in bine (cred ca nu ai presupus altfel). Trecand peste ce inseamna „bine”, mai precis lasand asta la aprecierea fiecaruia, sunt de parere ca doar avand la baza ADEVARUL (atat cat poate fi descoperit inafara si inauntrul tau!) si IUBIREA aproapelui (deci si al sinelui, dar nu mai mult ca pe aproapele), poti schimba lumea (in bine!). Doar atunci cand binele si iubirea ta sunt in acord cu evolutia realitatii naturale; cand te simti parte a omenirii (si doar spectator), dar si a biosferei sau a cosmosului (Un pic cam lunga si greoaie asertiunea). SUCCES mai departe (fii constienta ca asta te va schima si pe tine!)

  3. Felicitari doamna Hurezean,
    un articol foarte formidabil despre un om formidabil!
    Pe dl. Preot Schlattner il cunosc personal, este un om deosebit si a si realizat fapturi deosebite. Am copilarit la Rosia si ma intorc de fiecare data acolo cand vizitez Romania.

    Salutari din Wuppertal, din Germania!
    Andreas

  4. In timp ce citeam articolul,aveam atatea comentarii,atatea intrebari,raspunsuri…….dar acum cand am terminat,imi dau seama ca orice as scrie este infim….fata de filozofia acestui om.Felicitari pentru articol.

    P.S. Si eu am copilarit in Rosia si promit in vara sa-l vizitez,daca imi va permite,iar timpul atat de pretios pentru el imi va acorda cateva clipe.

  5. Tzara mea natala este natala si pt. Schlattner si pt. tiganii candva nomazi. Diferentzele si asemanarile deriva din credintza, din sentimentul sacrului, care ne determina comportamentele, sentimentele si intraga existentza…

  6. Avem in toata tara oameni valorisi si competenti . Prin acest articol tu nu faci altceva decit sa spui adevarul , le recunosti valoarea si sa o faci publica . I-ti doresc din toata inima succes in tot ceea ce doresti sa faci.

  7. Interesante scrieri , interesant personaj.Imi aduc aminte si o conferinta de la Sibiu din cadrul FITS a dlor Hurezeanu&M.R.U. dupa o seara la Rosia……..

  8. Dumnezeu sa ne ajute sa stam mereu pe calea adevarului si a iubirii aproapelui.credinta care nu este dublata de actiuni este moarta.felicitari autorului pentru ca a gasit potrivit sa scrie despre acest mare om.

  9. Intelepciunea SASULUI ,de la sasii veniti in Ardeal sa invatat respectul si corectitudinea ,regret plecarea lor, au fost etnia si ramin etnia cea mai apreciata si respectata in Ardeal

  10. Multumesc pentru acest frumos articol. Sa nu uitam ca in tara aceasta exista si multi oameni adevarati! Unde exista astfel de oameni exista si speranta.

  11. nu am cuvinte sa descriu bucuria cu care am citit articolul, daruirea omului pentru altii, astfel de oameni pot schimba lumea…

  12. Minunat articol, o journalista plina de suflet ( nu cumva e sotia fostului meu coleg de la Eurpa Libera, Emil Hurezeanu?)
    In tot ce spune Schlattner se acunde o durere mare si anume tragedia poporului meu, tagedia sasilor. Multi dintre ei a cazut in capcana nazismului si au platit pana la urma cu varf si indesat. Au fost deportati in Ianuarie 45 in Rusia sovietica, au fost expropriati, taranilor li s-au luat pamantul si casele din sate, iar micilor meseriasi ateliere.Pana la urma s-au expropriat singuri lasand in urma lor bisericle fortificate si cimitirele cu morminte acoperite cu placi de beton.Pana la urma au plecat, au plecat cu totii si acum stau pe alte meleaguri,profita de o viata linistita si buna si asteapta sa moara poporul lor. Pana la urma istoria sasilor va fi pomenita pe o jumatate de pagina a unei carti de istorie si in final va fi uitata. Eu ca sas pot pune cu mana pe inima ca in occident am gasit un adapost si oameni straini, desi vorbesc ca noi limba germana, dar oameni care ne-au acordat tot respectul pentru ceeace am facut in Transilvania.Acum, la batranete au inceput sa reinvie sentimentele calde pentru meleagurile parasite. Nu, nu ne mai putem intoarce. E prea tarziu. Epoca noastra a trecut si asistam la moartea propriului nostru popor. O incercare mai trista nu exista!

    1. Domnule Acker, noi vă respectăm și vă iubim pentru tot ce ați făcut în Transilvania. Mă bucur că ne-am întâlnit.
      Nu sunt soția lui Emil Hurezeanu, sunt din localitattea unde s-a născut tatăl lui, străbunica mea era ca și înaintașii lui, o Hurezean.

  13. Eram in penitenciarul Aiud cand l-am cunoscut pe acest om. Serveam o sentinta de 20 de ani.
    Acum ma aflu in Belgia si viata mea s-a schimbat radical. Asta pentru ca in 2002, acest om si-a lasat amprenta cu trup si suflet in destinul meu.

  14. Acest articol mă bucură îndoit! În primul rând pentru faptul că e scris extraordinar, despre un om extraordinar! Mulțumesc din inimă, Ruxandra Hurezean pentru silința dovedită în expunerea acestui adevărat document! Am să te caut și am să te citesc pe oriunde te găsesc! În al doilea rând, tocmai de crăciun am primit cartea ”Rote Hanschuhe” – ”Mănuși roșii” și mă bucur foarte mult să o citesc! Încă odată: Respect Ruxandra Hurezean!!!

    1. Multumesc Robert Borger! Am avut atît de mult de lucru, (scriu reportaje pentru revista Sinteza, revistasinteza.ro) incat n-am apucat sa vad mesajele. Părintele Schlattner e bine, vorbim adesea. A publicat in romana Clavirul in ceață, un roman de suflet, absolut superb. Despre dragostea dintre un sas si o romanca. Va doresc numai bine si sper sa ne cunoastem cândva.

  15. Dumnezeu nu bate cu parul…
    Timp de 700 de ani cat au avut ei privilegiile lor de la unguri au fost bine mersi dovada orasele si satele lor.La 1919 au ales Romania….iata ca dupa 70 ani au natiunea lor a disparut. Asa le trebe daca le-o trebuit Romania.

    1. Adișor, ești prea mic, simplu si neînsemnat pentru a înțelege. Ești pierdut si izolat în micimea universului tau, fără speranța de a-l părăsi. Rămâi acolo.

  16. Frumos articolul, emoționant subiectul, pertinente comentariile.
    Am copilărit în acest sat atunci când românii și sașii erau apoximativ la paritate iar rromii, foarte puțini la număr, conviețuiau respectând comunitatea și respectați de comunitate. A fost un sat de oameni vrednici plini de demnitate, frumoși la port, cu suflete curate și intelepti iar casele și curțile lor erau pe măsură. Îmi amintesc cu drag și cu dor de zilele de sărbătoare în care sași și români, deopotrivă tineri și bătrâni, se îndreptau fiecare spre biserica lor in port national. Li se intersectau cărările, se salutau cu prietenie și cu evlavie se opreau să schimbe o vorbă de bucurie și își continuau drumul. Era în vremea anilor ”60 – ”70. Doar fotografiile, puține căte au ramas, imi păstrează vie amintirea și dorul.
    Acum sunt majoritari rromii ceea ce nu este neapărat un lucru rău. Rău este că aceștia sunt astăzi masă de manevră pentru politicieni și instituții care prin pârgia ajutoarelor comunitare i-au făcut comozi. Dovadă stau pământurile satului și grădinile caselor (altădată doldora de culturi de toate felurile) nelucrate și multele gospodării … negospodărite.
    De câte ori aprind o lumânare la mormintele bunicilor constat cu tristețe cât de mult a degenerat așezarea și comunitatea. Pentru mine este trist și dureros.

  17. E de departe, din punctul meu de vedere, unul din cele mai frumoase articole pe care mi-a fost dat sa-l citesc. Felicitari d-nei Hurezean, dar mai ales acelui OM minunat care a fost sursa de inspiratie a domniei sale.

  18. Imi pare rau pentru articol, dar nici pe jumatate nu este adevarat. Ma-m nascut in rosia cunosc oamenii,cunosc locul….imi pare rau pentru toata descrierea din articol …este o discriminare sa va fie rusinee .

    1. Ionuț, câtă vreme masacrezi limba română, nu te bagă nimeni în seamă. Contezi doar că masă de manevră electorală, în slujba politicienilor la fel de analfabeți. Vorbea o doamnă, într-o alta postare, despre voi.

  19. Mare rușine domnule „Sclatnner” si vouă cerora care a-ti scris acest aricol Roșia NU este nici pe departe asa cum l-ati considerat dvs.
    SĂ VÂ FIE RUȘINE…MARE RUȘINE !

  20. Este evident că Roșia nu e raiul pe pământ, și că nici Dumnezeu și nici Schlattner nu-i poate multumi pe toți. Poate că nu toți romii pot fi ajutați, dar și o singură viață dacă o salvezi și e bine. Apoi, personajul Schlattner e greu de înțeles dacă nu-i cunoști cărțile, biografia, dacă doar ajutoarele contează, e mai greu…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s