Stau în curtea casei și tac. Privesc spre zidurile proaspăt văruite. Casa are ușile deschise, mă uit la hîrtiile frumos colorate prinse de mama cu piuneze pe pereți, le schimbă în fiecare an, la polonicul alb agățat în cui, în același loc unde l-am lăsat. Pisicile dorm și ele la soare, o găină se scaldă în țărînă, a primăvară. Dinspre pădure se revarsă atîta cîntat de cuc, de te îmbată de cap.
Mama trebăluiește. E la fel, femeie făcută dintr-un aluat aparte, o parte moale ca lacrima și alta aspră ca pămîntul. Pentru ea lumea nu are necunoscute. Nimic bizar nu o așteaptă pe după casă, nici moartea nu o sperie.
Un fior amar mă străbate. Dar noi? Ne întoarcem de fiecare dată alții, mai bătrîni, mai înfrînți, mai morți un pic pe dinăuntru. Mai goliți.
Întoarcerea acasă e un proces mai ceva ca cel de la Nurenberg. Pentru mine, pentru voi, pentru generația coaptă a României. Vasile Dâncu scria undeva despre gustul amar al întoarcerii bărbaților ca înfrînți acasă. Mulți colegi ai mei și-au încercat forțele în capitală, au vrut să schimbe România. Dar România i-a schimbat pe ei.
Am aceeași senzație, deși aventura mea nu s-a petrecut neapătrat în același registru, tot îi înțeleg. Turismul de carieră, cel puțin pentru clujeni s-a făcut în eșaloane de contingent. Rînd pe gînd, generație după generație și-a încercat forțele. Și s-au întors învinși. Au luat-o însă de la capăt, fiecare pe alt drum, poate chiar pe propriul drum.
De aceea, mie aproape că-mi plac înfrîngerile noastre, acelea care au un sens și ne îmbogățesc pe dinăuntru. Deși nu întotdeauna se întîmplă. Poate că schimbatul lumii mai putea să aștepte, poate că nici noi nu eram pregătiți pentru asta. Poate că n-am învățat destule despre viață, de oriunde am fi trecut cu ochii peste ea. Poate că aventura asta prin lume este în sine o greșeală, are un obiectiv eronat.
Poate că doar noi aveam nevoie de ea, nu ea avea nevoie de noi.
De Buna Vestire mi-am regăsit prietena prin internet. A fost o binecuvîntare să ne întîlnim din nou, chiar și virtual, eu aici, ea la New-York. Ne-am spus povestea ultimilor zece ani, povești de oameni înfrînți. Nici aici, ca nici acolo, fericirea nu se livrează la vreun ghișeu anume. Nu are legătură cu geografia, cu țara pentru care muncești sau cu legile lumii în care trăiești. Pe ele le poți schimba, dar e ceva ce nu poți schimba.
Mă uit la mama mea, vorbește întruna, îmi povestește despre ea, despre ce s-a mai întîmplat în sat. O cunosc și știu că e o tactică a ei, mă provoacă, așteaptă să-i spun și eu ceva. Să-i povestesc aventura noastră la oraș. Iar eu tac.
Aș vrea să-i pot spune, dar nu vreau să-i încurc sentimentele, că singura aventură, pe care aș vrea să o mai trăiesc, ar fi să mă opresc într-un loc care să fie, în sfîrșit, acasa mea.
…si mie imi plac unele infrangeri ale noastre, Nu toate. Unele. Poate ca schimbatul lumii mai poate sa astepte. Poate. Dar poate ca nu. Cum zice Caligula, ridicat in suliti: „Sunt inca viu!”. Inca.
Te salut, viule! Îmi plac și victoriile, dar uite că tot caut un capăt de unde să începem bine.
Fericirea vine din interiorul nostru, acolo unde infrangerea e imposibila, acolo unde legile fiziicii si ale logicii sunt trasate cu alte unelte, eronate in lumea ochilor zilnici, adevarate in viata interioara. Simplitatea vietii trecute, face ca batranii nostri sa fie mai impaciuti, ii face sa zambeasca vietii, noi, generatia tehnologiilor de varf suntem condamnati cautarii, iar nelinistea creeaza depresii, depresiile creeaza morti. Viata insa nu e niciodata infranta, atunci cand nu mai e nimic, se intampla acel bang (fara bing, desi e oarecum o proiectie microcosmica a creeatiei din nimic).Personal sunt infrant fizicamente, spiritual insa sunt fericit, doar ca fericirea trebuie impartasita: acesta e marele semn de intrebare. Cu cine sa impartasesti fericirea? Eu am din fericire si voi avea o viata de acum incolo, dar pana la Ea a fost cale lunga de rataciri si morti, nu in mod necesar urmate de invieri.
Corre, voa o paxariño
Levalle o meu corazón
Pendorado no biquiño
Dille que eu seu fillo son
Corre, voa o paxariño
Levalle o meu corazón
Pendorado no biquiño
Dille que eu seu fillo son
Dille que eu quero volver
E de novo nas túas rías
Nalgun espello me ver
Quero outear as campiñas
Arrencender teus airiños
Antes que poida morrer
Corre, voa o paxariño
Levalle o meu corazón
Pendorado no biquiño
Dille que eu seu fillo son
Dille que eu quero voltar
E de novo nas tuas rías
As maus e ialma a lavar
Quero voltar branca flor
Que neste desterro maldito
Estou morrendo de amor
Corre, voa o paxariño
Levalle o meu corazón
Pendorado no biquiño
Dille que eu seu fillo son
Dille que eu seu fillo son
Dille que eu seu fillo son
A-ti numi propria generatie una de infranti ii poate face pe unii sa simta bine. Cine si-a castigat liberatea de a fi civilizat si a evitat servitutea de a fi un mic tiran la el in ograda acela este un om „acasa” oriunde s-ar afla si oricat de infrant li s-ar parea unor sociologi ori colegi de generatie.