Întoarcerea înfrînților acasă. Viața abia de acum începe

Stau în curtea casei și tac. Privesc spre zidurile proaspăt văruite. Casa are ușile deschise, mă uit la hîrtiile frumos colorate prinse de mama cu piuneze pe pereți, le schimbă în fiecare an, la polonicul alb agățat în cui, în același loc unde l-am lăsat. Pisicile dorm și ele la soare, o găină se scaldă în țărînă, a primăvară. Dinspre pădure se revarsă atîta cîntat de cuc, de te îmbată de cap.

Mama trebăluiește. E la fel, femeie făcută dintr-un aluat aparte, o parte moale ca lacrima și alta aspră ca pămîntul. Pentru ea lumea nu are necunoscute. Nimic bizar nu o așteaptă pe după casă, nici moartea nu o sperie.

Un fior amar mă străbate. Dar noi? Ne întoarcem de fiecare dată alții, mai bătrîni, mai înfrînți, mai morți un pic pe dinăuntru. Mai goliți.

Întoarcerea acasă e un proces mai ceva ca cel de la Nurenberg. Pentru mine, pentru voi, pentru generația coaptă a României. Vasile Dâncu scria undeva despre gustul amar al întoarcerii bărbaților ca înfrînți acasă. Mulți colegi ai mei și-au încercat forțele în capitală, au vrut să schimbe România. Dar România i-a schimbat pe ei.

Am aceeași senzație, deși aventura mea nu s-a petrecut neapătrat în același registru, tot îi înțeleg. Turismul de carieră, cel puțin pentru clujeni s-a făcut în eșaloane de contingent. Rînd pe gînd, generație după generație și-a încercat forțele. Și s-au întors învinși. Au luat-o însă de la capăt, fiecare pe alt drum, poate chiar pe propriul drum.

De aceea, mie aproape că-mi plac înfrîngerile noastre, acelea care au un sens și ne îmbogățesc pe dinăuntru. Deși nu întotdeauna se întîmplă. Poate că schimbatul lumii mai putea să aștepte, poate că nici noi nu eram pregătiți pentru asta. Poate că n-am învățat destule despre viață, de oriunde am fi trecut cu ochii peste ea. Poate că aventura asta prin lume este în sine o greșeală, are un obiectiv eronat.

Poate că doar noi aveam nevoie de ea, nu ea avea nevoie de noi.

De Buna Vestire mi-am regăsit prietena prin internet. A fost o binecuvîntare să ne întîlnim din nou, chiar și virtual, eu aici, ea la New-York. Ne-am spus povestea ultimilor zece ani, povești de oameni înfrînți. Nici aici, ca nici acolo, fericirea nu se livrează la vreun ghișeu anume. Nu are legătură cu geografia, cu țara pentru care muncești sau cu legile lumii în care trăiești. Pe ele le poți schimba, dar e ceva ce nu poți schimba.

Mă uit la mama mea, vorbește întruna, îmi povestește despre ea, despre ce s-a mai întîmplat în sat. O cunosc și știu că e o tactică a ei, mă provoacă, așteaptă să-i spun și eu ceva. Să-i povestesc aventura noastră la oraș. Iar eu tac.

Aș vrea să-i pot spune, dar nu vreau să-i încurc sentimentele, că singura aventură, pe care aș vrea să o mai trăiesc, ar fi să mă opresc într-un loc care să fie, în sfîrșit, acasa mea.

Publicitate