Psihologii intră în scena. Daniel David crede că statul are nevoie de psiholog

Moartea cunoscutei artiste Mădălina Manole a adus în atenţia publică o problemă serioasă de politici de sănătate, care afectează capacitatea statului român de a oferi servicii de sănătate mintală adecvate propriilor cetăţeni. Cred că, până la cazul Mădălina Manole, am mai avut, din păcate, mulţi şi multe “Mădălini/Mădăline” care au rămas însă în anonimat. Notorietatea Mădălinei Manole poate oferi o oportunitate de a gândi critic şi reflexiv asupra modului în care abordăm şi înţelegem sănătatea mintală în ţară, pentru ca, pe viitor, astfel de cazuri să fie tot mai puţine. Aşadar, să procedăm pas cu pas la această analiză succintă.

Cum e privită sănătatea şi cum sunt organizate serviciile de sănătate mintală în ţările dezvoltate?
• Sănătatea este conceptualizată ca o stare de bine fizic, psihic şi social (aceasta este definiţia dată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii). Aşadar, profesiile care sunt recunoscute ca făcând parte din sfera serviciilor de sănătate (“health professions”) şi care pot accesa sistemul în beneficiul pacienţilor, sunt cele medicale şi psihologice (psiho-sociale). Împreună ele definesc sistemul de sănătate modern, gândit pe un model bio-psiho-social.

• Ce implicaţii are această organizare?
o Aceste profesii oferă o abordare comprehensivă, combinată sau alternativă, pacienţilor, principalii beneficiari ai sistemului de sănătate. Indiferent de abordare (spre exemplu, medicală şi/sau psihologică), se selectează metode moderne şi ştiinţifice, iar sistemul se delimitează clar de abordările pseudo-ştiinţifice şi/sau non-ştiinţifice promovate de vraci şi tămăduitori. Împreună, aceste profesii reprezintă o forţă în impunerea unei agende şi finanţări adecvate pentru sistemul de sănătate mintală, totul în favoarea beneficiarilor, sistemul fiind unul centrat pe pacient, în care acesta dispune de diverse opţiuni în funcţie de interesele proprii.

Cum e privită sănătatea şi cum sunt organizate serviciile de sănătate mintală în ţară?
• Spre deosebire de ţările moderne, în ţară, serviciile de sănătate sunt echivalate practic prin lege cu cele medicale. Aceasta este o problemă cheie, de mentalitate şi interese divergente, în sistemul de sănătate românesc. Restul serviciilor (spre exemplu, cele psihologice) sunt considerate anexe sau conexe şi, în consecinţă, contractul cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate spre exemplu, se poate face doar de către medic. Aşadar, prin ceea ce facem instituţional, noi definim sănătatea trunchiat, doar ca “bine fizic”, restul fiind “chestii” anexe sau conexe, mai puţin importante…În ţară, accesul la astfel de servicii psiho-sociale este mediat de medic, acesta substituind practic în mod riscant – medicul nu este un specialist în domeniul psiho-social – decizia specialistului psiholog; astfel, mulţi pacienţi care ar trebui să beneficieze de astfel de servicii psihologice nu ajung la ele, medicul fiind focalizat, aşa cum este şi normal, pe tratamentele medicale de tip farmacoterapeutic, chirurgical etc. Poate ar trebui întrebaţi şi cei care plătesc pentru servicii de sănătate, dacă sunt de acord ca banii lor să fie drenaţi, prin decizii birocratice, doar spre servicii medicale, importante, fără discuţie, dar blocându-li-se accesul direct, aşa cum este în ţările civilizate, la serviciile psihologice de tratament al tulburărilor mintale, emoţionale şi de comportament şi de creştere a calităţii vieţii.

• Ce implicaţii are această organizare?
o Sistemul de sănătate este slab şi vulnerabil. Farmacoterapia este un câştig al societăţii moderne, iar în cazul tulburărilor psihice ea are un aport deosebit. Uneori însă, pacienţi care suferă de tulburări psihice refuză farmacoterapia sau aceasta nu este eficientă. În ţară, serviciile de sănătate fiind identificate cu cele medicale, restul este pus în aceeaşi oală, iar acest lucru pătrunde în mentalul colectiv. Restul înseamnă însă orice, adică un amestec de pseudo-ştiinţă şi non-ştiinţă, în care organizarea sistemului aruncă şi profesiile non-medicale serioase din domeniul sănătăţii (spre exemplu, serviciile psihologice), producând confuzie în rândul populaţiei. Spre exemplu, populaţia nu face clar diferenţa, atunci când este vorba de boala psihică, între ştiinţă, religie, pseudo-ştiinţă/non-ştiinţă şi/sau nu înţelege că boala psihică este o boală cu mecanisme naturale bio-psiho-sociale, ca orice altă boală somatică, un fenomen serios, larg răspândit, tratabil de profesionistul medic şi/sau psiholog, care nu trebuie stigmatizat. În cazul tulburărilor psihice, abordările pseudo-ştiinţifice/non-ştiinţifice nu te ajută, ci îţi fac mai mult rău, iar consilierea spirituală poate fi un adjuvant al celei de specialitate (Dumnezeu te poate ajuta dacă eşti şi tu dispus să te ajuţi, prin apelul la profesionişti). În plus, neexistând o acţiune comună a medicilor şi psihologilor – ca principale profesii din sfera sănătăţii mintale (“mental health professions”) – nici sistemul de sănătate nu are forţă în impunerea unor agende publice şi/sau în obţinerea unei finanţări adecvate.

O comparaţie cu ţările dezvoltate

• În Marea Britanie, spre exemplu, în cazul tulburărilor de tip depresiv, opţiunile oferite de sistemul de sănătate sunt diverse. Pentru depresia uşoară, cea mai indicată formă de tratament este psihoterapia/consilierea psihologică (de exemplu, cognitiv-comportamentală, interpersonală etc.), pacientul putând însă opta şi pentru farmacoterapie. Pentru depresia de intensitate medie, tratamentul indicat este psihoterapia/consilierea psihologică şi/sau farmacoterapia (se alege în funcţie de dorinţa pacientului). Pentru depresia severă, tratamentul este medicaţia, ca primă linie, dublată de psihoterapie. În ţară, opţiunea principală este medicaţia. Cei care doresc altceva (psihoterapie/consiliere psihologică) trebuie să plătească, în regim de servicii private, scumpe, şi adesea nu se orientează neapărat spre psihoterapie, deoarece ea este pusă în aceeaşi oala cu vrăjitoria, astrologia, tratamentele alternative etc. Confuzi, unii pacienţi în loc să ajungă la psihoterapie ajung pe mâna vracilor!

Ce este de făcut?

• Colegiul Psihologilor din România a început, din anul 2004, organizarea pe baze moderne a profesiei de psiholog. Se ciocneşte însă de reacţiile unui sistem de sănătate vechi, retrograd şi defensiv, preocupat adesea mai mult de propria conservare decât de interesele directe ale pacientului (vezi şi Raportul Comisiei Prezidenţiale din domeniul Sănătăţii). Într-un sistem modern de sănătate, “centrat pe pacient”, normal ar fi ca serviciile de sănătate să nu mai fie echivalate doar cu cele medicale. Alături de cele medicale, ca peste tot în ţările moderne, şi serviciile psihologice sunt servicii de sănătate. Accesarea resurselor trebuie făcută transparent, pe bază de date (ce funcţionează, pentru cine şi pentru ce tulburare), competenţă profesională şi în limita resurselor disponibile; spre exemplu, în Marea Britanie se acoperă din fonduri publice un număr de şedinţe de psihoterapie oferite de psihologi atestaţi de autoritatea naţională în domeniul psihologiei, număr stabilit în mod diferit, pentru tulburări diferite, în funcţie de informaţiile ştiinţifice. Costurile serviciilor acoperite de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate nu ar creşte prin faptul că acestea ar fi contractate direct de psihologi, după ce medicul stabileşte un diagnostic medical pacientului, nu (cum se întâmplă acum) prin intermediul medicului. Banii cheltuiţi ar fi aceeiaşi, dar cheltuiala ar fi mai transparentă, corectă profesional, respectând dreptul pacientului de a alege, a fi informat şi a primi servicii adecvate. Pacientul trebuie să poată alege în mod informat, deoarece el este cel care plăteşte! Acesta este modelul care funcţionează în ţările moderne. Mai devreme sau mai târziu acest model va fi implementat şi în ţară, în ciuda opoziţiei unor grupuri care trăiesc în trecut şi/sau doar pentru interesele lor. Psihologii pot să aştepte intrarea în normalitate; au supravieţuit regimului comunist (când au fost desfiinţaţi ca profesie), vor supravieţui şi se vor lupta şi cu unele mentalităţi retrograde din sistemul de sănătate românesc. Pot însă şi pacienţii? Este normal să aştepte şi să fie privaţi de drepturi cei care, de fapt, plătesc pentru serviciile de sănătate?

Daniel David este profesor de psihologie clinică şi psihoterapie la Universitate Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi la Mount Sinai Schoool of Medicine din New York. Este preşedintele Colegiului Psihologilor din România, filiala Cluj şi preşedintele Comisiei Naţionale de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din cadrul Colegiului Psihologilor din România.

Anunțuri

2 gânduri despre “Psihologii intră în scena. Daniel David crede că statul are nevoie de psiholog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s