Unde ne sunt psihologii? Ei există, dar publicul nu-i caută!

Fără să fiu specialistă în studii de piață, pot spune la o primă observație că rareori mi-a fost dat să văd o disproporție atît de mare între ofertă și cerere de asistență psihologică. Și aceasta, în condițiile în care ni se sinucid vedete căzute în uitare, în preajma școlilor au loc crime înfiorătoare, iar statisticile arată că depresia mușcă tot mai mult din noi.

Criza a pus la grea încercare echilibrul omului modern. Tinerii își găsesc tot mai greu drumul, iar bătrînilor le e mai frică de foame decît de moarte.

În același timp, facultățile scot anual sute de studenți pregătiți în științele psihologiei. Unde se fracturează relația dintre cerere și ofertă?

Un psiholog român din Grecia, Cristina Marioglou, ca urmare a articolelor de pe Gazetino legate de această problemă, încearcă să explice cîte ceva din complicatul drum al psihologului spre oameni.

Cine merge la psiholog?

În mod uimitor, mai… nimeni; dacă nu e forţat din afara. De ce nu? “Ah, cum să ma duc eu la psiholog? Ce, sunt nebun?”. Asta pentru că mulţi nu ştiu că “nebunii” se duc la psihiatru, nu la psiholog. Şi care e diferenţa între cei doi?

Psihiatrul, pe lângă facultatea de medicină, face cursuri de specializare în psihiatrie, are dreptul, medic fiind, să prescrie reţete şi este “scutit” de o parte (200 de ore) din orele de pregătire teoretică menţionate în cazul psihologului, acestea compensând cu orele de psihiatrie, psihopatologie şi psihoterapie efectuate în timpul facultăţii.

Psihologul face facultatea de psihologie şi, pentru dobândirea şi exercitarea dreptului de liberă practică, are nevoie de o mulţime de alte cursuri de pregătire şi specializare, de un minim de 150 de ore de dezvoltare personală, cel puţin 400 de ore de instruire teoretică în domeniul psihopatologiei şi al şcolii de psihoterapie alese (încă aproximativ 4 ani), efectuarea a cel puţin 200 de ore de supervizare asupra practicii clinice psihoterapeutice, cel puţin 150 de ore de psihoterapie personală, şi multe examene şi reevaluari periodice (la 1 sau 2 ani). Având în vedere că, spre exemplu, orele de dezvoltare personală sunt cel mult 2 pe săptămână, asta ar însemna aproximativ 18 luni alocate doar pentru asta.

Aşa că, un psiholog, abia ieşit de pe băncile facultăţii, nu prea are cum intra în campul muncii, de capul lui. Iar dacă nu vrea să practice psihologia ci să o predea, deşi urmeaza un curs de psihopedagogie şi da examene în facultate, tot mai are nevoie să dea un examen din cadrul Ministerului Învaţământului şi Educaţiei. Şi da, poate să ia examenul, dar să nu ocupe postul, pentru că, aşa cum bine ştim, acestea sunt foarte puţine şi…”numărate”. Adică fără pile şi relaţii zdravene are nevoie de un Mare noroc pentru a ocupa un astfel de post. Cam la fel stă situaţia şi în cazul posturilor de psiholog în grădiniţe şi şcoli.

În ţările mai “civilizate”, cum are o problema, cetăţeanul se duce la psiholog sau la psihoterapeut. Nu stă să se chinuie şi să işi bată capul de unul singur. Mai bine plăteşte nişte ore, dacă nu îi sunt chiar suportate de asigurarea medicală, şi cere şi gaseşte ajutor şi suport. La noi, la români şi chiar la greci, psihologul şi psihoterapeutul sunt încă pe post de buggie man. Un copil cu probleme ajunge în cabinetul psihologlui numai în cazurile extreme, cand învăţătoarea sau parinţii numai fac faţă şi nu se mai pot înţelege cu copilul.

Articolul integral îl puteți citi aici.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s