Fost ziarist clujean, acum deputat, Cozmin Guşă a pornit în această vară cu taxiul prin Bucureşti. Ideea pare drăguţă, cam populistă – de-un populism, ca să zic aşa, cam transparent –, dar mă rog, mai altfel decât la restul lumii. Nu poate nimeni să creadă că românii vor fi impresionaţi de gestul deputatului, că vor fi încântaţi şi vor decide că omul acesta poate fi ce vrea el mai încolo, la alegeri, pentru că s-a „coborât” de la înălţimea lui la nivelul sărăntocului care merge cu taxiul. Prin urmare, nu am crezut când am aflat din presă că va demara o astfel de acţiune, că taxiul populist al lui Guşă îl va duce prea departe. Dar nici atât de aproape. Nu am crezut că se va învârti prin istorie într-un cerc atât de strâmt.
Ori, Guşă s-a lansat pe străzile patriei zilele trecute pentru a ajunge foarte curând unde visa să ajungă, dând astfel peste cap supoziţiile ageamiilor într-ale observaţiilor politice. Trebuie să recunosc că nu m-am aşteptat la un astfel de deznodământ al poveştii cu taxiul, prin urmare speculaţiile mele au fost depăşite cu mult de realitate.
Cozmin Guşă, departe de a fi un modest „taxi driver” prin capitala vieţii, el a ales atent clienţii, i-a selectat, i-a refuzat, i-a abandonat, a dus însă un singur personaj de renume, alături de care nu a ajuns doar la uşa PSD, dar şi în paginile ziarelor. Prin urmare, nu dorinţa de popularitate sau nevoia de documentare, izvorâtă din spiritul critic şi analitic al domnului Guşă, care vroia să-i scoată ochii primarului cu nerealizările sale de pe bulevard, l-a mânat în acest de-mers cu taxiul, ci spectacolul propriu-zis, la care nu a fost doar regizor, ci şi actor. Şi în care singur şi-a ales partenerii de joc, locul şi capătul drumului. Domnia sa i-a refuzat pe toţi colegii politicieni, l-a dus doar pe Titus Corlăţeanu, la PSD, la poarta pe care a ieşit cu câţiva ani în urmă, trântind-o zgomotos, încât a răsunat în toate ziarele, pe prima pagină. Acolo, oamenii angajaţi de el cândva au ieşit să-l salute, o întreagă poveste cu lacrimi şi bucurii, ca în telenovele. Ea a venit într-o desfăşurare cursivă după ce Vasile Dîncu l-a asigurat de prietenia sa şi a lansat ideea unei colaborări PSD-PIN. Pentru aceste subtile puneri în scenă ale unui act politic simplu cum ar fi întoarcerea fiului risipitor la tatăl pesedist este un succes. Dîncu şi Corlăţeanu nu au trebuit să poarte discuţii grele cu talibanii care nu vor să audă de Guşă, a fost suficient un ritual public de curtenie cu valenţe sentimentale care să facă mai uşoară intrarea lui, din nou în curţile acum cam pustiite de furtună ale partidului.
Mult zgomot pentru nimic, ar spune unii, prea multă benzină arsă pentru un PSD în agonie, multe lături aruncate în campanie alături de PD în capul PSD, prea multă vâlvă pentru o întoarcere la poarta din Kiseleff, fie ea şi cu taxiul. În „Marea Revenire”, doar rolurile au fost bine distribuite: Gușă îl duce pe Corlățeanu şi nu Corlăţeanu pe Guşă.
A plecat domn cu vilă la Cornu şi s-a întors slugă la volanul unei maşini populiste, spun pesediştii amuzaţi. O porţie de umilinţă necesară pentru îmblânzirea neiertătorilor.
Dar oare pe care dintre pesediști îi va purta cu taxiul lui prin Cluj? Pe prietenii vechi, care vor suna dimineaţa, chiar dacă nu au nevoie de mașină – aşa cum nici Corlăţeanu nu putea avea – dar care vor vrea într-o zi de vară să dea un spectacol de media, aşa cum este el înțeles de profesionişti? Sau îl va duce pe Emil Boc la aeroport?
Gazetino 