PDL se antrenează să dea cu capul de pragul de jos. Spectacol cu public

Partidul lui Emil Boc a intrat în trepidații și la Cluj. Din cum se agită, fără noimă, ai zice că și-o caută cu lumînarea. Mai întîi că au pus la cale, tot felul de paranghelii bizare care să le aducă popularitate, dar din care încet încet se alege praful.

● În 30 noiembrie, după cum vă anunțam acum o săptămînă, doi pedeliști primesc distincția „Crucea Transilvană” de la Arhiepiscopia Clujului. Adriean Videanu și Petru Călian sînt astfel răsplătiți de BOR pentru faptele lor „creștinești” de a se fi dedulcit la bani și la bordeluri, pentru ca după aceea, să fi turnat ceva și în zidurile de la Nicula.

Politicieni ambițioși, au crezut că în felul acesta cumpără trei cîștiguri dintr-o dată: milostenie de la Dumnezeu, o distincție bisericească pe care să o pună la birou și un moment de publicitate pozitivă gratuită și de mare impact la enoriașul credul. Nu le-a prea ieșit pentru că adversarii politici le-au șifonat momentul, iar presa a criticat dur gestul Bisericii de a vinde astfel de clemențe.

Publicitate

Tișe, Apostu. Cineva tot trebuia să demisioneze zilele astea!

Moștenirea lui Emil Boc la Cluj s-a împărțit între Primărie și Consiliul județean. Cînd amîndoi – Tișe și Apostu – au cîștigat alegerile, în 2009, și s-au instalat în funcții, opoziția s-a arătat îngrozită: va fi dictatură portocalie la Cluj!

Ei bine, cei doi colegi de partid care stăpîneau orașul și județul, nu se înțeleg. Rivalitatea dintre ei era cunoscută de mai bine de un an. Acum a răbufnit, iar Alin Tișe și-a dat demisia din funcțiile de la partid. Nu s-au înțeles pe mega-investiția de la stadion. S-au mai certat ei și pe alte investiții. Rivalitatea dintre cei doi nu a fost soluționată de Emil Boc, tocmai pentru că nu a putut tăia cuplul cu sabia. Unul îi e fin și vechi prieten, iar celălalt, mîna dreaptă cît a fost în Primărie.

Incredibil. Primăria desfundă străzile din fața școlilor, în 15 septembrie!

Strada Ioan Bob e o stradă mică, poate una dintre cele mai vechi străzi din oraș. Are cîteva case, o biserică, în care s-au căsătorit Veronica și Ștefan Micle și o școală generală. În ea învață cîteva sute de copii.

Primăria Cluj-Napoca a hotărît să desfunde mica străduță, să o întoarcă cu măruntaiele în sus, cam pe cînd începea școala. În 13 septembrie copiii se strecurau pe lîngă gropi. În 14 au venit excavatoarele, iar în 15 dimineața au scos pickhammer-ele. Toată dimineața s-a lucrat pe rupte sub ferestrele școlii. În școală, mai deloc.

Pe la prînz, copii și părinți strabat tranșeele, iar omul cu excavatorul face manevre printre copii. Ca în filme, nu?

Bun, și ce, veți zice? Asta e incredibil? Păi la noi

Cînd țara se scufundă cu voluptate în propria ei neputință

Criza economică devine tot mai greu de atacat dacă soldații au obosit. Sînt flămînzi, scîrbiți și fără nădejde. S-au așezat răpuși de disperare în tranșee, unii mai au pus cîte ceva în buzunare, din zilele bune. Mănîncă pe furiș, să nu-i vadă ceilalți, că cer. Niciunul nu spune ca are și fiecare începe să se vaite primul. Nu mai e nimic în ranița nimănui. O tăcere suspectă s-a lăsat peste orașe.

La Cluj, administrația a cerut ca în vitrinele părăsite să se pună postere cu fotografii ale Clujului vechi. Vai, cît de contrariat se uită Clujul nou la hîrtiile gălbejite cu chipul unui oraș incolor, din perioada interbelică, flendurit pe geamuri mute. Unii n-au mai avut puterea sa umble după postere mari, au listat cum au putut, pe foi A4, poze la minut cu străzile de altădată, și le-au lipit. Ia de la Apostu, încă o vitrină, cu regret!

Poate dacă nu cerea omul tapet interbelic pe vitrinele cu lacăt, nici nu băgam de seama întreg cimitirul care se lățește pe burta orașului. Cu fiecare zi mai moare unul, la cap i se pune o cruce cu poza Clujului vechi.

Criza este în primul rînd una psihologică, spun specialiștii. Guvernanții portocalii exagerează în a fi prăpăstioși. Președintele spune că situația este dramatică. Probabil că știe ce spune și că nu se referă la pensii, ci la un iminent faliment. Boc se bîlbîie și tremură. De pozat, pozează și unul și altul în eroii neînțeleși ai momentului. Sacrificații. Bărbații. În fond, aveau două posibilități. Să găsească soluții și să le aplice cu succes. Sau să bîjbîie cu aerul unor martiri, singuri în luptă cu nenorocirea planetară.

Specialiștii spun că trebuie umblat la sentiment și sînt de acord cu ei. Poporul e sleit, dar e sleit și pentru că îi lipsește speranța, nu doar banul. Nimic pe lumea asta nu s-a putut face fără speranță, fără un dram de entuziasm și o țîră de convingere. Dar pentru ca un popor să îngîne, cîte un pic, Oda Bucuriei, e interzis ca dirijorul să zbiere cîntarea „Pușca și cureaua lată”!