A pornit din Australia și vineri pe la apus a ajuns în Turda. Motocicliștii de aici, prietenii lui, l-au adus pe drumuri ocolite, peste dealurile de la Buru, ca să nu-l lovescă tirurile. A doua zi aveau parada motocicletelor de epocă. Seara, s-au adunat în jurul lui Ron și până târziu au depănat povești despre motociclete. De fapt, povești despre câte lucruri poate face un om când vrea cu adevărat ceva.

Ron Fellowes pleacă singur la drum. Întotdeauna singur. Are și el șaptezeci de ani, dar îi place să trăiască intens această experiență. Doar el și motocicleta lui, cea mai veche motocicletă funcțională din lume, face suta de ani! Descoperă oameni, locuri neștiute, vede și simte într-o călătorie cât încă într-o viață. Așa că Ron are mai multe vieți: India, Nepal, Iran, Pakistan, Bulgaria, Turcia, România…

Călătoriile lui seamănă cu ale lui Don Quijote. Încalecă pe Effie (e numele pe care i l-a dat motocicletei) și pornește în căutarea necunoscutului. Așa a ajuns și în România, o țară despre care nu știa mai nimic, dar care l-a surprins plăcut pentru că peste tot oamenii îl întâmpinau zâmbind și vorbeau cu el, ca și cu unul de-al lor.

Citește mai departe!

Anunțuri

Călătorind cu tine

O călătorie este ca un vis. Totul se află în tine. Tot ce simți se afla deja în tine, în mintea și-n sufletul tău. Fiecare bucățică de cîrpă fluturînd în soare, fiecare piatră, caldarîmul străzilor, zidurile caselor, drumul spălat de ploaie, cîmpurile înverzite, pomii stingheri, moara și mlaștina de lîngă ea, totul este al tău.

Mă uitam buimacă la cerul putred, lăsat peste case, gata să toarne din nou din burta lui prea plină peste pămînt. În loc să curgă șiroaie, tremura greu, încercînd să țină pe mai departe întunericul apei în el. Un curcubeu sorbea din smîrcurile văioagei și el răsărit aievea din același vis. Toate sînt eu, toate ești tu.

Citește în continuare „Călătorind cu tine”

Copilul şi ceasurile

Am întîlnit un copil care se temea de ceasuri. Cum vedea un ceas, se ascundea, o lua pe lîngă pereţi şi se strecura imediat din odaia cu dihania de tablă. Nici nu se uita la ele, la ceasuri, le zărea cu coada ochiului, sau ştia dinaninte că acolo e un ceas şi o zbughea cît ai zice peşte!

Îl înţeleg. Şi mie îmi e teamă de ceasuri. Îmi plac, dar mă sperie. Ceasul mi se pare un mecanism pervers de automutilare. Să vrei să ştii cîte secunde au mai rămas. De fiecare dată vrei să vezi cît ţi-a mai rămas. Nu am avut niciodată ceas de mînă. Cînd toţi colegii mei purtau aşa ceva, eu nu aveam cu ce mă lăuda în pauze. Nu am avut niciodată ceas.
Citește în continuare „Copilul şi ceasurile”