Zbor deasupra unei țări de cuci

Există domenii ale societății românești care în ultima sută de ani au fost supuse unor grave abuzuri, iar efectele acestora se simt și astăzi. Dacă lumea occidentală a evoluat în privința abordării medicale a minții umane, la noi domeniul încă se zbate pentru renaștere și progres. Statul român pare incapabil să preia povara tot mai grea a vulnerabilităților psihice din rândul populației, iar societatea, marcată de tranziție și sărăcie, nu ajută nici ea prea mult.

Bolile psihice se tratau în evul mediu cu flăcările rugului. Nici mai târziu tratamentul nu a evoluat prea mult. În spaţiul românesc, modernizarea a mers și mai greu. La începutul secolului trecut, nici nu apucase să se așeze bine renașterea, că a și venit modelul sovietic să radă tot. Dar unde ne aflăm astăzi? Cum arată psihiatria românească și cât preţ punem pe sănătatea mintală a populaţiei la 100 de ani de modernitate?

– Am evoluat sau am involuat?, îl întreb pe Gabriel Diaconu, într-o dimineaţă, la telefon, de la mii de kilometri. Gabriel a studiat și profesat în Occident, este medic specialist psihiatru, cu supraspecializare în suicidologie şi psihotraumatologie, intervenţie de criză şi gestionarea conflictelor interetnice. A lucrat pe mai multe proiecte internaţionale, în colaborare cu universităţi din Viena, Montreal, Kosovo, Croaţia. În România conduce un centru privat de sănătate.

„Am involuat”, vine răspunsul lui. „Profesional și instituţional suntem la pământ. Și cel mai grav”, spune Gabriel, „este că pe acest subiect se pune batista pe ţambal. Nimeni nu discută deschis și serios despre ce se întâmplă. Se fac congrese și conferinţe, la care, eu, sincer, am încetat să mă mai duc, pentru că acolo își cântă toţi în strună și prezintă studii clinice pe 50-100 de pacienţi, când în lume se fac pe mii. Nu se vorbește despre asta pentru că nu dă bine, dar se pare că suntem în top 5 ţări la consumul de alcool și demenţa cauzată de el. La depresie suntem, la fel, printre primii. La suicid în continuare avem statistici date de IML și MAI. Iar statisticile prezentate oficial merg pe cele internaţionale, ca să fim în rând cu ceilalţi. Dar nu știm care este realitatea exactă. Ca în comunism. Suntem tot prizonieri în trecut, dominanţi de modelul biocentric, sovietic, la care s-au adăugat multe altele, hibe peste hibe. Psihiatria este pe ultimul loc la investiţii, sub 5%. În ultimii 40 de ani, nu a avut loc nicio inovaţie fundamentală. De la introducerea prozacului, nimic fundamental, doar modificări de suprafaţă. Au existat câteva renașteri, dar au fost suprimate cu grijă.”

Publicitate

Țara de dincolo de țară

Statisticile arată că România de azi are o populație nu cu mult mai numeroasă decât la începutul secolului trecut. În primul rând pentru că mulți români au părăsit-o fugind de comunism, dar exodul românilor nu s-a oprit nici după revoluție. Dimpotrivă, milioane de oameni au luat calea pribegiei pentru că țara lor nu le putea oferi un loc de muncă. În prezent datele arată că diaspora românească este cea mai numeroasă din Italia sau Spania. Poate și din alte state. Cu toate astea, România nu s-a preocupat de soarta lor așa cum ar fi trebuit. Ce simt și ce gândesc românii din diaspora într-un reportaj România la 100, urmat de un studiu destinat valorilor sociale – În căutarea încrederii în oameni.

Singurul recensământ din perioada interbelică arată că România Mare avea 18 milioane de locuitori. Astăzi, ea are tot cam atâţia. Însă statisticile mai arată ceva. În aceşti 100 de ani, dincolo de România, în afara ei, au ajuns să trăiască alte 8 milioane de români. Unii au rămas pe lângă hartă, eliminaţi de foarfeca istoriei, dar alţii au fugit singuri, de urgia comunistă sau de sărăcie.

Au plecat vreo 6 milioane, la care se adaugă 1.947.936 de oameni aparţinând unor grupuri etnice româneşti (basarabeni, aromâni, meglenoromâni etc). Estimarea totală este că circa 7,7 milioane de români trăiesc în afara graniţelor.

Lăsaţi să se descurce singuri, ei reconstituie, în ţara unde ajung, o societate a lor, pe structuri private, un fel de stat paralel. În fond, diaspora este statul paralel cu statul, un stat al oamenilor liberi şi singuri. După primii ani de confuzie şi bâjbâială, românii îşi caută ancore, puncte de sprijin comune. Ceva de care să aparţină. Şi, cum nu le găsesc, le înfiinţează.

Un film care trezește: „Preoții români. Jertfă și rugăciune pentru Unire”

Jurnalista Cristina Liberis și echipa sa au făcut un tur de forță acum un an: la capătul lui a ieșit un documentar de 70 de minute, despre rolul preoților în Primul Război Mondial. Singurul complet pe acest subiect care s-a făcut până acum. „Trei luni am străbătut toată țara și am cules mărturii, am luat interviuri, am filmat. Ce se vede este rezultatul unui demers necesar. N-aș spune că este o lecție de istorie, dar este o pagină de istorie. Una care lipsea”, mărturisește realizatoarea.

Proiectat la Cluj la facultatea de Teologie, în fața înalților ierarhi și a preoților de azi, a făcut sala să tacă. Filmul este un prilej de meditație. Mobilizarea, spiritul organizatoric al preoțimii de atunci, generozitatea și profunzimea sentimentelor patriotice, munca lor neobosită, grija față de lucrurile esențiale și abandonarea preocupărilor strict canonice atunci când e nevoie sunt uimitoare.

„Preoţii şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care alături de ostaşi, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Ţară şi Neam”, afirma acum 100 de ani, la 10 aprilie 1918, generalul de Corp de Armată adjutant Constantin Prezan, fost Şef al Statului Major General, însărcinat cu comanda Armatei Române.

Despre rolul pe care l-a avut Biserica în Marele Război şi în realizarea Marii Uniri se cunoaşte prea puţin şi nu se vorbeşte deloc în spaţiul public. Este un capitol al istoriei acestui popor care trebuie recuperat şi cunoscut. Marea Unire de la 1918 s-a realizat datorită implicării nemijlocite a preotilor. Au luptat alături de ostaşi. Au înfruntat frigul, sărăcia, bolile. I-au îmbărbătat pe cei de acasă şi pe cei din tranşee. I-au botezat pe cei orfani. I-au hrănit şi îmbrăcat pe cei aflaţi în pribegie. Au trecut munţii voluntar pentru a fi alături de fraţii lor români. Au fost schingiuiţi, răniţi, omorâţi pentru credinţa lor. Au străbătut continente şi au trecut oceane pentru a-i face pe cei din cancelariile lumii să înţeleagă că poporul român luptă pentru unitate, pentru salvarea fiinţei lui naţionale, a identităţii şi credinţei. Au fost alături de prizonieri, ei înşişi fiind luaţi prizonieri. Au adunat toată suflarea care a mai rămas prin sate şi au ajuns la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918. Au luptat şi au învins.

Preoţii români, mobilizaţi sau voluntari, au fost cei care şi-au slujit patria mai mult decât li se ceruse.

Filmul va fi proiectat în mai multe orașe din România și este disponibil pe platforma Youtube.

Pulitzer și povestea lui, din Mako la Missouri

Motto: „Republica noastră şi presa se vor ridica sau vor cădea împreună”, Joseph Pulitzer (n. 1847 – d. 1911)

Se împlinesc 100 de ani de când anual se acordă premiile Pulitzer, pentru cele mai bune producții jurnalistice și literare. Joseph s-a născut la Macău (Mako), la 17 ani a emigrat în Statele Unite, acolo a revoluționat jurnalismul, a luptat pentru adevăr, pentru democrație, a înființat prima școală de jurnalism din lume, este considerat fondatorul presei moderne. Dar cum arată azi lumea din care el a plecat? Ce a rămas în picioare în afară de Statuia Libertății pe soclul ridicat cu contribuția ziarelor lui?

În piața Korona adie un vânt de primăvară care aduce miros de pământ reavăn. Se lasă seara peste Mako și oamenii se risipesc încet, pe biciclete, trec ca niște umbre spre case. Cu spatele la stradă, Joseph Pulitzer din bronz privește, prin ochelarii lui de sârmă, spre ferestrele clădirii unde bunicul lui făcea comerț cu cereale. Parcă auzi huruitul căruțelor, mirosul grâului copt, simți căldura verii care-l înfierbântă. Lui Joseph îi place să se joace în piața care cuprinde, ca o curte mai mare, primăria cu ceas, comercialul bunicului și casa părintească. Aici se strâng duminica bărbații, discută politică și afaceri. Afacerile lor sunt cu grâne, cu ceapă, cu carne, cai și unelte. Joseph are o sănătate șubredă și oricât de cald ar fi la Mako, trupul lui parcă nu crește și nu se coace cum trebuie. Ar vrea să fie mai voinic, dar dacă e firav parcă se strecoară mai ușor printre pulpanele bărbaților și, nevăzut, ascultă ce vorbesc duminică în piață. Joseph învață. Să cântărească, să negocieze, să vândă și să cumpere la momentul potrivit, află ce este o lege, ce legătură are ea cu viața lui și a bunicului, care e valoarea cuvântului și valoarea unei vești. Acasă e pus să joace șah, ia lecții de muzică. Din când în când, pe înserat, aleargă spre Mureș cu caii, să vadă apele cum se întind în umbra nopții. Nu știe încă ce va face în viață. Dar știe că, în orășelul de pe malul Mureșului, în piața Korona, deocamdată, este toată lumea lui.

Istroromânii. Zece veacuri de singurătate

De ce pleacă oamenii, când pleacă? Nu de foame, ci de frică, spun psihologii. Frica e mai tare ca foamea. Dacă ne uităm pe o hartă a umbletului omului pe mare şi pe uscat, vedem cum frica l-a mânat de la spate. Poate aşa s-a întâmplat şi cu istroromânii, dar ei nu-şi mai aduc aminte. Nu mai ştiu de ce au încărcat carele acum o mie de ani şi au pornit spre apus. Nici cum au ajuns în munţii Istriei, în pustietatea lăsată de ciumă, şi s-au oprit. Dar ştiu că ei au trăit singuri, în miezul pădurilor, fără să aştepte pe nimeni.

În inima peninsulei Istria din Croația, la 1.000 de kilometri de România, trăieşte o mână de oameni, istroromânii. Li s-a spus rumeri, ciceri, vlahi, istroromâni. Vorbesc un dialect al limbii române, un fel de dacoromână asemănătoare cu limba vorbită de moţii din Munţii Apuseni sau cu graiul celor din Maramureş. Lingvişti şi istorici au început, cam de un secol şi jumătate încoace, să-i studieze. Acum, graiul lor, dialectul istroromân, este oficial declarat de ONU foarte grav periclitat. Iar minoritatea lor, cea mai mică din toată Europa, este pe cale de dispariţie. Şi dacă va fi să dispară, ei vor aluneca în uitare fără să aibă încă o istorie scrisă a lor. Cum s-a ajuns aici? Ce se poate face pentru o minoritate care se dizolvă precum gheţarii şi curge pe cărările lumii, fără să poată fi oprită? Anul trecut, în 2016, pentru prima dată în istoria ei, România a dat 60 de mii de euro pentru renovarea unei şcoli. Dar poate o şcoală să salveze o comunitate de la dispariţie? Ce altceva s-ar mai putea face? Întâlnirea cu istroromânii şi ce se întâmplă cu ei pare a fi o experienţă la microscară pentru ce se întâmplă acum în lume, la macroscară.

E dimineaţă de mai şi aerul freamătă deasupra mării, ca aripa unei păsări. Miroase a gardenie şi oleandri, a alge şi flori de pin. Încă nu s-au revărsat hoardele de turişti peste lume şi portul dormitează tăcut şi alb în soare. Respiră. Ne aşezăm la cafeneaua de lângă un James Joyce din bronz, pus în pas de plimbare pe un pod. Şi el un călător, un căutător. În faţa noastră un magazinel de suveniruri şi-a scos deja sacoşele de pânză de pe care zâmbeşte Joyce sau pleacă o corabie, hărţile şi baloanele, flutură în adierea brizei. Las cafeaua să mai aştepte şi-mi fac loc printre porumbei, intru în bouticul cât cabina unei bărci şi caut ceva, nici eu nu ştiu exact ce. Bărbatul care vinde mă întreabă ce caut. Şi mă aud rostind pentru prima dată de când m-am pornit să-i caut, numele lor. „Ceva despre istroromâni aveţi?” Vânzătorul începe să râdă sănătos, aşa, italieneşte: „Io sono istrorumeno!”, îmi răspunde şi se uită cu satisfacţie cum m-a lăsat cu gura căscată. Ei, da, chiar aşa, ai lui au plecat de multe generaţii din Istria, nu mai vorbeşte istroromâna, dar a scris o carte în care un capitol este despre strămoşii lui, oamenii din Ciceria.

Generaţia „singur acasă” merge la doctorat

Copiii rămaşi singuri acasă au crescut. Cine sunt şi cum gândesc ei acum?

În jurul anilor 2000, dar poate şi mai devreme, exodul românilor plecaţi să muncească în străinătate lăsa în urmă sate pustii, copii şi bunici singuri, ca-n timpul războaielor. Sute de mii de copii au crescut cu telefonul sub pernă, aşa cum altă generaţie crescuse cu cheia la gât. Dar, după toate astea, cum văd ei viaţa, pe cine urăsc şi pe cine iubesc, ce cred ei despre România, despre familie şi unde vor să trăiască?

Lumea a mers mai departe, nimeni nu s-a oprit din drum pentru ei. Din când în când, presa dădea statistici alarmante: 350 de mii de copii rămași în urma părinților plecați la muncă în străinătate. Dar nu se întâmpla nimic, ei rămâneau cu singurătatea lor, noi mergeam mai departe. Realitatea nu s-a schimbat: copii, bunici și părinți trăiau prinși în menghina ei.

Acum acești copii au crescut. Îi puteți întâlni cel mai adesea prin universități. Dacă părinții lor nu au avut studii și au tras tare, ca sclavii, prin lume, măcar copiii lor să facă facultăți și să treacă la celălalt nivel social. Sacrificiu lor, când s-a întâmplat astfel, a căpătat un sens.

Foștii copii singuri par, de departe, o categorie distinctă, de parcă ceva din povestea lor li s-a scris și în ochi, ca un tatuaj.

Leon: „Sunt răni care nu se vindecă niciodată”

Avea trei ani când amândoi părinții lui au plecat să muncească în Israel. Tatăl a lucrat pe un șantier, mama la un hotel. Leon a rămas cu bunica, într-un sat de lângă Piatra-Neamț. Bunicii n-au prea fost de acord, dar au înțeles că nu exista altă soluție. Prima dată când Leon și-a mai văzut părinții a fost după zece ani. „Când s-au întors, îmi era greu să le spun mamă și tată. Nu eram obișnuit. Veniseră doi străini în casa noastră. Cu alte idei, alte concepții. Păreau din altă lume, nu știau cum se crește un copil, nu se puteau adapta la viața de aici, nici banii nu-i mai cunoșteau, nici lumea n-o mai știau, nu mai aveau prieteni. Ciudat, dar bunica, dacă trăise lângă mine, crescuse un copil, părea mai tânără decât ei, mai adaptată la vremuri. Ce era clar era faptul că nici noi, nici ei nu corespundeam așteptărilor. Și a început războiul, erau certuri zilnice. Eu trebuia, la 13 ani, să fac pace între bunici și părinți și să nici nu mă pierd pe mine. Au fost câțiva ani groaznici. Îi iubeam și în același timp nu-i cunoșteam, sentimentul acesta nu-l pot descrie. După patru ani, au cedat și au plecat din nou, de data aceasta la Londra. În final, toți pierduserăm ceva: bunicii n-au avut parte de bătrâneți liniștite, pentru că au fost nevoiți să crească un copil, eu am pierdut o familie normală, iar părinții mei au pierdut un copil.”

Leon a crescut alături de bunici într-un fel de copilărie însingurată. Simțea o frustrare atunci când, la ședințele cu părinții, lui îi venea bunica și, deși nu o recunoștea, simțea lipsa mamei. „De sărbători era mai bine, atunci bunica făcea eforturi mari, aproape supraomenești, să fie și bunică și mamă și tată. Era în stare să-l cheme pe unchiul din Italia, pentru că era mai aproape, să se facă moș Crăciun, numai ca sa nu sufăr eu că nu sunt ai mei lângă mine ca la alți copii.”

„Tot ce am al meu pe lumea asta este o bibliotecă cu cărţi”
Leon, Studii europene, din Piatra-Neamţ

A făcut liceul la Piatra-Neamț, a fost un elev bun, foarte bun, olimpic. A optat pentru studii de diplomație („pentru că diplomație făceam de la 13 ani, când încercam să fac pace între ai mei și bunici”). A urmat Facultatea de Studii Europene și Relații Internaționale de la Cluj, iar acum lucrează la un call center, pentru că de patru săptămâni i-a murit bunica și nu mai vrea să se gândească, vrea să aibă timpul ocupat ca să depășească suferința. Apoi o să caute locul lui, dar nu în afara țării, ci aici. „Am călătorit mult într-o perioadă, am făcut 21 de mii de kilometri și am văzut cinci țări. M-am întors cu concluzia că îmi place România și că poți să faci ceva și aici, nu e totul de rahat. Dacă vrei, poți să-ți îndeplinești visul și aici, nu e nevoie să mergi la 8 mii de kilometri.”

Leon nu urăște pe nimeni. „Pe la 15-16 ani am înțeles că țara este vinovată pentru că părinții mei au fost nevoiți să plece. Și am început să mă gândesc cum aș putea să schimb țara, ce ar trebui făcut pentru ca să nu mai fie oamenii nevoiți să plece. Visul meu este să dezvolt Moldova. De câte ori merg acasă, descopăr că e la fel, că nu s-a schimbat nimic. Acolo s-au făcut zero investiții, pentru că, dacă nu sunt drumuri și autostrăzi, cum să fie locuri de muncă? Am citit undeva că Dacia vrea să-și mute producția în Egipt pentru că acolo sunt autostrăzi, iar aci lipsa lor crește prețul fiecărei Dacii cu 60 de euro. Eu aș face în primul rând infrastructura, asta creează într-o primă fază locuri de muncă, apoi atrage investițiile. Apoi m-aș axa pe educație și recalificare, trebuie pus accentul pe meserii.”

Vrea să se căsătorească, dar după ce va fi sigur pe cariera lui. Dar mai ales, atunci când va fi sigur că poate să le acorde copiilor lui destul timp și nu-i va părăsi niciodată. „Fiecare generație a sacrificat ceva, generația mea va sacrifica timp pentru copiii ei.”

Cristina: „Prefer animalele. Pe ele poţi să le iubeşti, nu pun condiţii”

„Dacă nu pleca tata, n-aş fi putut urma o facultate în Cluj, nu ne-ar fi ajuns banii, dar aşa el a lucrat ca eu să devin ce-mi doresc. Am lucrat amândoi la visul meu”, Cristina, studentă la Biologie, din Baia Mare

E studentă la Biologie pentru că-i plac animalele, de mică „era moartă după ele”. Când avea 9 ani părinții ei au divorțat, iar mama a plecat din orașul unde locuiau. Cristina a rămas cu tatăl ei, asistent veterinar. I-a lipsit mama și mai ales i-a lipsit înțelesul lucrurilor: n-a știut prea multe despre despărțirea lor și nici despre moartea destul rapidă a mamei după patru ani de la plecare. A început să scrie poezii, îmi arată una publicată într-un volum al școlii. Citea și căuta animalele. „Pe ele poți să le iubești, nu pun condiții.”

Tatăl ei s-a recăsătorit, apoi a plecat la muncă în Anglia; Cristina a rămas cu mama vitregă și cu sora ei vitregă. „E ciudat să le numesc așa, dar nu știu alt cuvânt, însă mi-au fost prietene adevărate, nu le-am simțit ca vitrege. Desigur, când a plecat tata, am simțit că nu mai am pe nimeni al meu. Nici mama, nici tata. Dar ce era să fac?”.

Cristina a învățat. Ea muncea aici, tatăl ei în Anglia, pentru planul ei, de a urma biologia. Când a terminat liceul, soția tatălui și fiica lor au plecat în Anglia și s-au stabilit cu tatăl ei la Londra. Au vândut apartamentul din Baia Mare, i-au vândut casa și au mutat-o la Cluj, în chirie, unde urma să meargă la facultate.

De la 18 ani, Cristina e singură. Și sora tatălui ei a plecat în Anglia. Merge la ei în vacanțele de vară, în rest se ocupă de studiu, vrea să devină profesor universitar, precum profesorul ei preferat, care „vorbește atât de frumos despre lume, animale și natură, ca tata”.

Își iubește tatăl și știe ce sacrificii a făcut să o țină la școală: „Dacă nu pleca, n-aș fi putut urma o facultate în Cluj, nu ne-ar fi ajuns banii, dar așa, el a lucrat ca eu să devin ce-mi doresc. Am lucrat amândoi la visul meu.”

Dacă se va căsători, mai întâi trebuie să-l cunoască bine pe viitorul soț, să fie sigură că se potrivesc. Și nu, nu și-ar părăsi copiii pentru nimic în lume. Nu urmărește viața politică, ea preferă animalele.

Cristina are o preocupare specială pentru mamiferele pe cale de dispariție. O interesează cum a fost posibil ca specii întregi să dispară. De la ele a învățat că indivizii trebuie să supraviețuiasă nu doar pentru ei înșiși.

Dragoș: „Până când nu găsesc răspunsul potrivit, nu mă avânt”

Tatăl lui Dragoș a căzut în cap de pe schelă pe șantierul unde lucra, într-un orășel din Italia. Nu purta cască. A intrat în comă, pentru o bună bucată de timp, iar mama lui a mers acolo să-l îngrijească. Locuiau la Vâlcea, iar pe ei, pe copii, i-a lăsat cu bunicii. Ca să se întrețină în Italia, mama lui s-a angajat menajeră in casa unui italian. Tatăl a părăsit spitalul, dar părinții lui au divorțat, „discuțiile între ai mei erau mai vechi, tata avea probleme cu alcoolul”. Mama s-a căsătorit cu italianul la care lucra și a luat-o cu ea pe sora mai mică. Când a paralizat bunica lui, a luat-o și pe ea în Italia. Dragoș a rămas singur. A plecat la Sibiu, a urmat patru ani Dreptul, iar acum lucrează. „M-am obișnuit singur, îmi fac mâncare, mă ocup de curățenie, muncesc. Dacă ar fi să plec ar trebui să o fac pentru America, poate. Dar altfel, vreau să fac aici o carieră în România”. Este foarte sceptic față de ideea de căsătorie, a văzut multe divorțuri în jurul lui. Crede că cea mai mare problemă a României este corupția. Educația și disciplina pot face, după părerea lui, o țară mai aproape de Germania așa cum și-o dorește el.

„Prin multă muncă şi să fac ce-mi place, aşa voi fi fericit”
Dragoş, studii de Drept

Articolul integral poate fi citit AICI!

Fotografii realizate de Dan Bodea

Fenomenul Uila – locul unei fuziuni totale

Sunt socotiți hoți, murdari, necivilizați, niște proscriși. Fără Dumnezeu, fără nume, buletin sau adăpost, orbi în fața literelor și surzi la predici. Țiganii. Oameni ai nimănui, curg peste lume, greu de scos din apele lor. Rămân neabsorbiți, neînțeleși, neiubiți. La periferie. De sute de ani stau la ușă. Dar ce se întâmplă când nu așa se întâmplă?

Era primăvară, nu mai era mult până la Paști. Ieșiseră mieii pe câmpuri și se dezmorțise pământul. Nu mai știu cine a dat primul vestea. Dar când au urcat dealul, mai mult în fugă, biserica evanghelică avea ușile deschise la perete. Li s-au întunecat privirile: „Doamne, nu ne lăsa!”, au zis și cu sfială au intrat să vadă ce s-a întâmplat. „Era totul murdărit și spart”, povestește cu amărăciune, pe șoptite, Tuți baci, în timp ce urcăm din nou dealul, împreună cu satul, la slujba de duminică. Vorbește încet, ca să nu le mai amintească și să-i tulbure din nou pe ai lui. Un cioban beat intrase peste noapte cu turma în biserică, spărsese, murdărise, pângărise. „Am curățit noi, ce era de curățit și de îndreptat, dar mai greu a fost cu lampile că acelea erau făcute anume de meșterii de altădată, am căutat mult ca să le facem cum au fost și ne-a mai ajutat părintele Reiner din Austria.”

„Când m-au chemat, erau disperați”, povestește părintele Krauss din Bistrița. „Urma să merg la ei duminica ce venea, pentru slujbă și le-am promis că nu zăbovesc și mă duc, să fie liniștiți, că voi ajunge la ei. Îmi cereau să le resfințesc biserica după ce o devastase un cioban beat, cu turma lui, intrase peste noapte, spărsese și murdărise pe acolo. Când am ajuns la ei, mi s-a rupt inima, plângeau ca niște copii. Ei o curățiseră, o spălaseră, ușile, băncile, podelele, au reparat ce s-a putut și-mi cereau să-i ajut, să le-o resfințesc. Biserica era a lor de la o vreme, o considerau a lor. Fusese a sașilor, biserică evanghelică ridicată cu câteva sute de ani înainte de sașii de acolo, din Uila. Dar după plecarea lor, cu consințământul episcopiei noastre și a comunității sașilor plecați, țiganilor li s-a îngăduit să primească ei biserica, s-o folosească în pace. În duminica aceea, m-am îmbrăcat cu veșmântul preoțesc și am pornit cu ei să resfințim locul. Țiganii noștri erau atât de emoționați, munciseră s-o primenească, o spălaseră și o împodobiseră. Ca paharul de curată era, nici fir de praf. Biserica mirosea a flori proaspete. Am intrat și când m-am uitat în urmă, ei veneau după mine, dar cu picioarele goale, și-au lăsat încălțămintea afară, în fața ușii. Pantofii lor stăteau rânduiți pe iarbă, iar ei pâș-pâș, intrau desculți după mine. M-au trecut lacrimile.”

170 de suflete numără astăzi comunitatea evanghelică din Uila, majoritatea romi

Tuți baci

„De când sunteți pe aci, Tuți baci?”, îl întreb în timp ce urcăm dealul pe lespezile de piatră spre biserica evanghelică din Deal, biserică ridicată de sași. Lăsăm în vale satul și el până de curând de sași, cu case mici, viu colorate, cu grădini și vii în spate. „Da cine mai știe? Eu aici m-am născut și aici s-au născut și părinții mei. Ce se întâmplă, noi suntem țigani, recunoaștem asta și nu ne e rușine. Și noi avem inima tot în partea stângă, și noi suntem de-ai Domnului”. „Și dacă ați avea-o în dreapta, tot ai Lui ați fi”, se aude o voce, parcă a preotului…

„Mai demult”, continuă Tuți baci în ritmul pașilor, „ai noștri stăteau mai la vale, la marginea satului, dar lucrau și munceau împreună cu sașii. Nu era treabă la care să nu ne pricepem după ce lucram pe lângă ei. Bătrânii noștri slujeau în curțile sașilor. Toți copiii noștri erau botezați la biserica sașilor, cununiile și confirmările noastre tot aici se făceau. A fost mare înțelegere între noi. Niciodată certuri sau ceva neplăceri. În timpul comunismului, ne-am angajat toți la Gostat, unde tot cu sașii lucram și mai mult sub îndrumarea lor. Ei se pricepeau la vie, la câmp, la toate. Dar apoi au început să plece și ne-am trezit singuri. Ce era să facem? L-am întrebat pe părintele Reiner, care era în Germania, ce să facem, noi am vrea să păstrăm biserica. Și părintele, împreună cu fiul dumnealui, ne-au îndrumat să facem o scrisoare în care să spunem cine suntem și ce vrem. Noi am scris că suntem țiganii din Uila, 219 la număr, câți eram atunci, cu lista de nume alăturea și că vrem să grijim și să urmăm rânduiala săsească, căci noi așa ne-am pomenit, pe lângă ei, asemenea ca obiceiu cu ei. Noi altceva nu știm. Scrisoarea a mers în Austria și-n Germania, apoi a fost dusă de părintele Reiner cel tânăr la Sibiu și episcopul nostru o fost bun cu noi și ne-o îngăduit cererea. Bun, zicem noi atunci, mulțămim mult, dar preot? Și preoții săsești or zis: «Venim, cum să nu venim?» Au venit, la început părintele Krauss de la Brașov, apoi de la Reghin, părintele Zey, ca un suflet mare, nu ne-a lăsat. Iar noi am grijit biserica, de două ori am renovat-o. Și-i în ochii noștri zi de zi, de dimineața până seara.”

Nu cred că sașii s-au purtat mult mai bine cu țiganii decât alții, tot o categorie inferioară îi considerau, dar faptul că i-au acceptat în casele lor, în biserica lor, asta le-a oferit un model. Dacă ar fi fost ținuți dincolo de uși, n-ar fi fost așa și n-ar fi avut astăzi cine să le continue tradițiile.
Friedrich Philippi, profesor și curator național al Bisericii Evanghelice

Metamorfoza

Urcăm și soarele urcă o dată cu noi, ca o minune a acestei ierni prea geroase, multe zile la rând cu minus 25 de grade. Oamenii șoptesc: ce întâmplare să vină soarele azi, în ziua de slujbă, să ne îngăduie să urcăm la biserică. Ajung și se rânduiesc în ușă zgribuliți, mici și mari la un loc, să prindă un pic de soare. Luca are patru ani și nu vrea să vorbească. E frumos, obraz ca bulgărele de zăpadă și ochi negri. A venit cu tatăl lui și cu cizmulițele cele frumoase, își ascunde capul în pulpana tatălui. „Poate într-o zi o să faci o fermă, o podgorie și o să continui tradiția sașilor în facerea vinului, cum o să-i spui?”, îl întreb în ușa bisericii, zăbovind la soare. Poate fără să fi pătruns pe deplin întrebarea, copilul șoptește: Luca. Martha are zece ani, e frumoasă, are păr lung și ochi verzulii. Are palton albastru cu blăniță albă, de iepure, cântă frumos și învață slovele pe nemțește. Doamna Elvira s-a alăturat și ea grupului, mulțumită să-i vadă împreună, după atâtea zile de iarnă și singurătate. Are 75 de ani, după ce i-a murit soțul stă singură în casa părintească. Are doi băieți plecați în Anglia și o fată la Brașov. Când era copilă, a făcut școala, ca mulți alți copii din sat, alături de copiii sașilor, la școala germană, de lângă turn, „pe nemțește”. „Aveam un învățător exigent, își amintește doamna Elvira, pe domnul Hosch Erwin. Tare neiertător cu leneșii mai era, dar ne-a prins bine, ce am învățat atunci n-am mai uitat. După ce n-au mai fost ei, noi am putut să ne învățăm acasă copiii pe nemțește. Feciorii noștri capătă de lucru în străinătate mai ușor, pentru că știu limba. După școală, povestește ea mai departe, după ora două, mergeam la casele sașilor și grijam de copiii lor. Îmi plăcea. Vedeam la ei în casă cum se poartă, cum rânduiesc gospodăria, cum fac mâncarea. Ne-am legat de copiii lor, cu unii am rămas prieteni.” Și acum, doamna Elvira din Uila le scrie regulat prietenelor ei din copilărie, Helga și Ingrid, în Germania. În limba lor. Are ceva de vorbit cu părintele Zey și începe să turuie săsește cu preotul. Nimic nu pare să-i despartă.

Farkas Bela (Tuţi baci), liderul romilor din Uila, cel care i-a îndrumat după ce saşii i-au părăsit plecând în Germania

Citiți continuarea AICI!