Neajunsul de a te fi născut. Nu pe Rue de l’Odeon

Neajunsul de a te fi născut. Nu pe Rue de l’Odeon

Motto
„Sunt experiențe cărora nu le mai poți supraviețui. După ele, simți cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificație. Căci după ce ai atins limitele vieții, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic și aspirația obișnuită își pierd orice farmec și orice seducție”
Emil Cioran

Emil Cioran s-a născut pe 8 aprilie 1911 la Rășinari și a murit pe 20 iunie 1995, Paris. A fost un filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză. Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: întâmplarea de a fi om, sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, amenințarea Răului. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile și nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat, considera el.

Cioran e ca un tratament pe care bolnavul incurabil ar trebui să și-l administreze regulat. Ca un vaccin. Nu există ghid mai bun pentru ieșirea din disperare decât omul care a urcat el însuși „pe culmile disperării”. Acum un an plecam pe urmele lui, să văd cât din ce a lăsat el am păstrat noi.


Ne îndreptăm spre Paris și realizez că fac acest drum cu o mare strângere de inimă. Nu știu dacă Parisul din închipuirea mea mi se va confirma, dacă-l voi regăsi. E o zi incertă, de hotar între iarnă și primăvară, „nici ploaie nici soare”. Străbatem Alsacia și Lorena cu câmpurile lor nesfârșite, întinse ca apa sub cerul greu.

La intrarea în Paris, cerul tremură ușor și-i face loc unei pânze palide de lumină care se întinde deasupra Senei și a clădirilor alburii, poleind totul. Intrarea în Cartierul Latin este ca intrarea în Haos. Mașini, motociclete, trotinete, un furnicar viu, se mișcă șerpuitor, compact. Te împinge până în buza hotelului, pentru că astăzi, GPS urile sunt neiertătoare. Nefiind proiectat pentru astfel de cataclisme, orașul pare să crape. Tu mai lipseai de aici! îți zici, la capătul puterilor.

Citește în continuare „Neajunsul de a te fi născut. Nu pe Rue de l’Odeon”

Schönbrunnul lui Viktor

acvila viena

E o zi mohorâtă de iarnă, vântul răsucește câteva frunze târzii pe străzile Vienei, iar Viktor merge cu mâinile în buzunare spre porțile mari ale Palatului Schönbrunn. Se apropie grăbit deși nimeni nu-l mână înainte, poate doar dorul. Aici au locuit împărații Austriei și el, Viktor, român din Valea Timocului, aici și-a petrecut 12 ani din viață. Știe fiecare colț de curte, fiecare piatră, tufă, treaptă de scară, fereastră, fiecare tablou, perdelele, candelabrele. El a fost îngrijitorul Palatului. Aici e locul unde Viktor a înțeles că poți fi iubit, de oriunde ai veni. Cu o singură condiție: să știi și tu să iubești. Cu zilele tale, cu palmele, cu gândul, cu ochii tăi.

viktor 3

Citește reportajul!

Viena mai puțin cunoscută

Am străbătut la pas orașul, atât prin piețele unde se găseau celebrele căsuțe de lemn cu produse de Sărbători, cât și muzeele sau piața liberă, echivalentul Oserului de la Cluj. Mii de turiști umplu străzile, cafenelele, la ora amiezii abia găsești un loc, dar aglomerația nu este agresivă, dimpotrivă, liniștea și calmul senin domină și cele mai populate locuri. Arhitectura lor spectaculoasă, piețele imense dar și străzile largi spun ceva despre vienezi: au simțul spațiului.

Acum o sută de ani, străbunicul meu studia la Viena, probabil că mai erau câteva sute de tineri români care mișunau pe acolo. Atunci s-au educat nițel și începea să se simtă și la noi, dar războaiele și comunismul ne-au tras înapoi. Depinde doar de noi să depășim acest handicap.

Citește mai departe și vezi fotografiile!

Transalpina. Între primele 10 drumuri din lume, cu adevărat frumoase! Și câteva glume!

Uf, cum se fabrică o întâmplare! Miercuri, pe la amiaz, găsim defileul Jiului blocat! Se lucrează! Să fiu al dracului dacă-i dau drumu’, zice un paznic de far de la urechea podului. Să stai câteva ore ca capătul Petroșanilor și să numeri ciorile de pe garduri sau… ce să faci?

Citește mai departe!

Am visat locul acesta. Dar în visul meu, vă spun drept, locul apărea cam banal, semăna mult cu mânăstiri pe care le mai văzusem, de la Rohia la Lainici sau Nicula, niște gospodării mai acătări, cu chilii ca trase la indigo și multe betoane băgate în bisericile din mijlocul ogrăzilor.

Mănăstirile la noi sunt fie bijuterii drăguțe și colorate – ca cele din Moldova, fie coloși de beton – ca cele mai celebre de azi, fie mici cetăți cu rol de apărare, ridicate de comunități din piatra râului care trecea pe acolo.

Dar Mănăstirea Hurezi (cunoscută mai degrabă ca Mănăstirea Horezu) este cu totul altceva.

Citește mai departe!

Afrodita din Dariviana și dragostea ei

DSCF0531

Ne-am oprit într-o după amiază de toamnă să bem o cafea, pentru că stătea sub dudul de la poartă la o masă, am înțeles că ne aștepta. Pe masă avea o cană de apă și nuci, am presupus că ne poate face și o cafea. Așa a fost.

Citește (și vezi) mai departe!

Despre incredibila întîlnire cu Sfîntul Anton de Padova într-o pădurice din Transilvania. Și cum dragostea te învață să vezi

Astăzi este ziua Sfîntului Anton de Padova. Mi-am amintit întîlnirea cu el. V-o ofer din nou, din toată inima.


Se spune, și pe bună dreptate, că sîntem mai bogați și mai deschiși la minte cu cît orizontul care ni se deschide zilnic în fața ochilor este mai larg. Cu cît descoperim mai multe lumi, mai multe înfățișări ale ei, cu atît sîntem noi înșine mai mult decît am fost ieri. Cu condiția să pleci, să le cauți.

Mi se întîmplă ca atunci cînd mă aștept mai puțin, lumea să mă ia prin surprindere și să-mi arate un colț al ei, o mică ascunzătoare-minune, un nou sens sau oameni noi, pentru ca drumul meu să meargă mai departe. Nu o dată mi s-a întîmplat să mă opresc la un capăt și să găsesc o ușă închisă. Pentru că drumul meu trebuia să o ia pe alături.

Am să vă povestesc unde am ajuns zilele trecute. Într-un loc minunat, pe care nu l-aș fi putut bănui. Un loc cu vreo doi sfinți, cîteva oi, trei căței, o statuie și încă ceva special!

Citește mai departe!