Pulitzer și povestea lui, din Mako la Missouri

Pulitzer și povestea lui, din Mako la Missouri

Motto: „Republica noastră şi presa se vor ridica sau vor cădea împreună”, Joseph Pulitzer (n. 1847 – d. 1911)

Se împlinesc 100 de ani de când anual se acordă premiile Pulitzer, pentru cele mai bune producții jurnalistice și literare. Joseph s-a născut la Macău (Mako), la 17 ani a emigrat în Statele Unite, acolo a revoluționat jurnalismul, a luptat pentru adevăr, pentru democrație, a înființat prima școală de jurnalism din lume, este considerat fondatorul presei moderne. Dar cum arată azi lumea din care el a plecat? Ce a rămas în picioare în afară de Statuia Libertății pe soclul ridicat cu contribuția ziarelor lui?

În piața Korona adie un vânt de primăvară care aduce miros de pământ reavăn. Se lasă seara peste Mako și oamenii se risipesc încet, pe biciclete, trec ca niște umbre spre case. Cu spatele la stradă, Joseph Pulitzer din bronz privește, prin ochelarii lui de sârmă, spre ferestrele clădirii unde bunicul lui făcea comerț cu cereale. Parcă auzi huruitul căruțelor, mirosul grâului copt, simți căldura verii care-l înfierbântă. Lui Joseph îi place să se joace în piața care cuprinde, ca o curte mai mare, primăria cu ceas, comercialul bunicului și casa părintească. Aici se strâng duminica bărbații, discută politică și afaceri. Afacerile lor sunt cu grâne, cu ceapă, cu carne, cai și unelte. Joseph are o sănătate șubredă și oricât de cald ar fi la Mako, trupul lui parcă nu crește și nu se coace cum trebuie. Ar vrea să fie mai voinic, dar dacă e firav parcă se strecoară mai ușor printre pulpanele bărbaților și, nevăzut, ascultă ce vorbesc duminică în piață. Joseph învață. Să cântărească, să negocieze, să vândă și să cumpere la momentul potrivit, află ce este o lege, ce legătură are ea cu viața lui și a bunicului, care e valoarea cuvântului și valoarea unei vești. Acasă e pus să joace șah, ia lecții de muzică. Din când în când, pe înserat, aleargă spre Mureș cu caii, să vadă apele cum se întind în umbra nopții. Nu știe încă ce va face în viață. Dar știe că, în orășelul de pe malul Mureșului, în piața Korona, deocamdată, este toată lumea lui.

Auzise discuții despre asta, dar anunțul că vor pleca la Pesta tot l-a tulburat. Avea să cutreiere străzile unui oraș mai mare, să vadă și să audă mai multe. Probabil că ai lui vor să ducă afacerile mai departe, să fie mai aproape de politică, de veștile importante. Acolo va urma școli private, va învăța franceza și germana, cu profesori buni. Dar în orașul de pe Dunăre, când va avea 11 ani își va pierde tatăl, bolnav de tuberculoză. Louise Berger, mama lui, se va recăsători doi ani mai târziu cu Max Blau. Asta nu va fi deloc pe placul lui Joseph, așa că hotărăște să-și ia lumea în cap, să plece. Are doar 17 ani când încearcă să se înroleze în armată. Dar pentru că e slab și poartă ochelari este respins de armata austriacă, de legiunea străină franceză și de armata britanică. Abia la Hamburg reușește să se înroleze pentru Uniune în Războiul Civil American, în armata lui Lincoln, alături de alți germani.

Era luna august 1864. Pulitzer nu vorbea deloc engleza când a sosit în portul Boston. A mers spre New York City și s-a înrolat într-o unitate de cavalerie. Lui Joseph îi plăcea să călărească cai, avea un unchi husar, chiar și după ce își va pierde vederea va continua să călărească. N-a stat mult în armată, scurta carieră militară i s-a încheiat la 5 iunie 1865, cu „o descărcare de gestiune onorabilă”.

Hamal, gropar, chelner, reporter…

După ce a părăsit armata, s-a întors la New York, să-și caute de lucru. Era mare concurența, mulți veterani de război își doreau un loc de muncă. Joseph va rămâne mai mult șomer, uneori fără adăpost. Sătul de atâtea încercări pleacă mai departe, se urcă într-un tren spre St Louise, Missouri. Măcar acolo va fi mai cald, ca la Mako. Ajunge în Est la 10 octombrie 1865. Nu avea niciun ban, nici cu ce să plătească traversarea fluviului Mississippi. Se învoiește să bage cărbune cu lopata pe feribot ca să treacă peste râu.

În St. Louis, Pulitzer are, pe rând, mai multe locuri de muncă. Este matelot, gropar în cimitir în timpul holerei din 1866 și pentru scurt timp, chelner la restaurantul lui Tony Faust. Cea mai proastă meserie a sa, după cum va povesti mai târziu, a fost atunci când a avut grijă de catâri la cazarma Jefferson. Dar o perioadă de răgaz a avut când s-a angajat să înregistreze drepturile funciare pentru căile ferate de la Atlantic și Pacific, atunci a ajuns să străbată cu calul de-a latul, statul Missouri. Acest loc de muncă l-a determinat să studieze legea. A devenit cetățean naturalizat pe 6 martie 1867. Știa deja bine engleza, terminase dreptul și a fost admis la barou în 1868.

Norocul îi surâde când îl angajează Carl Schurz, ca reporter la ziarul de limbă germană „Westliche Post“. Se cunoscuseră în biblioteca Mercantile din St Louis, unde Pulitzer mergea des să studieze. Când pleacă de la redacția ziarului, Pulitzer va fi deja editor și coproprietar al ziarului. În 1878 se căsătorește cu Kate Devis, o doamnă din înalta societate a Whashingtonului. Are și o tentativă de a intra în politică. Pulitzer iubea politica, dar adevărata sa pasiune era jurnalismul. S-a întors la Westliche Post în 1872, ca manager și editor, patru ani mai târziu își va vinde partea lui la ziar și-și ia un răgaz să călătorească acasă, în Ungaria. Când revine la St. Louis, în 1878, cumpără cotidianul „St. Louis Evening Dispatch” și fuzionează în 1881 cu „Evening Post” luând naștere ziarul „St. Louis Post-Dispatch”. În 1883 va cumpăra ziarul „New York World”, aflat în pragul falimentului, dar care, sub conducerea lui, devine unul dintre ziarele cele mai importante din țară, cu un tiraj de peste 600.000 de exemplare.

Dincolo de cunoaștere, de știri, de inteligență, inima și sufletul unui ziar rezidă în sensul lui moral, în curajul și în integritatea lui, în umanitatea lui, în empatia pentru cei oprimați, în independența și devotamentul pentru binele public.
Joseph Pulitzer „Plănuind o școală de jurnalism-conceptul de bază 1904” în The Nord American Review


Piaţa Korona din Makó (Macău) în secolul al XIX-lea. Localitatea se află la graniţa Ungariei cu România, iar între 1919–1920 a fost administrată de România

Premiile Pulitzer și școala de Jurnalism

Școala de Jurnalism a fost fondată prin testamentul lui Joseph Pulitzer. În 1892, Pulitzer a oferit președintelui Universității Columbia, Seth Low, bani pentru a înființat prima școală din lume de jurnalism. Universitatea, inițial, a refuzat banii. A fost nevoie de mulți ani pentru ca donația lui Pulitzer de două milioane de dolari să dea roade și să se pună bazele unei școli de jurnalism. Primele clase au început la 30 septembrie 1912, cu un corp de aproximativ 100 de studenți si absolvenți din 21 de țări. Clădirea era încă în construcție la momentul respectivPremiile Pulitzer se acordă anual de către Fundația Pulitzer din 1917 încoace. Ele se acordă pentru 21 de categorii, câștigătorului i se decernează un certificat și suma de 15.000 de dolari (sumă care a crescut de la 10 mii de dolari și care se acordă în 2017 cu ocazia centenarului). Câștigătorul la categoria serviciu public (sau marele câștigător) primește medalia de aur. Sunt 102 jurați selectați în fiecare an de către Comitetul Premiilor Pulitzer care alcătuiesc 20 de jurii pentru 21 de categorii. Un juriu face recomandări pentru ambele premii de fotografie. În lumea jurnaliștilor și scriitorilor din Statele Unite, Premiul Pulitzer este un premiu similar ca prestigiu cu premiului Nobel acordat cercetătorilor, scriitorilor și oamenilor de știință din întreaga lume sau cu premiul Oscar din cinematografie. El a fost câștigat de-a lungul anilor de William Faulkner, Saul Below, Ernest Hemingway, Eugene O’Neill, Tennessee Williams.

A văzut viitorul, nu și Tricoul galben

În ziarul lui apar articole concepute profesionist, reportaje despre corupția regimului și afaceri dubioase, articole anti-trust, dezvăluiri. Iar, printr-o campanie de presă reușită, Pulitzer va obține fondurile necesare pentru construirea soclului Statuii Libertății.

Concurența va fi dură, redacțiile altor ziare, ca de exemplu „New York Sun”, îl vor ataca în anul 1890 personal pe Pulitzer, care, bolnav fiind, probabil de diabet, se retrage din lumea presei, în anul 1890, la vârsta de 43 de ani, aproape orb. Totuși, el va controla mai departe redacția ziarului, cu care comunică sub o formă codificată.

În anul 1895 apare tiparul color, el va publica prima imagine tipărită color pe care va fi un băiat cu tricoul galben „The Yellow Kid”. Așa va rămâne în istoria presei.

În anul 1895, viitorul magnat al presei americane și principalul său concurrent, William Randolph Hearst cumpără ziarul „New York Morning Journal“ dar va urma stilul mentorului său Pulitzer de redactare a articolelor. Între anii 1896 – 1898 va fi o campanie fără precedent între jurnalelele „World“ a lui Pulitzer și „Journal“, tema fiind lupta de independență a Cubei împotriva regimului colonial spaniol. În anul 1909, ziarul va dezvălui scandalul în legătură cu corupția regimului Theodor Roosevelt în cazul canalului Panama, care era construit de compania „French Panama Canal Company”. Pulitzer va fi acuzat de defăimare de către președintele Roosevelt. Procesul este câștigat de Pulitzer, care a devenit și mai popular. Demonstrase libertatea și puterea presei.

Din punct de vedere politic, Pulitzer era republican, iar în 1885 el va face parte din Camera Reprezentanților, va fi primul congresman de origine maghiară.

În anul 1892 Pulitzer face o tentative de a dona bani pentru fondarea unei școli de jurnalistică, dar gestul nu i-a fost acceptat. El lasă prin testament suma de două milioane de dolari pentru fondarea unei școli de jurnalism, „School of Journalism” și unui premiu pentru jurnaliști. Abia în anul 1912, la un an după moartea sa, a fost înființată facultatea de jurnalistică de la Columbia University și, din anul 1917, s-a decernat anual premiile Pulitzer.

Înapoi la Mako

Orașul e tot mai frumos, după primul proiect în stilul organic al arhitectului Makovecz, o casă de cultură, Casa Cepei, s-au mai făcut încă 11 construcții în același stil. Acum, guvernul anunță că vrea să extindă conceptul la întreaga Ungarie.


„Yellow Kid”, 1895 – 1896. Ziarele lui Pulitzer au introdus pentru prima dată benzile desenate

Băile termale arată ca o oază răcoroasă în mijlocul orașului de câmpie. Acoperișurile lor, amprenta Makovecz, se ridică negre și țuguiate ca vârfurile iurtelor din îndepărtata Mongolie. Poate că amintesc de „acasă”.

Oamenii lui merg aproape toți cu biciclete, poate că Pulitzer ar zâmbi să-i vadă cârduri pe două roți alunecând pe lângă ziduri. Lui îi plăceau caii, dar sigur că ar aprecia noua modă. Continuă să cultive ceapă, cum făceau încă din secolul al XVI-lea. În 1873 ceapa de Macău a câștigat trofeul de cea mai bună ceapă la târgul de la Viena și în 1888 trofeul de la Bruxelles. Cepei i-au făcut și o statuie în mijlocul străzii. Numai că, spun ei, acum e tot mai greu s-o cultive în stil tradițional. „Poate că suntem ultima generație de cepari”, spune doamna Maria Gruber în piața de vineri, de pe strada Deac Ferencz. „Copiii noștri nu mai vor să lucreze pământul, să muncească cu mâinile. Iar ceapa la noi se cultivă cu multă răbdare: în primul an se pune în pământ o sămânță mică și neagră, abia o vezi. Aștepți până când se face cepușoară. O scoți și o lași să se usuce încă un an, altfel nu va avea gustul acela special al cepei de Mako. În primăvara următoare sădești cepușoara uscată și aștepți să se facă mare. Le scoți pe pe cele mai mari, iar pe altele le lași să facă tuleie și-n vârful lor o capsulă cu semințe mici și negre și cu ele o iei de la capăt. Cine să mai aibă răbdare să aștepte după ceapa noastră când cele industriale vin repede în supermaketuri?”

În secolul al XVIII-lea, la Mako era o puternică comunitate de evrei. La 1900 erau înregistrați oficial peste 1.600 de evrei. În al doilea război mondial, după holocaust, orașul aproape că a dispărut. Acum are 23 de mii de locuitori, 200 dintre ei români, iar piețele și străzile sunt pline de copii.

Șahul

În sala umbroasă a muzeului „Joszef Attila” din Mako, doamna Szikszai Zsuzsanna povestește însuflețită despre eroul lor, Pulitzer. I-au făcut o vitrină specială, cu fotografii și plachete, tot ce au mai putut aduna despre el prin Mako. Ne arată chipul apărat de sticlă și-i spune povestea, așa cum e ea știută de oamenii de pe malul Mureșului: „Era un neînfricat, a plecat în armată deși nu avea forța fizică necesară, a ajuns în America deși nu știa o boabă engleză, a făcut o carieră de succes deși a fost singur și n-a avut un ban. Dar a avut ceva foarte important: o minte extraordinară și asta l-a ajutat să depășească obstacolele și să gândească mai departe, să schimbe lumea de atunci și pe cea de după el”. „Îi plăcea șahul – știați? –, iar asta i-a fost de folos”, povestește directoarea muzeului, „și în general când lua decizii dar și în anumite momente din viață. De exemplu, când era în armată, a făcut ceva nepermis și comandantul a vrut să-l pedepsească, iar el l-a provocat la o partidă de șah, a câștigat și a fost iertat. Vedeți cum mintea te ajută în orice situație? Noi, în 10 aprilie, de ziua lui, îl sărbătorim în fiecare an, din ’90 încoace. Până atunci nu s-a putut. Tot la începutul anilor 90 a venit aici Joseph Pulitzer al III-lea, nepotul lui, și Mako i-a oferit titlul de cetățean de onoare.”


Clădirea Pulitzer – New York, NY – ca. 1905

Orașul a conceput și un fel de premii Pulitzer locale, pe care le-a oferit pentru realizări speciale în domeniul fotografiei și desenului, ceva simbolic și onorant. Doar între 2003 și 2013 a funcționat Pulitzer de Mako, „pentru ca, din 2013, odată cu schimbările politice să se sisteze și acordarea de premii Pulitzer în Ungaria”, explică doamna Szikszai.

S-a decis ca anul acesta, în jur de 10 aprilie, când se împlinesc 170 de ani de la nașterea lui și 100 de ani de când se dau premiile în SUA, la Mako să fie reluată acordarea premiilor locale. E drept, doar pentru fotografie și benzi desenate (Pulitzer este cel care a introdus benzile desenate în presă ca element de atractivitate) nu și pentru articole sau documentare. Nimeni de aici nu și-ar asuma riscul vreunei interpretări politice premiind jurnalismul. În plus, în cele trei zile de festivități destinate aniversării lui Pulitzer va avea loc un concurs de șah, în memoria pasiunii lui, cu 25 de participanți și un maestru șahist care va juca la un moment dat cu toți 25 de concurenți deodată.

În anii de libertate, în Estul Europei, s-au scris și cărți despre biografia și cariera lui Pulitzer, una dintre ele va fi lansată tot în 10 aprilie,„Amintiri despre Pulitzer”, în ediție bilingvă maghiară-engleză, scrisă de Csillag Andras și Halmagyi Pal. Dacă ar fi să-i spună unui tânăr ceva ce să nu uite ușor, despre Pulitzer, coautorul cărții, muzeograful Halmagyi Pal i-ar spune: „Un om firav, cu vederea slabă, singur, ajuns într-o lume nouă în care nu-l cunoștea nimeni, dar cu o voință și cu multă muncă a putut să devină un om așa de mare!” Cuvintele lui Pulitzer care i s-au întipărit în minte: „Știința este sfântă și părerea liberă!”

Muzeul a tipărit pliante de prezentare a lui Pulitzer ca și a altui erou local ajuns să facă o carieră strălucită în America, Joseph Galamb (Porumbel), cel care a conceput designul automobilului Ford T și-i invită pe turiști să nu facă doar o baie de apă în Mako, ci și una de cultură. Iar ei își fac poze cu bustul lui Pulitzer și Fordul lui Galamb.

Cultul și cultura

Orașul natal al lui Pulitzer i-a dat numele său unui colegiu care s-a format prin unirea a patru școli liceale. I se spune „Joszef Pulitzer Kollegium”. Elevii care urmează cursurile lui pot deveni aproape orice, liniile de pregătire fiind atât de variate, de la economie la masaj de relaxare și terapeutic.

Peter Annamaria urmează astfel de cursuri de masaj postliceale, după ce a absolvit tot aici, si a fost o vreme în armată. Știe despre Pulitzer că a fost un mare jurnalist, că a contribuit cu fonduri la soclul Statuii Libertății și a fost în armată, în războiul american. În timpul valului de imigranți la granița Ungariei în 2015, Annamaria era în exercițiu militar și a fost chiar acolo. Spune că presa a relatat „și ceva adevărat și unele lucruri mai puțin adevărate”. „Eu, personal, cred că migrația este și pozitivă, și negativă, depinde ce fac cei care vin după ce vin. Pot să facă și bine și rău.”


Clădire în stil Makovecz

Nu citește niciun ziar, în clasa a noua ține minte că a ținut ultima dată în mână un ziar tipărit. Singurele evenimente ilustrate de presă care s-au discutat în grupul lor de prieteni au fost despre migrație, în zilele acelea fierbinți și despre un accident de autoturism, cu maghiari, la Bologna. N-ar vrea să ajungă în America, nu o ispitește.

Janos are 16 ani și vrea să se facă șofer pe ambulanță. Nu vrea să plece vreodată din Mako. Dacă ar face vreodată presă sau politică ar cere egalizarea salariilor, să nu mai fie diferențe așa de mari între salarii.

Molnar Gitta lucrează la Mako Varosi Televizio, este reporter. Despre Pulitzer știe că a existat, dar despre viața lui nu știe mai multe. Face presă de zece ani pentru că i-a plăcut să scrie. Din asta trăiește. Nu crede că acum există cenzură în presă, „se poate spune orice, se poate afla orice de pe canalele media”. Despre sistarea recentă a apariției celui mai important cotidian maghiar de opoziție crede că a avut cauze economice, pentru că „nu e suficient să ai talent la scris ci și talent la aspectele economice, comerciale ca să te menții pe piață”, spune ea.
Criza

Acum, nu mai există niciun ziar local tipărit care să apară în Mako. Singura publicație cotidiană care ajunge în oraș este regionalul Delmagyarorszag. Se editează la Szeged și conține știri despre Mako, atunci când se întâmplă ceva. Ziarele se vând la supermarket, iar acest regional costă 199 de forinți (echivalentul a trei lei) exemplarul. Nu mai este nici postul de radio local, s-a desființat și el acum câțiva ani, a rămas unul regional cu sediul în același Szeged. În ziua când am ajuns la Mako, în ediția cotidianului regional, știrile despre orășelul lui Pulitzer erau vreo trei: Se anunța finanțarea unui proiect de filtrarea a apei potabile, înființarea unui sens giratoriu într-o intersecție unde în ultimii zece ani avuseseră loc 35 de accidente și patru morți și anunțul că se vor schimba steagurile decolorate din localitate.

În Muzeul Jozsef Attila, în expoziția destinată zilei de târg, se păstrează o tarabă cu ziare din secolul trecut. Erau foarte multe. „Niciodată până acum”, precizează Szikszai Zsuzsanna, directoarea muzeului, „n-a fost ca Mako să aibă mai puțin de două ziare proprii în același timp. Iar de-a lungul vremii au fost foarte multe.”


În Makó erau simultan mai mult de două ziare locale, tipărite, acum nu mai este niciunul

Eva Șimon este jurnalistă de 25 de ani. Din 2000 conduce publicația săptămânală „Foaia românească”. Publicația are 65 de ani de când apare și se ocupă de comunitatea românească din Ungaria. Dacă angajații televiziunii maghiare de stat au refuzat să ne acorde interviuri invocând o prevedere din contractul de muncă ce le interzice să-și exprime liber opiniile, Eva Șimon a acceptat.

Ea spune că în ultimii ani a observat cum prestigiul presei a scăzut peste tot în lume, dar în estul Europei parcă și mai mult. Constrângerile financiare și politice, dar și o diluare a exigenței profesionale au redus substanțial credibilitatea și puterea presei. „Prestigiul presei a scăzut foarte mult, foarte mulți jurnaliști nu au pregătirea necesară. Pulitzer a înființat școala de jurnalism tocmai pentru a crea o profeție aparte, una specială așa cum e aceasta. În ultima sută de ani s-a creat o diferență foarte mare între jurnalistul bun, bine pregătit care scrie numai în publicațiile bune, de nișă, cu puțini cititori și jurnaliștii slabi care scriu în ziarele populare cu tiraje mari, citite de tot mai mulți. Și atunci, diferența aceasta se vede și în societate. Ori Pulitzer asta a încercat să facă, ziare bune, scrise de profesioniști care să fie și atractive pentru a fi citite de cât mai mulți. Numai așa ridici și nivelul de înțelegere și informare al populației. Pe de altă parte intervine politica și banul, pentru că banul conduce presa. Dacă mă uit la televiziunea de stat proguvernamentală și la cea de opoziție parcă văd două lumi complet diferite, atât de mult diferă felul în care ni se prezintă realitatea. Dacă mă uit la Duna Tv, sistemul de manipulare e atât de subtil, practic îți spală creierul fără să știi, prezintă știri confortabile, iar omul se uită la ce e mai comod, unde se arată cât mai puține probleme. Iar în rândul jurnaliștilor s-a încetățenit autocenzura. Frica din comunism no s-o scoatem ușor din oameni. Dacă e să mă uit comparativ, mi se pare că presa din România păcătuiește invers, prin prea mult scandal, stilul deranjant al incendiilor permanente, ori și asta îl năucește pe om și-l face imun la orice. Dar nu pot să spun că e mai liberă prin asta.”

„Foaia românească”, publicația destinată diasporei istorice românești, trece prin dificultăți financiare tocmai pentru că a dorit să rămână independentă față de politic, chiar și față de cei care reprezintă Autoguvernarea pe Țară a Românilor din Ungaria, după cum mărturisește Eva Șimon. Dacă face apel pentru fonduri, spune ea, Ungaria ridică din umeri, iar România tace. Deși spațiul de emisie la tv și radio sau numărul de publicații prevăzute de lege au rămas neschimbate, s-a modificat însă numărul de angajați, numărul de salariați. „Ceea ce făceau altă dată cinci oameni, acum trebuie să facă doi. Dar dacă nu te poți scula într-o dimineață din pat, rămâne emisia în aer? Plus faptul că așa scade calitatea produsului și crește teama de concediere. Și asta e o formă de constrângere și reducere a libertății presei. Închiderea cotidianului Nepszabadsag a fost un semnal mult mai serios decât a fost tratat”, spune ziarista.


Agricultura a fost şi a rămas o importantă ocupaţie în Makó

În 8 octombrie 2016, cotidianul Nepszabadsag, de orientare centru-stânga, care apărea în Ungaria din 1956 neîntrerupt, s-a închis. Era cotidianul care susținuse ideea Uniunii Europene și politicile SUA. Au existat voci care au spus că ziarul a fost închis prin manevre de culise ale partidului de guvernământ Fidesz. Alții au susținut că adevărata cauză a fost falimentul financiar.

Cotidianul american New York Times relata în octombrie 2016 că, în acea vineri, jurnaliștii de la Nepszabadsag au început să se mute din vechiul sediu, urmând ca duminică să înceapă lucrul în cel nou. Redactorul șef le-a promis tuturor pizza pentru a sărbători mutarea. Sâmbătă, însă, jurnaliștii nu au putut accesa nici mailurile de serviciu, nici arhiva de pe serverul ziarului, mai mult, chiar site-ul publicației dispăruse cu totul.

Roland Baksa, jurnalist de investigații la Nepszabadsag, spune referindu-se la anchetele publicate că a fost „conștient că aceste povești s-ar putea să nu fie pe placul guvernului lui Viktor Orban”, dar el nu se aștepta la o măsura atât de drastică a „închiderii redacției noastre”.

Cu toții au văzut în acest eveniment o măsură de represalii a guvernului maghiar, pe care l-au perceput tot mai puțin tolerant la critici și dezvăluiri neplăcute. Reprezentantul guvernului, purtătorul de cuvânt Bence Tuzson, a respins aceste acuzații. „Adevărata încălcare a libertății presei ar fi fost în cazul în care guvernul ar fi intervenit în decizia unui proprietar de mass-media”, a declarat el într-un interviu în care a negat orice rol al Guvernului Orban în această poveste.”

Jurnalistul nu trebuie să citească statisticile orbește ci să fie capabil să le testeze cu logică și bun simț
Joseph Pulitzer „Plănuind o școală de jurnalism-conceptul de bază 1904” în The Nord American Review

Mai la Est de Est și chiar la Vest

În România, în ultimii zece ani, presa a suferit importante schimbări. Multe publicații au încetat să mai apară în ediții print, altele au dispărut cu totul. Aici situația a ajuns critică nu doar din cauze economice cum ar fi criza financiară mondială, dar și din cauze interne: ceea ce ar fi trebuit să fie un patronat luminat care să militeze pentru respectarea adevărului, legii și a statului de drept, s-a dovedit a fi format din oameni culpabili, declarați vinovați în fața justiției de fraude, abuzuri, furturi și înșelătorii. „Mogulii” presei românești au intrat rând pe rând în pușcării: Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu, Adrian Sârbu, Dan Adamescu, Dan Diaconescu, Marcel Păcuraru, și ultimul, Sebastian Ghiță, patronul unei televiziuni, este dat în urmărire internațională.

Presa atașată acestor „moguli” fie continuă să fie tributară intereselor lor fie încearcă să se spele de trecut și să recâștige încrederea publicului. În același timp, o parte mica a presei independente luptă pentru a câștiga un public pervertit de presa interesată, deturnată de la misiunea ei. Va reuși?

În Statele Unite ale Americii după câștigarea alegerilor și curând după instalarea la Casa Albă, președintele Donald Trump a interzis accesul la conferințele de presă al mai multor televiziuni și publicații: BBC, CNN, The New York Times și BUZZfeed. Pe Statuia Libertății se afișează mesaje care amintesc de America de altădată.

Citiți articolul integral AICI!

Fotografiile de actualitate sunt realizate de Vakarcs Loránd

Anunțuri

Istroromânii. Zece veacuri de singurătate

Istroromânii. Zece veacuri de singurătate

De ce pleacă oamenii, când pleacă? Nu de foame, ci de frică, spun psihologii. Frica e mai tare ca foamea. Dacă ne uităm pe o hartă a umbletului omului pe mare şi pe uscat, vedem cum frica l-a mânat de la spate. Poate aşa s-a întâmplat şi cu istroromânii, dar ei nu-şi mai aduc aminte. Nu mai ştiu de ce au încărcat carele acum o mie de ani şi au pornit spre apus. Nici cum au ajuns în munţii Istriei, în pustietatea lăsată de ciumă, şi s-au oprit. Dar ştiu că ei au trăit singuri, în miezul pădurilor, fără să aştepte pe nimeni.

În inima peninsulei Istria din Croația, la 1.000 de kilometri de România, trăieşte o mână de oameni, istroromânii. Li s-a spus rumeri, ciceri, vlahi, istroromâni. Vorbesc un dialect al limbii române, un fel de dacoromână asemănătoare cu limba vorbită de moţii din Munţii Apuseni sau cu graiul celor din Maramureş. Lingvişti şi istorici au început, cam de un secol şi jumătate încoace, să-i studieze. Acum, graiul lor, dialectul istroromân, este oficial declarat de ONU foarte grav periclitat. Iar minoritatea lor, cea mai mică din toată Europa, este pe cale de dispariţie. Şi dacă va fi să dispară, ei vor aluneca în uitare fără să aibă încă o istorie scrisă a lor. Cum s-a ajuns aici? Ce se poate face pentru o minoritate care se dizolvă precum gheţarii şi curge pe cărările lumii, fără să poată fi oprită? Anul trecut, în 2016, pentru prima dată în istoria ei, România a dat 60 de mii de euro pentru renovarea unei şcoli. Dar poate o şcoală să salveze o comunitate de la dispariţie? Ce altceva s-ar mai putea face? Întâlnirea cu istroromânii şi ce se întâmplă cu ei pare a fi o experienţă la microscară pentru ce se întâmplă acum în lume, la macroscară.

E dimineaţă de mai şi aerul freamătă deasupra mării, ca aripa unei păsări. Miroase a gardenie şi oleandri, a alge şi flori de pin. Încă nu s-au revărsat hoardele de turişti peste lume şi portul dormitează tăcut şi alb în soare. Respiră. Ne aşezăm la cafeneaua de lângă un James Joyce din bronz, pus în pas de plimbare pe un pod. Şi el un călător, un căutător. În faţa noastră un magazinel de suveniruri şi-a scos deja sacoşele de pânză de pe care zâmbeşte Joyce sau pleacă o corabie, hărţile şi baloanele, flutură în adierea brizei. Las cafeaua să mai aştepte şi-mi fac loc printre porumbei, intru în bouticul cât cabina unei bărci şi caut ceva, nici eu nu ştiu exact ce. Bărbatul care vinde mă întreabă ce caut. Şi mă aud rostind pentru prima dată de când m-am pornit să-i caut, numele lor. „Ceva despre istroromâni aveţi?” Vânzătorul începe să râdă sănătos, aşa, italieneşte: „Io sono istrorumeno!”, îmi răspunde şi se uită cu satisfacţie cum m-a lăsat cu gura căscată. Ei, da, chiar aşa, ai lui au plecat de multe generaţii din Istria, nu mai vorbeşte istroromâna, dar a scris o carte în care un capitol este despre strămoşii lui, oamenii din Ciceria.

Ia cartea şi caută febril capitolul, mi-l arată şi, în italiana lui de azi, îmi povesteşte că e vorba de un erou al său, Valerio, care îşi face un prieten istroromân, la care se ascunde când este nevoit şi care se dovedeşte un om de mare omenie. Valerio va povesti în cartea lui Licio Bossi, fost istroromân, fost jurnalist sportiv timp de 20 de ani, devenit scriitor şi istoric al oraşului Trieste şi al Istriei şi proprietar de magazin cu suveniruri pe canalul din oraşul-port, cum erau cândva, pe la 1750, oamenii din Ciceria, rumerii noştri.

Licio scrie cu un fel de masochism, e crud textul lui, spune lucruri greu de ascultat când tu te duci cu entuziasm să descoperi miracolul unei rezistenţe. Şi brusc te umpli de amărăciune, începe să te doară: supravieţuitorii tăi, descoperiţi abia acum un secol, filmaţi de Discovery şi studiaţi de marii lingvişti ai lumii, n-au fost nişte răsfăţaţi ai sorţii, rătăcitorii tăi au fost chinuiţi amarnic de istorie. A naibii istorie! Cum e să te trezeşti singur pe lume, departe de orice e cunoscut ca fiind al tău şi să fii considerat de ceilalţi un străin ciudat?

Soarele devine tot mai cald, dar ţie ţi se face frig. Licio scrie în cartea lui: „… Ciceria era un ţinut puţin locuit, aşezat pe un podiş înalt, care domina drumul ce ducea de la Triest la Fiume, traversînd Cosina, Materia şi Castel Nuovo pe o parte şi povîrnişurile care dominau Pinguente, Colmo şi Lupoglavo de cealaltă parte. În capăt valea se termina la poalele Muntelui Maggiore, masivul cel mai înalt din toată Istria.

Se nu-i måţca, şoreţii jocu în cåsă.
Proverb istroromân

Un teritoriu greu de străbătut, foarte rece în lunile de iarnă din cauza puternicelor rafale de vânt din Nord. Un ţinut fără căi de legătură şi greu de cultivat. Imense mărăcinişuri şi păşuni întinse pentru turme erau singurele bogăţii ale locuitorilor Ciceriei (cicilor) Unii sunt de părere că această etnie, denumită istroromână, şi-ar trage originea din soldaţi ai legiunilor romane din colonizările Împăratului Augustus, care cu timpul s-au amestecat cu cei veniţi din Câmpia Panonică. Alţii însă afirmă că acest popor s-a format în mare parte dintr-un amestec de păstori români, uscocchi, morlacchi şi din câteva comunităţi retoromane şi friulane, tocmai pentru limba lor care conţine atît elemente balcanice cât şi retoromană. (dialect al limbii latine, folosit în nordul Italiei şi în Elveţia) Pe de altă parte acest sărman popor era privit cu foarte puţină îngăduinţă, erau consideraţi şireţi şi ageri, dar şi ignoranţi şi puşlamale. În regimentele în care se înrolau erau consideraţi gândaci, negri şi scârboşi, precum scarafagii care se strivesc cu piciorul, dar lor le era recunoscut şi curajul de-a privi moartea în faţă şi felul în care îndurau cu mare demnitate nenorocirile sau rănile chiar şi pe cele foarte grave.

Secole de-a rîndul n-au avut în satele lor nici preoţi, nici şcoli. Cât despre medici sau chirurgi, nici urmă. „Cu toate că locuitorii Ciceriei nu cunosc scrisul şi socotitul, se dovedesc pricepuţi în comerţul care se desfăşoară în localităţile de pe litoral, mai ales la Capul Istria şi Trieste.”

Şi se dovedesc, până la sfârşitul poveştii lui Licio, oameni adevăraţi, cu caracter. Autorul dă de fapt o lecţie, se autoflagelează şi-n felul acesta arată că şi el, la rândul lui, îndură cu mare demnitate rănile, chiar şi pe cele mai grave. Mult mai târziu, istroromânii vor avea în italieni nişte aliaţi de mare folos. Sub stăpânire italiană, Ciceria va avea prima şcoală în limba proprie şi tot atunci s-a făcut o comună cu satele istroromânilor condusă de Andrei Glavina, singurul lor învăţător şcolit la Iaşi, în România.

Mergem mai departe pe drumul care taie nordul Istriei, până la celalalt ţărm cu Adriatica şi de acolo spre satele în care mai trăiesc istroromâni. Între două ape, doar ea era pământ. Istria este o mare de pădure într-o mare de apă.

Oprim să întrebăm de istroromâni şi cu curajul celui care crede în hazard salut în istroromână, în limba vlaşki, cum îi spun localnicii: „Bura zi!” Bărbatul care trebăluia prin faţa casei se întoarce brusc, pune mâna la ochi să vadă pe sub soare şi răspunde pierit de emoţie: „Bura zi… ia, ia…” şi porneşte repede spre şosea vine cu mâinile întinse, râzând-plângând: „Bura zi, bura zi!” E istroromân, e Marcelo din Kostrcan. Are 80 de ani, o soţie, patru copii şi trei nepoţi. S-a născut într-o familie mare, cu mulţi fraţi, într-un sat de mai sus. El s-a făcut şofer de camion şi timp de peste 30 de ani a cutreierat lumea.

A fost şi-n România, unde i s-a părut frumos, cam ca şi pe aici. Nu toate vorbele i le înţeleg, dar repetă mai rar şi se bucură când vede lumină în ochii mei: „Pricepu-ai?!” Da, pricep că sângele are limba lui. Vrea să mergem la un pahar în „coasa” lui făcută cu „muiara” lui, pentru că mai târziu el pleacă la lucru, la pământ, şi nu-l vom mai găsi, vom găsi uşa „înclisă cu cheoia”. Ne despărţim cu greu, şi, la plecare, îl aud spunând în urmă: „Viro înca cândva la mire!”

Măslinii din cer

Guido e încă tânăr, are 62 de ani. Are două case, trei sute de hectare de pământ, livezi de măslini şi niciun copil acasă. Doar el, soţia şi câinele Hector au rămas în Cepic. Sunt prizonieri ai pământului. Au plecat toţi ai lui şi aşa s-a trezit Guido că el nu mai poate pleca. Prea mult „pamânt” îi atârna de picioare. A început să îl adune pe tălpi de multă vreme. Avea cinci ani când i s-a pus coasa în mână şi cât cuprindeai cu privirea trebuia cosit până seara. Singur. Pentru că era singurul „feţor”. Mai avea două surori, acum sunt în America şi-n Australia. De la patru ani visa Guido să fugă la oraş, dar s-a trezit că au fugit doar ceilalţi. El a rămas să „truda cu mara pamântu”. Să pască „capetele” (caprele).

Mai bire åstaz ovu nego mâre gaľira

Ajungem pe un drum îngust printre livezi, vie şi lanuri de mac pe creasta unui deal cam cât un munte. De jur împrejur vezi doar pustiul verde şi adânc al pădurilor istriene. Suntem pe dealul Miheli, dealul lui Guido, în livada lui de măslini. Deasupra lui e doar cerul şi lângă el pomul firav, alburiu, în care măslinele mici şi verzi ca nişte strugurei piperniciţi, abia s-au „polimit”. Din fiecare pomişor va scoate cam şase – şapte litri de ulei de măsline. Pe sticlele cu ulei va scrie mare Miheli şi apoi numele lui, Guido Ljubicic. Anul trecut a trimis la Pola 4-5 tone de măsline. Când se vor coace, ca-n fiecare an „le bater cu bata, pure vom pe pamânt mreje ” şi aşa va strânge măslinele şi din ele va mai trăi un an de zile.

„Feţorul” lui, Sandro, stă la Pola, e inginer acolo. Iar „feta”, Danijela, lucrează la Rijeka, la oraş.

Casa de piatră de pe deal, cu obloane la ferestre, a cumpărat-o cu câştigul muncii lui de pe două luni, şi astfel Guido vrea să-mi spună cât de ieftine sunt casele în satele lor. Vrea să facă un proiect pentru fonduri europene şi în casa de piatră cu etaj să facă o pensiune, iar livada să o extindă pe tot dealul, şi-n plus să sădească nuci. Mulţi nuci. Poate aşa se va întoarce vreun copil. Dacă nu reuşeşte să obţină fonduri, Guido va vinde şi va pleca la oraş. Singur nu mai poate.

Un alt vis al lui, amânat mereu, e să ia „motorul” şi să pornească spre România. Să o vadă cu ochii lui.

Din visul acesta ne oprim în Brdo (Deal), e un sat-cimitir. Mai trăiesc doar patru oameni şi doar doi vorbesc limba lui Guido, limba strămoşilor. Satul e scufundat în tăcere, la fel şi cimitirul unde dorm cei mulţi şi lângă ei, chiar tatăl lui. Guido merge spre piatra mormântului, atinge marmura rece şi dintre florile viu colorate spune cu jumătate de glas: „şi io ancea veri-voi”.

Numărătoarea inversă

Primul care scrie despre existenţa istroromânilor acum 200 de ani, este un preot de pe insula Krk. El va şi traduce în limba lor rugăciunea „Tatăl nostru”, pentru că istroromânii n-au avut, timp de sute de ani, nici preot, nici şcoală în graiul lor. Apoi, îi va pomeni un istoric istrian din Pazin, iar pe la 1850 Greorghe Asachi. După Asachi s-au mai interesat şi alţi istorici şi lingvişti români, dar primul care ajunge la ei este Ion Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu.

La începutul secolului XX, lingvistul Sextil Puşcariu se ocupă temeinic de ei şi limba lor. Sextil Puşcariu face o cauză din a-i sprijini pe istroromâni. Aşa cum a făcut şi Theodor Burada care l-a adus pe un tânăr din satul Valdarsa şi i-a făcut rost de o bursă de studiu la Iaşi. Acesta era Andrei Glavina, care se întoarce la Valdarsa şi în 1921, când Istria devine parte a Italiei, reuşeşte să facă pentru prima dată în istoria lor, o şcoală în limba istroromânilor, ba mai mult, reuneşte vreo şapte – opt cătune într-o comună pe care o va conduce. Dar toate astea vor dura doar patru ani, în 1925, Glavina moare. De tot ce reuşise să facă se va alege praful. Va rămâne doar un vocabular în limba strămoşească, încropit de el pe vreo unsprezece foi.

Va veni al doilea război mondial, apoi Iugoslavia peste ei şi comunismul. Istroromânii pleacă, emigrează masiv în 45, la New York şi-n Australia, după cum plecau vapoarele din porturile Istriei. Rămân foarte puţini. Dacă înainte de anul 1800 erau vreo 10 mii de istroromâni şi multe sate cu nume din limba lor, la 1900 când îi studiază Sextil Puşcariu mai erau 2.000, şapte sate (sălişte) în josul muntelui şi unul sus, dincolo de monte Magiore. Iar după venirea comuniştilor mai rămăseseră vreo 600. Acum mai sunt cam 200 de istroromâni.

Omu nicad nu-i betăr

Nu demult, prin anii 2000, câţiva oameni inimoşi, medicul Emil Petru Raţiu de la Roma şi Ervino Curtis, un scriitor italian, au lansat un SOS în largul lumii privind dispariţia istroromânilor şi a limbii lor. Au scos reviste-manifest, au organizat conferinţe şi au trezit la conştiinţă o parte a opiniei publice. Presa li s-a alăturat. N-a fost în zadar, ceva s-a mişcat în miezul lumii ocupată de obicei „cu treburi mai importante” şi, încet-încet, oameni de ştiinţă dar şi guverne, Uniunea Europeană şi ONU şi-au îndreptat ocheanul şi au fixat coordonatele unui loc din inima Istriei. Urmau să vadă ce se întâmplă acolo.

Incubatorul

Mirela Vidak stă pe bordura de piatră a şcolii din Susnjevica, la umbra unor arţari uriaşi. „Când am venit aici, acum 30 de ani, şcoala era într-o stare deplorabilă. Erau vreo 10 elevi, niciodată n-au fost prea mulţi în satele noastre. Făceam naveta de la 10 km, veneam cu maşina de pâine sau de poştă. Eram gravidă şi mi se părea tare greu… dar mi-au plăcut satul şi oamenii. Eu îi iubesc pe istroromâni.”

Cincisprezece ani mai târziu devenea directoarea şcolii. Iar şcoala era şi mai ruinată. Căzuse şi acoperişul. „Cam cu zece ani în urmă România a început să se intereseze de noi, explică Mirela Vidak, directorul şcolii, iar anul trecut statul român, Ministerul de Externe, ne-a oferit 60 de mii de euro pentru renovarea şi dotarea şcolii, fără ajutorul lor n-am fi reuşit.”

Muşåta fete, e grumbo se porta

Şcoala, o clădire veche cu etaj, e proaspăt renovată, are acoperiş nou, ferestre noi, băi moderne, curate, luminoase, scări de gresie marmorată, parchet în sălile de clase, mobilier făcut manual de un localnic, computere, bucătărie modernă cu aparatură de inox, unde bucătăreasa pregăteşte zilnic o masă caldă la amiază pentru copii.

Anul trecut în primăvară au primit banii şi în toamnă terminaseră lucrările. Acum, aici se predă pe lângă alte cursuri şi istroromâna. O învaţă cei patru copii din sat, din Susnjevica şi, dacă doresc vin şi din satele vecine. Astăzi, din maşina directoarei au zbughit-o spre clasă încă vreo trei – patru copii veniţi din Cepic.

Şcoala străluceşte de curăţenie, e răcoroasă. Pe holul de la etaj, la intrare, un raft decorativ cu obiecte din sat, un lămpaş, un fier de călcat, un bidon de tablă, (exact ca al bunicului meu in care aducea petrolul lampant) o râşniţă de cafea, semne de pregătire pentru viitorul muzeu. De pe perete îţi zâmbesc patru feţe din carton colorat, deasupra desenelor e scris numele lor, Sara, Enmary, Kristy şi Stefani. Deasupra desenelor stângace au scris numele lor şi un salut de bun venit în limba vlaşki: „Bire aț verit!”.

Azi Sara, Enmary şi colegii lor învaţă Kolurele (culorile) în limba vlahilor, limba bunicilor lor. Au feţe senine, sunt veseli şi degajaţi, stau la măsute, de jur împrejur, iar doamna invăţătoare Dionora Radola le arată cuvintele decupate în culorile pe care le exprimă: roşu, verde, alb, negru, galben… copiii repetă, mai desenează câte ceva, vorbesc şi se mişcă în voie. E ziua lui Stefani, împlineşte zece ani. Ea vrea să se facă învăţătoare şi să o urmeze pe doamna Dionora. Pe Stefani o aşteaptă viitorul, stă un pic pentru ea. Mănâncă bomboane de ciocolată, răsfoiesc albumele cu poze din România pe care le-am adus şi mă întreabă cum e ţara din care vin. Vor merge şi ei, în tabere, unii chiar au fost, împreună cu părinţii. Sara vrea să se facă doctor veterinar, iubeşte animalele, mai ales pisicile (mâţca, în istroromână), Enmary vrea să se facă dentistă, iar Kristy avocat.

Reportajul integral poate fi citit AICI!

Fotografii realizate de S. G. Mărghitaș

Generaţia „singur acasă” merge la doctorat

Generaţia „singur acasă” merge la doctorat

Copiii rămaşi singuri acasă au crescut. Cine sunt şi cum gândesc ei acum?

În jurul anilor 2000, dar poate şi mai devreme, exodul românilor plecaţi să muncească în străinătate lăsa în urmă sate pustii, copii şi bunici singuri, ca-n timpul războaielor. Sute de mii de copii au crescut cu telefonul sub pernă, aşa cum altă generaţie crescuse cu cheia la gât. Dar, după toate astea, cum văd ei viaţa, pe cine urăsc şi pe cine iubesc, ce cred ei despre România, despre familie şi unde vor să trăiască?

Lumea a mers mai departe, nimeni nu s-a oprit din drum pentru ei. Din când în când, presa dădea statistici alarmante: 350 de mii de copii rămași în urma părinților plecați la muncă în străinătate. Dar nu se întâmpla nimic, ei rămâneau cu singurătatea lor, noi mergeam mai departe. Realitatea nu s-a schimbat: copii, bunici și părinți trăiau prinși în menghina ei.

Acum acești copii au crescut. Îi puteți întâlni cel mai adesea prin universități. Dacă părinții lor nu au avut studii și au tras tare, ca sclavii, prin lume, măcar copiii lor să facă facultăți și să treacă la celălalt nivel social. Sacrificiu lor, când s-a întâmplat astfel, a căpătat un sens.

Foștii copii singuri par, de departe, o categorie distinctă, de parcă ceva din povestea lor li s-a scris și în ochi, ca un tatuaj.

Leon: „Sunt răni care nu se vindecă niciodată”

Avea trei ani când amândoi părinții lui au plecat să muncească în Israel. Tatăl a lucrat pe un șantier, mama la un hotel. Leon a rămas cu bunica, într-un sat de lângă Piatra-Neamț. Bunicii n-au prea fost de acord, dar au înțeles că nu exista altă soluție. Prima dată când Leon și-a mai văzut părinții a fost după zece ani. „Când s-au întors, îmi era greu să le spun mamă și tată. Nu eram obișnuit. Veniseră doi străini în casa noastră. Cu alte idei, alte concepții. Păreau din altă lume, nu știau cum se crește un copil, nu se puteau adapta la viața de aici, nici banii nu-i mai cunoșteau, nici lumea n-o mai știau, nu mai aveau prieteni. Ciudat, dar bunica, dacă trăise lângă mine, crescuse un copil, părea mai tânără decât ei, mai adaptată la vremuri. Ce era clar era faptul că nici noi, nici ei nu corespundeam așteptărilor. Și a început războiul, erau certuri zilnice. Eu trebuia, la 13 ani, să fac pace între bunici și părinți și să nici nu mă pierd pe mine. Au fost câțiva ani groaznici. Îi iubeam și în același timp nu-i cunoșteam, sentimentul acesta nu-l pot descrie. După patru ani, au cedat și au plecat din nou, de data aceasta la Londra. În final, toți pierduserăm ceva: bunicii n-au avut parte de bătrâneți liniștite, pentru că au fost nevoiți să crească un copil, eu am pierdut o familie normală, iar părinții mei au pierdut un copil.”

Leon a crescut alături de bunici într-un fel de copilărie însingurată. Simțea o frustrare atunci când, la ședințele cu părinții, lui îi venea bunica și, deși nu o recunoștea, simțea lipsa mamei. „De sărbători era mai bine, atunci bunica făcea eforturi mari, aproape supraomenești, să fie și bunică și mamă și tată. Era în stare să-l cheme pe unchiul din Italia, pentru că era mai aproape, să se facă moș Crăciun, numai ca sa nu sufăr eu că nu sunt ai mei lângă mine ca la alți copii.”

„Tot ce am al meu pe lumea asta este o bibliotecă cu cărţi”
Leon, Studii europene, din Piatra-Neamţ

A făcut liceul la Piatra-Neamț, a fost un elev bun, foarte bun, olimpic. A optat pentru studii de diplomație („pentru că diplomație făceam de la 13 ani, când încercam să fac pace între ai mei și bunici”). A urmat Facultatea de Studii Europene și Relații Internaționale de la Cluj, iar acum lucrează la un call center, pentru că de patru săptămâni i-a murit bunica și nu mai vrea să se gândească, vrea să aibă timpul ocupat ca să depășească suferința. Apoi o să caute locul lui, dar nu în afara țării, ci aici. „Am călătorit mult într-o perioadă, am făcut 21 de mii de kilometri și am văzut cinci țări. M-am întors cu concluzia că îmi place România și că poți să faci ceva și aici, nu e totul de rahat. Dacă vrei, poți să-ți îndeplinești visul și aici, nu e nevoie să mergi la 8 mii de kilometri.”

Leon nu urăște pe nimeni. „Pe la 15-16 ani am înțeles că țara este vinovată pentru că părinții mei au fost nevoiți să plece. Și am început să mă gândesc cum aș putea să schimb țara, ce ar trebui făcut pentru ca să nu mai fie oamenii nevoiți să plece. Visul meu este să dezvolt Moldova. De câte ori merg acasă, descopăr că e la fel, că nu s-a schimbat nimic. Acolo s-au făcut zero investiții, pentru că, dacă nu sunt drumuri și autostrăzi, cum să fie locuri de muncă? Am citit undeva că Dacia vrea să-și mute producția în Egipt pentru că acolo sunt autostrăzi, iar aci lipsa lor crește prețul fiecărei Dacii cu 60 de euro. Eu aș face în primul rând infrastructura, asta creează într-o primă fază locuri de muncă, apoi atrage investițiile. Apoi m-aș axa pe educație și recalificare, trebuie pus accentul pe meserii.”

Vrea să se căsătorească, dar după ce va fi sigur pe cariera lui. Dar mai ales, atunci când va fi sigur că poate să le acorde copiilor lui destul timp și nu-i va părăsi niciodată. „Fiecare generație a sacrificat ceva, generația mea va sacrifica timp pentru copiii ei.”

Cristina: „Prefer animalele. Pe ele poţi să le iubeşti, nu pun condiţii”

„Dacă nu pleca tata, n-aş fi putut urma o facultate în Cluj, nu ne-ar fi ajuns banii, dar aşa el a lucrat ca eu să devin ce-mi doresc. Am lucrat amândoi la visul meu”, Cristina, studentă la Biologie, din Baia Mare

E studentă la Biologie pentru că-i plac animalele, de mică „era moartă după ele”. Când avea 9 ani părinții ei au divorțat, iar mama a plecat din orașul unde locuiau. Cristina a rămas cu tatăl ei, asistent veterinar. I-a lipsit mama și mai ales i-a lipsit înțelesul lucrurilor: n-a știut prea multe despre despărțirea lor și nici despre moartea destul rapidă a mamei după patru ani de la plecare. A început să scrie poezii, îmi arată una publicată într-un volum al școlii. Citea și căuta animalele. „Pe ele poți să le iubești, nu pun condiții.”

Tatăl ei s-a recăsătorit, apoi a plecat la muncă în Anglia; Cristina a rămas cu mama vitregă și cu sora ei vitregă. „E ciudat să le numesc așa, dar nu știu alt cuvânt, însă mi-au fost prietene adevărate, nu le-am simțit ca vitrege. Desigur, când a plecat tata, am simțit că nu mai am pe nimeni al meu. Nici mama, nici tata. Dar ce era să fac?”.

Cristina a învățat. Ea muncea aici, tatăl ei în Anglia, pentru planul ei, de a urma biologia. Când a terminat liceul, soția tatălui și fiica lor au plecat în Anglia și s-au stabilit cu tatăl ei la Londra. Au vândut apartamentul din Baia Mare, i-au vândut casa și au mutat-o la Cluj, în chirie, unde urma să meargă la facultate.

De la 18 ani, Cristina e singură. Și sora tatălui ei a plecat în Anglia. Merge la ei în vacanțele de vară, în rest se ocupă de studiu, vrea să devină profesor universitar, precum profesorul ei preferat, care „vorbește atât de frumos despre lume, animale și natură, ca tata”.

Își iubește tatăl și știe ce sacrificii a făcut să o țină la școală: „Dacă nu pleca, n-aș fi putut urma o facultate în Cluj, nu ne-ar fi ajuns banii, dar așa, el a lucrat ca eu să devin ce-mi doresc. Am lucrat amândoi la visul meu.”

Dacă se va căsători, mai întâi trebuie să-l cunoască bine pe viitorul soț, să fie sigură că se potrivesc. Și nu, nu și-ar părăsi copiii pentru nimic în lume. Nu urmărește viața politică, ea preferă animalele.

Cristina are o preocupare specială pentru mamiferele pe cale de dispariție. O interesează cum a fost posibil ca specii întregi să dispară. De la ele a învățat că indivizii trebuie să supraviețuiasă nu doar pentru ei înșiși.

Dragoș: „Până când nu găsesc răspunsul potrivit, nu mă avânt”

Tatăl lui Dragoș a căzut în cap de pe schelă pe șantierul unde lucra, într-un orășel din Italia. Nu purta cască. A intrat în comă, pentru o bună bucată de timp, iar mama lui a mers acolo să-l îngrijească. Locuiau la Vâlcea, iar pe ei, pe copii, i-a lăsat cu bunicii. Ca să se întrețină în Italia, mama lui s-a angajat menajeră in casa unui italian. Tatăl a părăsit spitalul, dar părinții lui au divorțat, „discuțiile între ai mei erau mai vechi, tata avea probleme cu alcoolul”. Mama s-a căsătorit cu italianul la care lucra și a luat-o cu ea pe sora mai mică. Când a paralizat bunica lui, a luat-o și pe ea în Italia. Dragoș a rămas singur. A plecat la Sibiu, a urmat patru ani Dreptul, iar acum lucrează. „M-am obișnuit singur, îmi fac mâncare, mă ocup de curățenie, muncesc. Dacă ar fi să plec ar trebui să o fac pentru America, poate. Dar altfel, vreau să fac aici o carieră în România”. Este foarte sceptic față de ideea de căsătorie, a văzut multe divorțuri în jurul lui. Crede că cea mai mare problemă a României este corupția. Educația și disciplina pot face, după părerea lui, o țară mai aproape de Germania așa cum și-o dorește el.

„Prin multă muncă şi să fac ce-mi place, aşa voi fi fericit”
Dragoş, studii de Drept

Articolul integral poate fi citit AICI!

Fotografii realizate de Dan Bodea

Roxana

Recent am citit cartea unei jurnaliste americane despre cum moartea soțului ei care a făcut infarct i-a schimbat radical viața. A considerat important de transmis și, de aceea a scris cartea, cum viețile noastre se pot schimba în câteva secunde. Viața oricui se poate schimba cât ai clipi.

Jurnalistei i se întipăriseră în minte toate amănuntele acelui moment, detaliile fiecărui gest sau cuvânt. Și concluzia ei a fost că o amărâtă de secundă este suficientă pentru ca totul să devina altfel. Construiești ani, zeci de ani și vine o afurisită de clipă care face praf totul.

Dacă nouă nu ni s-a întâmplat, dar înțelegem asta sau dacă ni s-a întâmplat și iar înțelegem, atunci putem.

Putem să schimbăm și noi ceva. Tot de câteva secunde este nevoie.

N-am să vă mai spun nimic eu, pentru că Roxana povestește cu felul ei de a o face, despre ce i s-a întâmplat ei.

Ea s-a ridicat într-un fel, dar nu s-a ridicat încă, în alt fel.

Haideți să o sprijinim.

Dragi cititori,

Mă numesc Lupuleţu Roxana Elena, am 27 de ani, şi sunt din Sibiu. Prin intermediul acestei scrisori aş vrea să vă povestesc viaţa care într-o secundă a luat o întorsătură urâtă. Şi pe această cale aş vrea ca fiecare om sănătos să fie mulţumit, bucuros, fericit şi împăcat de ceea ce are şi să îi mulțumească bunului Dumnezeu pentru fiecare clipă pe care o trăiește, pentru că, aşa cum, din păcate mi s-a întâmplat mie, nu se ştie niciodată ce ne rezervă viitorul şi când, într-o fracțiune de secundă, poţi pierde totul…

Am urmat 2 facultăți, în paralel, Dreptul și Jurnalismul, şi apoi, timp de câțiva ani, am lucrat ca frizeriţă coafeză! Am ales voluntar să merg pe această cale după terminarea studiilor şi eram atât de fericită de ceea ce făceam pentru că oameni îmi dovedeau că erau foarte multumiți de mine. Îmi creștea inima când vedeam că oamenii plecau multumți şi fericiți de ceea ce făceam pentru ei! În rest, aveam şi eu activități ca orice tânără, ieșeam, mă plimbam, mă bucuram de viaţă. Pentru că sunt un om plin de viață. Chiar și acum. Toate până într-o zi…

Şi acum am întipărită în minte ziua de 22 mai 2013, ca ziua în care viaţa mea s-a schimbat radical…

Era o zi însorită. Plecasem la o plimbare cu un ATV. Când să ne întoarcem spre casă (eram cu un prieten pe ATV) un domn ne-a tăiat calea cu maşina, iar eu, fiind în spate, în urma impactului, am fost aruncată peste cap până pe capota maşinii care ne-a lovit. Domnul, speriindu-se, a fugit de la locul accidentului, dar nişte prieteni l-au prins…

Din acea clipă am intrat în comă. Aveam să redeschid ochii abia după trei săptămâni. Mama şi tata, Mariana şi Gheorghe, mi-au fost tot timpul alături, dar numai ei ştiu ce-a fost în inima şi mintea lor în acele zile de şoc.

Între timp, cei de la locul accidentului, în necunoştinţă de cauză, m-au mişcat, au chemat ambulanţa, şi, în continuare, şi cei de pe ambulanţă m-au mişcat… Ajunsă la Urgenţe, m-au cusut la cap şi au spus că am doar o mică fractură la spate şi dimineaţă voi putea merge acasa! Cât mi-aş dori acum să fi fost adevărat! Dar nu a fost aşa.

După 2 ore au realizat că am coloana ruptă şi au ajuns la concluzia că sunt un caz extrem de grav si că trebuie să fiu transferată de urgenţă la Cluj sau București. Părinții au decis mergem la Cluj.

Trebuia să fiu transportată cu elicopterul, dar afară începuse o furtună cu tunete şi fulgere, şi astfel au decis să mă ducă cu ambulanţa! Ajunsă acolo a trebuit să aşteptăm să îmi comande tijele şi şuruburile, iar a doua zi, intrată în operaţie, mi-au implantat tija şi surburile, dar, din păcate, a treia a zi m-au desfăcut din nou, pentru ca un șurub nu se strânsese bine.

Trei săptămâni am stat în comă, în tot acest timp având coastele, sternul și coloana ruptă, scalp luat, traheostomă, tuburi la plămâni, sonde! Am respirat doar pe baza aparatelor şi am mâncat pe nas. Când mi-am revenit din comă, singura mea întrebare a fost către mama mea, dacă mi-a sunat clienții şi miresele care mă aşteptau să le pregătesc pentru ziua nunţii, să le spună că nu o să-i pot ajuta.

De la Cluj, am revenit la Sibiu pe terapie intensivă, am mai rămas aici o săptămană, după care părinților mei li s-a comunicat să mă ducă să facă ce-or vrea cu mine, să mă interneze într-un azil, deoarce nu se mai poate face nimic şi o să rămân o legumă toată viaţa mea! Că maximul pe care o să îl mai pot face va fi să pot sta în șezut!

Disperaţi, părinții mei nu știau unde să mai apeleze, dar, din vorbă în vorbă, am ajuns la un domn doctor, domnul Petre Oprean, de o bunătate de nedescris, care m-a primit la el la spital, într-un centru de recuperare de lângă Sighişoara! Acolo toată lumea m-a ajutat, deoarece nu puteam nici vorbi, nici mânca, trebuia să mă aspire tot timpul. Încet, încet, am reușit să intru în programul de recuperare. Când, în sfârșit, credeam că sunt mai bine, au început complicațiile din cauza șurubului respectiv… Aveam dureri crunte și deja începeam să îmi pierd forța și simțurile din mâna stângă!

După un RMN la Sibiu, a trebuit să merg din nou de urgență la Cluj, pentru o operație de extragere a lichidul format de coloana ce îmi apăsa pe nervi. După o săptămână am revenit la centrul de recuperare din Sighișoara. După alte 3 luni lichidul s-a format din nou și am revenit la Sibiu pentru încă o operație. Am sperat că de data asta va fi pentru ultima oară și că o să îmi revin. Nu a fost să fie aşa. După trei ani de zile petrecute în centrul de recuperare am fost supusă unei ultime operaţii, pentru că în evoluţia stării mele exista posibilitatea să îmi fie afectat şi creierul!

În ultimul an am venit acasă şi mi-am continuat recuperarea cu acupunctură, presopunctură, kinetoterapie, masaje, bicicletă şi tot ce am putut face! Zi de zi am sperat că bunul Dumnezeu mă va ajuta să mă ridic într-o dimineaţă! Ştiţi cât de dureros este să stai în pat, să aștepţi să fii ajutată, îmbrăcată, spălată, schimbată de pampers, şi toată lumea să stea lângă tine la pat ca la un priveghi? Să le citeşti durerea în privire? Să nu poţi face nimic? Să aștepţi şi să speri că într-o zi o să fi bine?

Dar anul acesta a revenit soarele şi la mine, mi-am trimis toate actele la o clinică din Thailanda şi mi s-a oferit posibilitatea de a mă opera din nou, operaţie care presupune “implantarea (în coloana vertebrală) unui dispozitiv electronic pentru Stimulare Epidurală”, în combinație cu celule stem şi un amplificator de celule, pentru a-mi recăpăta simţurile şi a dobândi mişcări controlate, pentru a putea merge din nou cu recuperare. Speranţa îmi este susţinută şi de experienţa unui băiat, Răzvan Iordache, aflat în aceeaşi situaţie, care a reuşit astfel. Însă operaţia este peste putința mea, costurile se ridică la 100.000€… Pentru un om normal este peste putință însă cu ajutorul oameniilor se poate! De aceea am ajuns la ajutorul şi sprijinul dumneavoastră, să vă rog din suflet să îmi susţineţi posibilitatea de a merge din nou. Sunt programată la operaţie în 2 Noiembrie, iar după intervenție să rămân 40 de zile pentru recuperare.

Încă sper şi cred că Dumnezeu mă va ajuta şi vă va mişca sufletele voastre pentru a-mi fi alături cu orice vă stă în putință! Zilele acestea am primit o veste groaznică pentru mine şi ai mei. Mamei mele i s-a găsit cancer la ovare in Faza 3! A fost operată şi va urma ședințe de chimioterapie care o vor slăbi şi mai tare. Ea, care a fost sprijinul meu, picioarele mele. Dar eu cred în continuare că Dumnezeu nu ne lasă și o să fie bine! De aceea am nevoie de ajutorul dumneavoastră pentru a mă putea pune din nou pe picioare, să îmi ajut mama, pentru că ea nu m-a lăsat când am avut nevoie de ea. Acum trebuie să am eu grijă de ea, însă așa nu pot face nimic!

Vă mulțumesc că v-ați răpit câteva minute din viața voastră pentru a-mi citi povestea și chiar cred și sper că încă mai sunt oameni buni și cu suflet și o să mă ajute! Nu uitați să prețuiți viața și sănătatea mai mult decât orice în lumea asta pentru că nu se știe când într-o secundă pierzi tot! Vă mulțumesc! Doamne ajută!

Pentru DONAȚII:
Titular cont: Roxana Elena Lupulețu
RO67BRDE330SV71101883300 LEI
RO56BRDE330SV79576023300 EUR
RO94BRDE330SV97093463300 USD
Cod BIC/SWIFT: BRDEROBUXXX

Fenomenul Uila – locul unei fuziuni totale

Fenomenul Uila – locul unei fuziuni totale

Sunt socotiți hoți, murdari, necivilizați, niște proscriși. Fără Dumnezeu, fără nume, buletin sau adăpost, orbi în fața literelor și surzi la predici. Țiganii. Oameni ai nimănui, curg peste lume, greu de scos din apele lor. Rămân neabsorbiți, neînțeleși, neiubiți. La periferie. De sute de ani stau la ușă. Dar ce se întâmplă când nu așa se întâmplă?

Era primăvară, nu mai era mult până la Paști. Ieșiseră mieii pe câmpuri și se dezmorțise pământul. Nu mai știu cine a dat primul vestea. Dar când au urcat dealul, mai mult în fugă, biserica evanghelică avea ușile deschise la perete. Li s-au întunecat privirile: „Doamne, nu ne lăsa!”, au zis și cu sfială au intrat să vadă ce s-a întâmplat. „Era totul murdărit și spart”, povestește cu amărăciune, pe șoptite, Tuți baci, în timp ce urcăm din nou dealul, împreună cu satul, la slujba de duminică. Vorbește încet, ca să nu le mai amintească și să-i tulbure din nou pe ai lui. Un cioban beat intrase peste noapte cu turma în biserică, spărsese, murdărise, pângărise. „Am curățit noi, ce era de curățit și de îndreptat, dar mai greu a fost cu lampile că acelea erau făcute anume de meșterii de altădată, am căutat mult ca să le facem cum au fost și ne-a mai ajutat părintele Reiner din Austria.”

„Când m-au chemat, erau disperați”, povestește părintele Krauss din Bistrița. „Urma să merg la ei duminica ce venea, pentru slujbă și le-am promis că nu zăbovesc și mă duc, să fie liniștiți, că voi ajunge la ei. Îmi cereau să le resfințesc biserica după ce o devastase un cioban beat, cu turma lui, intrase peste noapte, spărsese și murdărise pe acolo. Când am ajuns la ei, mi s-a rupt inima, plângeau ca niște copii. Ei o curățiseră, o spălaseră, ușile, băncile, podelele, au reparat ce s-a putut și-mi cereau să-i ajut, să le-o resfințesc. Biserica era a lor de la o vreme, o considerau a lor. Fusese a sașilor, biserică evanghelică ridicată cu câteva sute de ani înainte de sașii de acolo, din Uila. Dar după plecarea lor, cu consințământul episcopiei noastre și a comunității sașilor plecați, țiganilor li s-a îngăduit să primească ei biserica, s-o folosească în pace. În duminica aceea, m-am îmbrăcat cu veșmântul preoțesc și am pornit cu ei să resfințim locul. Țiganii noștri erau atât de emoționați, munciseră s-o primenească, o spălaseră și o împodobiseră. Ca paharul de curată era, nici fir de praf. Biserica mirosea a flori proaspete. Am intrat și când m-am uitat în urmă, ei veneau după mine, dar cu picioarele goale, și-au lăsat încălțămintea afară, în fața ușii. Pantofii lor stăteau rânduiți pe iarbă, iar ei pâș-pâș, intrau desculți după mine. M-au trecut lacrimile.”


170 de suflete numără astăzi comunitatea evanghelică din Uila, majoritatea romi

Tuți baci

„De când sunteți pe aci, Tuți baci?”, îl întreb în timp ce urcăm dealul pe lespezile de piatră spre biserica evanghelică din Deal, biserică ridicată de sași. Lăsăm în vale satul și el până de curând de sași, cu case mici, viu colorate, cu grădini și vii în spate. „Da cine mai știe? Eu aici m-am născut și aici s-au născut și părinții mei. Ce se întâmplă, noi suntem țigani, recunoaștem asta și nu ne e rușine. Și noi avem inima tot în partea stângă, și noi suntem de-ai Domnului”. „Și dacă ați avea-o în dreapta, tot ai Lui ați fi”, se aude o voce, parcă a preotului…

„Mai demult”, continuă Tuți baci în ritmul pașilor, „ai noștri stăteau mai la vale, la marginea satului, dar lucrau și munceau împreună cu sașii. Nu era treabă la care să nu ne pricepem după ce lucram pe lângă ei. Bătrânii noștri slujeau în curțile sașilor. Toți copiii noștri erau botezați la biserica sașilor, cununiile și confirmările noastre tot aici se făceau. A fost mare înțelegere între noi. Niciodată certuri sau ceva neplăceri. În timpul comunismului, ne-am angajat toți la Gostat, unde tot cu sașii lucram și mai mult sub îndrumarea lor. Ei se pricepeau la vie, la câmp, la toate. Dar apoi au început să plece și ne-am trezit singuri. Ce era să facem? L-am întrebat pe părintele Reiner, care era în Germania, ce să facem, noi am vrea să păstrăm biserica. Și părintele, împreună cu fiul dumnealui, ne-au îndrumat să facem o scrisoare în care să spunem cine suntem și ce vrem. Noi am scris că suntem țiganii din Uila, 219 la număr, câți eram atunci, cu lista de nume alăturea și că vrem să grijim și să urmăm rânduiala săsească, căci noi așa ne-am pomenit, pe lângă ei, asemenea ca obiceiu cu ei. Noi altceva nu știm. Scrisoarea a mers în Austria și-n Germania, apoi a fost dusă de părintele Reiner cel tânăr la Sibiu și episcopul nostru o fost bun cu noi și ne-o îngăduit cererea. Bun, zicem noi atunci, mulțămim mult, dar preot? Și preoții săsești or zis: «Venim, cum să nu venim?» Au venit, la început părintele Krauss de la Brașov, apoi de la Reghin, părintele Zey, ca un suflet mare, nu ne-a lăsat. Iar noi am grijit biserica, de două ori am renovat-o. Și-i în ochii noștri zi de zi, de dimineața până seara.”

Nu cred că sașii s-au purtat mult mai bine cu țiganii decât alții, tot o categorie inferioară îi considerau, dar faptul că i-au acceptat în casele lor, în biserica lor, asta le-a oferit un model. Dacă ar fi fost ținuți dincolo de uși, n-ar fi fost așa și n-ar fi avut astăzi cine să le continue tradițiile.
Friedrich Philippi, profesor și curator național al Bisericii Evanghelice

Metamorfoza

Urcăm și soarele urcă o dată cu noi, ca o minune a acestei ierni prea geroase, multe zile la rând cu minus 25 de grade. Oamenii șoptesc: ce întâmplare să vină soarele azi, în ziua de slujbă, să ne îngăduie să urcăm la biserică. Ajung și se rânduiesc în ușă zgribuliți, mici și mari la un loc, să prindă un pic de soare. Luca are patru ani și nu vrea să vorbească. E frumos, obraz ca bulgărele de zăpadă și ochi negri. A venit cu tatăl lui și cu cizmulițele cele frumoase, își ascunde capul în pulpana tatălui. „Poate într-o zi o să faci o fermă, o podgorie și o să continui tradiția sașilor în facerea vinului, cum o să-i spui?”, îl întreb în ușa bisericii, zăbovind la soare. Poate fără să fi pătruns pe deplin întrebarea, copilul șoptește: Luca. Martha are zece ani, e frumoasă, are păr lung și ochi verzulii. Are palton albastru cu blăniță albă, de iepure, cântă frumos și învață slovele pe nemțește. Doamna Elvira s-a alăturat și ea grupului, mulțumită să-i vadă împreună, după atâtea zile de iarnă și singurătate. Are 75 de ani, după ce i-a murit soțul stă singură în casa părintească. Are doi băieți plecați în Anglia și o fată la Brașov. Când era copilă, a făcut școala, ca mulți alți copii din sat, alături de copiii sașilor, la școala germană, de lângă turn, „pe nemțește”. „Aveam un învățător exigent, își amintește doamna Elvira, pe domnul Hosch Erwin. Tare neiertător cu leneșii mai era, dar ne-a prins bine, ce am învățat atunci n-am mai uitat. După ce n-au mai fost ei, noi am putut să ne învățăm acasă copiii pe nemțește. Feciorii noștri capătă de lucru în străinătate mai ușor, pentru că știu limba. După școală, povestește ea mai departe, după ora două, mergeam la casele sașilor și grijam de copiii lor. Îmi plăcea. Vedeam la ei în casă cum se poartă, cum rânduiesc gospodăria, cum fac mâncarea. Ne-am legat de copiii lor, cu unii am rămas prieteni.” Și acum, doamna Elvira din Uila le scrie regulat prietenelor ei din copilărie, Helga și Ingrid, în Germania. În limba lor. Are ceva de vorbit cu părintele Zey și începe să turuie săsește cu preotul. Nimic nu pare să-i despartă.


Farkas Bela (Tuţi baci), liderul romilor din Uila, cel care i-a îndrumat după ce saşii i-au părăsit plecând în Germania

Citiți continuarea AICI!

Einschenk. Umple Transilvania de sunet de 120 de ani neîntrerupt

Einschenk. Umple Transilvania de sunet de 120 de ani neîntrerupt

Zilnic în România, de la 8 dimineața și până seara, se închid cam 300 de firme. Pe unele le desființează proprietarii, pentru că nu mai pot merge înainte, iar altele intră în insolvență. În fiecare săptămână, Bursa din China pierde cam un trilion de dolari și multe uși de sticlă se fac țăndări zilnic. În mijlocul vacarmului global, undeva în Brașov, pe fosta stradă Neagră, la numărul 50, funcționează un atelier care se ocupă cu același lucru de 120 de ani. Anul acesta, lutierii de acolo își sărbătoresc aniversarea, doar tipărind un calendar de perete.

„Era primăvară și plouase mult. Plecasem cu unchiul meu cu motocicleta la Mortesdorf, aproape de Mediaș, să reparăm orga bisericii. Și în noroaiele alea, ni se împotmolește motorul. …Vedeți, nu erau drumuri ca acum. Coborâm și pornim pe jos, dar aveam lădițele cu scule și acelea nu erau ușoare. Uite că vine un om cu carul cu boi, zice unchiul, să-l așteptăm. Și omul scoate carul de pe câmp și vine pe drum spre noi. Dăm binețe, răspunde și unchiul Otto îi spune că suntem de la Brașov, de la frma Einschenk și am venit să reparăm orga bisericii. Păi, parcă de curând ați mai fost, a zis omul care era și curator al bisericii. Da, de curând a zis unchiul, dar între timp au trecut treizeci de ani, a trecut un război, a venit pacea, a venit și comunismul, suntem în 1955. Vedeți, omul nostru mersese la câmp în fiecare primăvară, vară, toamna, hrănise animalele, făcuse în fiecare zi și-n fiecare an tot același lucru. Pentru el nu se întâmplase nimic deosebit, timpul stătuse pe loc… Am mers la biserică, ne-am tocmit cu cei de acolo, că nu erau deloc sparți la mână și am purces la repararea orgii”, povestește Arnulf Einschenk, fiul lui Helmuth Einschenk și nepotul lui Karl Einschenk, cel care, la 1896, înființa firma lor de instrumente muzicale și care făcuse cu mulți ani în urmă orga pe care atunci o reparaseră.

Arnulf povestește toate astea în timp ce repară un clavir în sala de spectacol a Sanatoriului de nevroze din Predeal. Klavierul are câteva corzi rupte și mecanismul defect. Arnulf îl desface în bucăți, scoate sârme noi din rucsacul lui, și cuie mai mari, ca să țină și începe meticulos să refacă bucată cu bucată mașinăria stricată. A fost chemat pentru că zilele trecute aici s-a dat un concert cu interpreți veniți de la București, Sibiu, Brașov și pianina a cedat. Și ea, ca și oamenii, s-a dezacordat.

Și-n timp ce Arnulf trage de corzi cu o cheie tubulară, le ciupește să vadă dacă sună din nou în acord cu gândul lui, în fundul sălii se adună pâlcuri-pâlcuri pacienții Spitalului de nevroze. Se așază sfioși pe scaune și-ncepe terapia de grup, ca-n fiecare săptămână, la ora aceea. Psihologul îi întreabă pe fiecare ce probleme au și în șoaptele lor descâlcește corzile dezacordate, le întinde să vadă cât de mult sunt afectate și încet-încet, în timp ce soarele se ridică deasupra muntelui, cei doi, acordeorul de piane și cel de oameni, repară fiecare ce poate. Arnulf mai strânge câteva șuruburi și se retrage discret lâsând pianina gata să fie din nou ruptă de pasiunea vreunui interpret celebru. Chiar joia viitoare se va întâmpla asta.

Arnulf

Ziua e caldă, neobișnuit de caldă pentru un sfârșit de iarnă. Coborâm muntele cu mașina lui și Arnulf, care acum are 75 de ani, trece în revistă vremurile. Mai întâi a fost vremea bunicului Karl. Atunci a construit 45 de orgi în toată Transilvania. Lucra zi și noapte, căci avea opt copii de hrănit. Un an și poate mai bine îi lua să facă o orgă. Prima făcută de el și de uncenicii lui este într-o biserică din Aiud, iar ultima, la Biserica Blumenau din Brașov, instalată în 1939. Atunci a venit războiul, a venit urgia. Și când vorbesc armele, orgile tac.

Cum era când era bine?

„Bine n-a fost niciodată”, spune Arnulf, „doar că nu era rău, iar munca a fost multă și banii puțini. Era concurență mare și pe atunci, că veneau maeștrii din Europa, acolo era tradiție, ei primeau comenzi. Bunicul făcuse ucenicie, fusese calfă călătoare la Berlin, Viena, Budapesta. A învățat vreo zece ani de la un maestru din Budapesta și abia apoi a putut să facă atelier propriu și orgi, la rândul lui. Poate vă închipuiți că făcea bani și trăia bine? Nu, nu era deloc așa. Copiii lui spuneau că trăiau sărăcăcios, era o problemă când voiau un creion. Era o familie foarte chibzuită. Mergea din comună în comună și întreba dacă nu aveau nevoie de orgă sau de reparații. Nu doar că muncea în atelier, dar umbla după comenzi și pentru întreținere oriunde era chemat. Primele amintiri cu el le am din atelier. Aveam vreo cinci ani când mă punea să spăl uneltele de clei sau să bat cuie. Mă tot punea să bat cuie, poate ca să capăt îndemânare. Apoi bunicul s-a prăpădit. Atelierul lui l-au moștenit cei doi frați, tata și unchiul Otto. Iar eu lucram pe lângă ei aproape tot timpul, și în vremea războiului am lucrat cu bunicul. Să vă spun ceva, nu e adevărat că sașii au vrut să plece la război, cum se spune. Dovadă că tata n-a vrut este că se înțelesese cu un prieten de la țară care avea pământ să dea și pentru el sfeclă de zahăr la fabrica Bod, ca și cum ar cultiva și el așa ceva, pentru că era o regulă atunci că, dacă dădeai sfeclă de zahăr la fabrică, te scuteau de front. Și a mers o vreme, dar apoi s-a descoperit că așa de mulți cultivatori de sfeclă erau, că nu ar fi fost pământuri destule și au renunțat la măsura asta. Așa că tata a fost chemat la Viena la armată, de musai. Acolo a fost așa, că un comandat a ieșit din cazarmă și-n fața plutonului a întrebat: Care dintre voi știți să-mi faceți porcul cela salam săsesc? Primul din rând a zis că el nu știe și comandantul a făcut un semn – să plece pe front! Apoi urma tata și lângă el era un țăran dintr-un sat vecin de aici, de la noi. Și-au șoptit: ne prindem? Ne prindem, a zis țăranul, dar să mă iei și pe mine! Așa că, la întrebarea comandantului, au răspuns că fac ei porcul salam și, cu toată spaima, au reușit să facă din porc tot ce le plăcea comandanților și au scăpat de front, au rămas bucătari tot războiul. După ce s-a întors de pe front, a trecut o vreme până când mâinile și urechile lui au deprins iar să asculte corzile și să pipăie calpele. Și, în general, să știți că sașii n-au mers la armată cu convingere, poate or fi fost vreuni, dar cei mai mulți se înrolau la Germania pentru că între statul român și cel german se făcuse o înțelegere și cei care se înrolau la nemți primeau pentru neveste și copii o indemnizație cât timp erau ei pe front și după aceea, dacă mureau. Ei, și atunci își ziceau: dacă mergem la români și murim, rămân femeile noastre cu nimic, dar dacă mergem la nemți și tot murim, măcar au nevestele cu ce să hrănescă copiii.”

Mașina alunecă încet pe coapsa muntelui spre oraș și Arnulf a ajuns în 1961, când familia lor, strânsă cu ușa atelierului, cedează și se înscrie în cooperativa meșteșugăsescă. „Nu aveam încotro. Ne dăduseră afară din casă și stăteam la niște rude la Prejmer. Atelierul ni l-au lăsat și noi veneam din Prejmer la lucru dimineața, dar, rând pe rând, comuniștii închideau și ateliere, prăvălii, tot ce era aici pe stradă. Într-o zi ne spune tata: nu avem altă soluție mai bună decât să intrăm cu atelierul în cooperativă, altel ne scot și de acolo. Și așa am făcut. Din 1961 am devenit membri cooperatori, cum se spunea atunci, dar ne-am putut păstra atelierul în același loc. 32 de ani am lucrat la ei, în cooperativă, dar de fapt, eu lucram tot pentru pianele și viorile și orgile din oraș și din Transilvania. În ce făceam eu, nu s-a schimbat nimic, îmi făceam meseria mai departe la fel cum știam că se face.”

A avut și ucenici, unul dintre ei a venit acum câțiva ani de la Essen și i-a mulțumit pentru că l-a învățat meserie. O vreme însă n-a mai fost interes, iar acum nici n-ar mai putea avea ucenici, pentru că legea nu-i mai permite, în calitatea sa de „Persoană Fizică Autorizată”. Pe perioada comunismului, intrarea în cooperativă i-a asigurat continuitatea atelierului, la aceeași adresă și cu același obiect de activitate, iar acesta a fost singurul mare câștig ai acelei perioade. Chiar dacă meșterii muzicanți erau doar angajați la stat în timp ce lucrau în propriul spațiu confiscat, „măcar n-am ajuns cu instrumentele în stradă”, spune Arnulf Einschenk. […]

Articolul a fost publicat în revista SINTEZA. Poate fi citit integral AICI!

Reportajul a primit Premiul mass-media al Ambasadei Germaniei la București la categoria „Istoria și prezentul minorității germane din România”premiu

Fabrica de teatre

Fabrica de teatre

Suntem la sfârşitul secolului al XIX-lea. Parisul explodează, în Montmartre se cântă şi dansează noapte de noapte. La concursul pentru construirea operei din Paris participă 171 de arhitecţi. Întreaga Europă trăieşte frenetic. Şi în Viena, mai sobră de felul ei, mai gravă, se trezesc fiorii artei vii, orgoliile. Începe concurenţa între „capitalele culturale”. Paris sau Viena? Din efervescenţa acestei epoci şi din iubirea târzie a unui împărat pentru o actriţă se naşte primul „proiect cultural european” în care a intrat şi România. Iar ce s-a întâmplat atunci va rămâne, pentru multă vreme, o splendidă excepţie.

E încă întuneric când se trezeşte Franz Iosif, la trei şi jumătate dimineaţa. După separarea de Sisi şi o îndelungă suferinţă ascunsă cu grijă, ieşirea în lume, în seara trecută, i-a făcut bine. Are deja un plan. Katharina l-a cucerit, iar el e tot mai convins – teatrul poate fi o lume nouă în care poţi să o uiţi pe cea veche. Teatrul, n-ar fi crezut, te poate ajuta să uiţi. Şi să trăieşti mai departe. El, Franz Iosif, împăratul Austriei, se hotărî să trăiască. Va duce cu el povestea aceasta de dragoste pentru Katharina, o dragoste altfel, toată viaţa.

În Viena începe construirea febrilă de teatre şi săli de spectacol. Va dărâma zidurile cetăţii, va deschide porţile ei şi ochii lumii. Cei mai buni arhitecţi din oraş sunt desemnaţi să proiecteze, una după alta, clădiri de teatru. Şase vor fi în total numai în capitala imperiului. Dar lucrurile nu se opresc aici, apar doi arhitecţi prieteni care sunt puşi să deseneze noi şi noi clădiri pentru toată Europa Centrală şi de Est. De la Hamburg la Odessa, teatrele se ridică precum ciupercile după ploaie. 48 în treizeci de ani. Rareori realizarea unui teatru durează mai mult de un an. Iar proiectarea merge şi mai repede. Arhitecţii nu au somn. În două luni, cel mult, prezintă schiţe pentru fiecare nou teatru.

Citește tot articolul!