Roxana

Recent am citit cartea unei jurnaliste americane despre cum moartea soțului ei care a făcut infarct i-a schimbat radical viața. A considerat important de transmis și, de aceea a scris cartea, cum viețile noastre se pot schimba în câteva secunde. Viața oricui se poate schimba cât ai clipi.

Jurnalistei i se întipăriseră în minte toate amănuntele acelui moment, detaliile fiecărui gest sau cuvânt. Și concluzia ei a fost că o amărâtă de secundă este suficientă pentru ca totul să devina altfel. Construiești ani, zeci de ani și vine o afurisită de clipă care face praf totul.

Dacă nouă nu ni s-a întâmplat, dar înțelegem asta sau dacă ni s-a întâmplat și iar înțelegem, atunci putem.

Putem să schimbăm și noi ceva. Tot de câteva secunde este nevoie.

N-am să vă mai spun nimic eu, pentru că Roxana povestește cu felul ei de a o face, despre ce i s-a întâmplat ei.

Ea s-a ridicat într-un fel, dar nu s-a ridicat încă, în alt fel.

Haideți să o sprijinim.

Dragi cititori,

Mă numesc Lupuleţu Roxana Elena, am 27 de ani, şi sunt din Sibiu. Prin intermediul acestei scrisori aş vrea să vă povestesc viaţa care într-o secundă a luat o întorsătură urâtă. Şi pe această cale aş vrea ca fiecare om sănătos să fie mulţumit, bucuros, fericit şi împăcat de ceea ce are şi să îi mulțumească bunului Dumnezeu pentru fiecare clipă pe care o trăiește, pentru că, aşa cum, din păcate mi s-a întâmplat mie, nu se ştie niciodată ce ne rezervă viitorul şi când, într-o fracțiune de secundă, poţi pierde totul…

Am urmat 2 facultăți, în paralel, Dreptul și Jurnalismul, şi apoi, timp de câțiva ani, am lucrat ca frizeriţă coafeză! Am ales voluntar să merg pe această cale după terminarea studiilor şi eram atât de fericită de ceea ce făceam pentru că oameni îmi dovedeau că erau foarte multumiți de mine. Îmi creștea inima când vedeam că oamenii plecau multumți şi fericiți de ceea ce făceam pentru ei! În rest, aveam şi eu activități ca orice tânără, ieșeam, mă plimbam, mă bucuram de viaţă. Pentru că sunt un om plin de viață. Chiar și acum. Toate până într-o zi…

Şi acum am întipărită în minte ziua de 22 mai 2013, ca ziua în care viaţa mea s-a schimbat radical…

Era o zi însorită. Plecasem la o plimbare cu un ATV. Când să ne întoarcem spre casă (eram cu un prieten pe ATV) un domn ne-a tăiat calea cu maşina, iar eu, fiind în spate, în urma impactului, am fost aruncată peste cap până pe capota maşinii care ne-a lovit. Domnul, speriindu-se, a fugit de la locul accidentului, dar nişte prieteni l-au prins…

Din acea clipă am intrat în comă. Aveam să redeschid ochii abia după trei săptămâni. Mama şi tata, Mariana şi Gheorghe, mi-au fost tot timpul alături, dar numai ei ştiu ce-a fost în inima şi mintea lor în acele zile de şoc.

Între timp, cei de la locul accidentului, în necunoştinţă de cauză, m-au mişcat, au chemat ambulanţa, şi, în continuare, şi cei de pe ambulanţă m-au mişcat… Ajunsă la Urgenţe, m-au cusut la cap şi au spus că am doar o mică fractură la spate şi dimineaţă voi putea merge acasa! Cât mi-aş dori acum să fi fost adevărat! Dar nu a fost aşa.

După 2 ore au realizat că am coloana ruptă şi au ajuns la concluzia că sunt un caz extrem de grav si că trebuie să fiu transferată de urgenţă la Cluj sau București. Părinții au decis mergem la Cluj.

Trebuia să fiu transportată cu elicopterul, dar afară începuse o furtună cu tunete şi fulgere, şi astfel au decis să mă ducă cu ambulanţa! Ajunsă acolo a trebuit să aşteptăm să îmi comande tijele şi şuruburile, iar a doua zi, intrată în operaţie, mi-au implantat tija şi surburile, dar, din păcate, a treia a zi m-au desfăcut din nou, pentru ca un șurub nu se strânsese bine.

Trei săptămâni am stat în comă, în tot acest timp având coastele, sternul și coloana ruptă, scalp luat, traheostomă, tuburi la plămâni, sonde! Am respirat doar pe baza aparatelor şi am mâncat pe nas. Când mi-am revenit din comă, singura mea întrebare a fost către mama mea, dacă mi-a sunat clienții şi miresele care mă aşteptau să le pregătesc pentru ziua nunţii, să le spună că nu o să-i pot ajuta.

De la Cluj, am revenit la Sibiu pe terapie intensivă, am mai rămas aici o săptămană, după care părinților mei li s-a comunicat să mă ducă să facă ce-or vrea cu mine, să mă interneze într-un azil, deoarce nu se mai poate face nimic şi o să rămân o legumă toată viaţa mea! Că maximul pe care o să îl mai pot face va fi să pot sta în șezut!

Disperaţi, părinții mei nu știau unde să mai apeleze, dar, din vorbă în vorbă, am ajuns la un domn doctor, domnul Petre Oprean, de o bunătate de nedescris, care m-a primit la el la spital, într-un centru de recuperare de lângă Sighişoara! Acolo toată lumea m-a ajutat, deoarece nu puteam nici vorbi, nici mânca, trebuia să mă aspire tot timpul. Încet, încet, am reușit să intru în programul de recuperare. Când, în sfârșit, credeam că sunt mai bine, au început complicațiile din cauza șurubului respectiv… Aveam dureri crunte și deja începeam să îmi pierd forța și simțurile din mâna stângă!

După un RMN la Sibiu, a trebuit să merg din nou de urgență la Cluj, pentru o operație de extragere a lichidul format de coloana ce îmi apăsa pe nervi. După o săptămână am revenit la centrul de recuperare din Sighișoara. După alte 3 luni lichidul s-a format din nou și am revenit la Sibiu pentru încă o operație. Am sperat că de data asta va fi pentru ultima oară și că o să îmi revin. Nu a fost să fie aşa. După trei ani de zile petrecute în centrul de recuperare am fost supusă unei ultime operaţii, pentru că în evoluţia stării mele exista posibilitatea să îmi fie afectat şi creierul!

În ultimul an am venit acasă şi mi-am continuat recuperarea cu acupunctură, presopunctură, kinetoterapie, masaje, bicicletă şi tot ce am putut face! Zi de zi am sperat că bunul Dumnezeu mă va ajuta să mă ridic într-o dimineaţă! Ştiţi cât de dureros este să stai în pat, să aștepţi să fii ajutată, îmbrăcată, spălată, schimbată de pampers, şi toată lumea să stea lângă tine la pat ca la un priveghi? Să le citeşti durerea în privire? Să nu poţi face nimic? Să aștepţi şi să speri că într-o zi o să fi bine?

Dar anul acesta a revenit soarele şi la mine, mi-am trimis toate actele la o clinică din Thailanda şi mi s-a oferit posibilitatea de a mă opera din nou, operaţie care presupune “implantarea (în coloana vertebrală) unui dispozitiv electronic pentru Stimulare Epidurală”, în combinație cu celule stem şi un amplificator de celule, pentru a-mi recăpăta simţurile şi a dobândi mişcări controlate, pentru a putea merge din nou cu recuperare. Speranţa îmi este susţinută şi de experienţa unui băiat, Răzvan Iordache, aflat în aceeaşi situaţie, care a reuşit astfel. Însă operaţia este peste putința mea, costurile se ridică la 100.000€… Pentru un om normal este peste putință însă cu ajutorul oameniilor se poate! De aceea am ajuns la ajutorul şi sprijinul dumneavoastră, să vă rog din suflet să îmi susţineţi posibilitatea de a merge din nou. Sunt programată la operaţie în 2 Noiembrie, iar după intervenție să rămân 40 de zile pentru recuperare.

Încă sper şi cred că Dumnezeu mă va ajuta şi vă va mişca sufletele voastre pentru a-mi fi alături cu orice vă stă în putință! Zilele acestea am primit o veste groaznică pentru mine şi ai mei. Mamei mele i s-a găsit cancer la ovare in Faza 3! A fost operată şi va urma ședințe de chimioterapie care o vor slăbi şi mai tare. Ea, care a fost sprijinul meu, picioarele mele. Dar eu cred în continuare că Dumnezeu nu ne lasă și o să fie bine! De aceea am nevoie de ajutorul dumneavoastră pentru a mă putea pune din nou pe picioare, să îmi ajut mama, pentru că ea nu m-a lăsat când am avut nevoie de ea. Acum trebuie să am eu grijă de ea, însă așa nu pot face nimic!

Vă mulțumesc că v-ați răpit câteva minute din viața voastră pentru a-mi citi povestea și chiar cred și sper că încă mai sunt oameni buni și cu suflet și o să mă ajute! Nu uitați să prețuiți viața și sănătatea mai mult decât orice în lumea asta pentru că nu se știe când într-o secundă pierzi tot! Vă mulțumesc! Doamne ajută!

Pentru DONAȚII:
Titular cont: Roxana Elena Lupulețu
RO67BRDE330SV71101883300 LEI
RO56BRDE330SV79576023300 EUR
RO94BRDE330SV97093463300 USD
Cod BIC/SWIFT: BRDEROBUXXX

Fenomenul Uila – locul unei fuziuni totale

Fenomenul Uila – locul unei fuziuni totale

Sunt socotiți hoți, murdari, necivilizați, niște proscriși. Fără Dumnezeu, fără nume, buletin sau adăpost, orbi în fața literelor și surzi la predici. Țiganii. Oameni ai nimănui, curg peste lume, greu de scos din apele lor. Rămân neabsorbiți, neînțeleși, neiubiți. La periferie. De sute de ani stau la ușă. Dar ce se întâmplă când nu așa se întâmplă?

Era primăvară, nu mai era mult până la Paști. Ieșiseră mieii pe câmpuri și se dezmorțise pământul. Nu mai știu cine a dat primul vestea. Dar când au urcat dealul, mai mult în fugă, biserica evanghelică avea ușile deschise la perete. Li s-au întunecat privirile: „Doamne, nu ne lăsa!”, au zis și cu sfială au intrat să vadă ce s-a întâmplat. „Era totul murdărit și spart”, povestește cu amărăciune, pe șoptite, Tuți baci, în timp ce urcăm din nou dealul, împreună cu satul, la slujba de duminică. Vorbește încet, ca să nu le mai amintească și să-i tulbure din nou pe ai lui. Un cioban beat intrase peste noapte cu turma în biserică, spărsese, murdărise, pângărise. „Am curățit noi, ce era de curățit și de îndreptat, dar mai greu a fost cu lampile că acelea erau făcute anume de meșterii de altădată, am căutat mult ca să le facem cum au fost și ne-a mai ajutat părintele Reiner din Austria.”

„Când m-au chemat, erau disperați”, povestește părintele Krauss din Bistrița. „Urma să merg la ei duminica ce venea, pentru slujbă și le-am promis că nu zăbovesc și mă duc, să fie liniștiți, că voi ajunge la ei. Îmi cereau să le resfințesc biserica după ce o devastase un cioban beat, cu turma lui, intrase peste noapte, spărsese și murdărise pe acolo. Când am ajuns la ei, mi s-a rupt inima, plângeau ca niște copii. Ei o curățiseră, o spălaseră, ușile, băncile, podelele, au reparat ce s-a putut și-mi cereau să-i ajut, să le-o resfințesc. Biserica era a lor de la o vreme, o considerau a lor. Fusese a sașilor, biserică evanghelică ridicată cu câteva sute de ani înainte de sașii de acolo, din Uila. Dar după plecarea lor, cu consințământul episcopiei noastre și a comunității sașilor plecați, țiganilor li s-a îngăduit să primească ei biserica, s-o folosească în pace. În duminica aceea, m-am îmbrăcat cu veșmântul preoțesc și am pornit cu ei să resfințim locul. Țiganii noștri erau atât de emoționați, munciseră s-o primenească, o spălaseră și o împodobiseră. Ca paharul de curată era, nici fir de praf. Biserica mirosea a flori proaspete. Am intrat și când m-am uitat în urmă, ei veneau după mine, dar cu picioarele goale, și-au lăsat încălțămintea afară, în fața ușii. Pantofii lor stăteau rânduiți pe iarbă, iar ei pâș-pâș, intrau desculți după mine. M-au trecut lacrimile.”


170 de suflete numără astăzi comunitatea evanghelică din Uila, majoritatea romi

Tuți baci

„De când sunteți pe aci, Tuți baci?”, îl întreb în timp ce urcăm dealul pe lespezile de piatră spre biserica evanghelică din Deal, biserică ridicată de sași. Lăsăm în vale satul și el până de curând de sași, cu case mici, viu colorate, cu grădini și vii în spate. „Da cine mai știe? Eu aici m-am născut și aici s-au născut și părinții mei. Ce se întâmplă, noi suntem țigani, recunoaștem asta și nu ne e rușine. Și noi avem inima tot în partea stângă, și noi suntem de-ai Domnului”. „Și dacă ați avea-o în dreapta, tot ai Lui ați fi”, se aude o voce, parcă a preotului…

„Mai demult”, continuă Tuți baci în ritmul pașilor, „ai noștri stăteau mai la vale, la marginea satului, dar lucrau și munceau împreună cu sașii. Nu era treabă la care să nu ne pricepem după ce lucram pe lângă ei. Bătrânii noștri slujeau în curțile sașilor. Toți copiii noștri erau botezați la biserica sașilor, cununiile și confirmările noastre tot aici se făceau. A fost mare înțelegere între noi. Niciodată certuri sau ceva neplăceri. În timpul comunismului, ne-am angajat toți la Gostat, unde tot cu sașii lucram și mai mult sub îndrumarea lor. Ei se pricepeau la vie, la câmp, la toate. Dar apoi au început să plece și ne-am trezit singuri. Ce era să facem? L-am întrebat pe părintele Reiner, care era în Germania, ce să facem, noi am vrea să păstrăm biserica. Și părintele, împreună cu fiul dumnealui, ne-au îndrumat să facem o scrisoare în care să spunem cine suntem și ce vrem. Noi am scris că suntem țiganii din Uila, 219 la număr, câți eram atunci, cu lista de nume alăturea și că vrem să grijim și să urmăm rânduiala săsească, căci noi așa ne-am pomenit, pe lângă ei, asemenea ca obiceiu cu ei. Noi altceva nu știm. Scrisoarea a mers în Austria și-n Germania, apoi a fost dusă de părintele Reiner cel tânăr la Sibiu și episcopul nostru o fost bun cu noi și ne-o îngăduit cererea. Bun, zicem noi atunci, mulțămim mult, dar preot? Și preoții săsești or zis: «Venim, cum să nu venim?» Au venit, la început părintele Krauss de la Brașov, apoi de la Reghin, părintele Zey, ca un suflet mare, nu ne-a lăsat. Iar noi am grijit biserica, de două ori am renovat-o. Și-i în ochii noștri zi de zi, de dimineața până seara.”

Nu cred că sașii s-au purtat mult mai bine cu țiganii decât alții, tot o categorie inferioară îi considerau, dar faptul că i-au acceptat în casele lor, în biserica lor, asta le-a oferit un model. Dacă ar fi fost ținuți dincolo de uși, n-ar fi fost așa și n-ar fi avut astăzi cine să le continue tradițiile.
Friedrich Philippi, profesor și curator național al Bisericii Evanghelice

Metamorfoza

Urcăm și soarele urcă o dată cu noi, ca o minune a acestei ierni prea geroase, multe zile la rând cu minus 25 de grade. Oamenii șoptesc: ce întâmplare să vină soarele azi, în ziua de slujbă, să ne îngăduie să urcăm la biserică. Ajung și se rânduiesc în ușă zgribuliți, mici și mari la un loc, să prindă un pic de soare. Luca are patru ani și nu vrea să vorbească. E frumos, obraz ca bulgărele de zăpadă și ochi negri. A venit cu tatăl lui și cu cizmulițele cele frumoase, își ascunde capul în pulpana tatălui. „Poate într-o zi o să faci o fermă, o podgorie și o să continui tradiția sașilor în facerea vinului, cum o să-i spui?”, îl întreb în ușa bisericii, zăbovind la soare. Poate fără să fi pătruns pe deplin întrebarea, copilul șoptește: Luca. Martha are zece ani, e frumoasă, are păr lung și ochi verzulii. Are palton albastru cu blăniță albă, de iepure, cântă frumos și învață slovele pe nemțește. Doamna Elvira s-a alăturat și ea grupului, mulțumită să-i vadă împreună, după atâtea zile de iarnă și singurătate. Are 75 de ani, după ce i-a murit soțul stă singură în casa părintească. Are doi băieți plecați în Anglia și o fată la Brașov. Când era copilă, a făcut școala, ca mulți alți copii din sat, alături de copiii sașilor, la școala germană, de lângă turn, „pe nemțește”. „Aveam un învățător exigent, își amintește doamna Elvira, pe domnul Hosch Erwin. Tare neiertător cu leneșii mai era, dar ne-a prins bine, ce am învățat atunci n-am mai uitat. După ce n-au mai fost ei, noi am putut să ne învățăm acasă copiii pe nemțește. Feciorii noștri capătă de lucru în străinătate mai ușor, pentru că știu limba. După școală, povestește ea mai departe, după ora două, mergeam la casele sașilor și grijam de copiii lor. Îmi plăcea. Vedeam la ei în casă cum se poartă, cum rânduiesc gospodăria, cum fac mâncarea. Ne-am legat de copiii lor, cu unii am rămas prieteni.” Și acum, doamna Elvira din Uila le scrie regulat prietenelor ei din copilărie, Helga și Ingrid, în Germania. În limba lor. Are ceva de vorbit cu părintele Zey și începe să turuie săsește cu preotul. Nimic nu pare să-i despartă.


Farkas Bela (Tuţi baci), liderul romilor din Uila, cel care i-a îndrumat după ce saşii i-au părăsit plecând în Germania

Citiți continuarea AICI!

Einschenk. Umple Transilvania de sunet de 120 de ani neîntrerupt

Einschenk. Umple Transilvania de sunet de 120 de ani neîntrerupt

Zilnic în România, de la 8 dimineața și până seara, se închid cam 300 de firme. Pe unele le desființează proprietarii, pentru că nu mai pot merge înainte, iar altele intră în insolvență. În fiecare săptămână, Bursa din China pierde cam un trilion de dolari și multe uși de sticlă se fac țăndări zilnic. În mijlocul vacarmului global, undeva în Brașov, pe fosta stradă Neagră, la numărul 50, funcționează un atelier care se ocupă cu același lucru de 120 de ani. Anul acesta, lutierii de acolo își sărbătoresc aniversarea, doar tipărind un calendar de perete.

„Era primăvară și plouase mult. Plecasem cu unchiul meu cu motocicleta la Mortesdorf, aproape de Mediaș, să reparăm orga bisericii. Și în noroaiele alea, ni se împotmolește motorul. …Vedeți, nu erau drumuri ca acum. Coborâm și pornim pe jos, dar aveam lădițele cu scule și acelea nu erau ușoare. Uite că vine un om cu carul cu boi, zice unchiul, să-l așteptăm. Și omul scoate carul de pe câmp și vine pe drum spre noi. Dăm binețe, răspunde și unchiul Otto îi spune că suntem de la Brașov, de la frma Einschenk și am venit să reparăm orga bisericii. Păi, parcă de curând ați mai fost, a zis omul care era și curator al bisericii. Da, de curând a zis unchiul, dar între timp au trecut treizeci de ani, a trecut un război, a venit pacea, a venit și comunismul, suntem în 1955. Vedeți, omul nostru mersese la câmp în fiecare primăvară, vară, toamna, hrănise animalele, făcuse în fiecare zi și-n fiecare an tot același lucru. Pentru el nu se întâmplase nimic deosebit, timpul stătuse pe loc… Am mers la biserică, ne-am tocmit cu cei de acolo, că nu erau deloc sparți la mână și am purces la repararea orgii”, povestește Arnulf Einschenk, fiul lui Helmuth Einschenk și nepotul lui Karl Einschenk, cel care, la 1896, înființa firma lor de instrumente muzicale și care făcuse cu mulți ani în urmă orga pe care atunci o reparaseră.

Arnulf povestește toate astea în timp ce repară un clavir în sala de spectacol a Sanatoriului de nevroze din Predeal. Klavierul are câteva corzi rupte și mecanismul defect. Arnulf îl desface în bucăți, scoate sârme noi din rucsacul lui, și cuie mai mari, ca să țină și începe meticulos să refacă bucată cu bucată mașinăria stricată. A fost chemat pentru că zilele trecute aici s-a dat un concert cu interpreți veniți de la București, Sibiu, Brașov și pianina a cedat. Și ea, ca și oamenii, s-a dezacordat.

Și-n timp ce Arnulf trage de corzi cu o cheie tubulară, le ciupește să vadă dacă sună din nou în acord cu gândul lui, în fundul sălii se adună pâlcuri-pâlcuri pacienții Spitalului de nevroze. Se așază sfioși pe scaune și-ncepe terapia de grup, ca-n fiecare săptămână, la ora aceea. Psihologul îi întreabă pe fiecare ce probleme au și în șoaptele lor descâlcește corzile dezacordate, le întinde să vadă cât de mult sunt afectate și încet-încet, în timp ce soarele se ridică deasupra muntelui, cei doi, acordeorul de piane și cel de oameni, repară fiecare ce poate. Arnulf mai strânge câteva șuruburi și se retrage discret lâsând pianina gata să fie din nou ruptă de pasiunea vreunui interpret celebru. Chiar joia viitoare se va întâmpla asta.

Arnulf

Ziua e caldă, neobișnuit de caldă pentru un sfârșit de iarnă. Coborâm muntele cu mașina lui și Arnulf, care acum are 75 de ani, trece în revistă vremurile. Mai întâi a fost vremea bunicului Karl. Atunci a construit 45 de orgi în toată Transilvania. Lucra zi și noapte, căci avea opt copii de hrănit. Un an și poate mai bine îi lua să facă o orgă. Prima făcută de el și de uncenicii lui este într-o biserică din Aiud, iar ultima, la Biserica Blumenau din Brașov, instalată în 1939. Atunci a venit războiul, a venit urgia. Și când vorbesc armele, orgile tac.

Cum era când era bine?

„Bine n-a fost niciodată”, spune Arnulf, „doar că nu era rău, iar munca a fost multă și banii puțini. Era concurență mare și pe atunci, că veneau maeștrii din Europa, acolo era tradiție, ei primeau comenzi. Bunicul făcuse ucenicie, fusese calfă călătoare la Berlin, Viena, Budapesta. A învățat vreo zece ani de la un maestru din Budapesta și abia apoi a putut să facă atelier propriu și orgi, la rândul lui. Poate vă închipuiți că făcea bani și trăia bine? Nu, nu era deloc așa. Copiii lui spuneau că trăiau sărăcăcios, era o problemă când voiau un creion. Era o familie foarte chibzuită. Mergea din comună în comună și întreba dacă nu aveau nevoie de orgă sau de reparații. Nu doar că muncea în atelier, dar umbla după comenzi și pentru întreținere oriunde era chemat. Primele amintiri cu el le am din atelier. Aveam vreo cinci ani când mă punea să spăl uneltele de clei sau să bat cuie. Mă tot punea să bat cuie, poate ca să capăt îndemânare. Apoi bunicul s-a prăpădit. Atelierul lui l-au moștenit cei doi frați, tata și unchiul Otto. Iar eu lucram pe lângă ei aproape tot timpul, și în vremea războiului am lucrat cu bunicul. Să vă spun ceva, nu e adevărat că sașii au vrut să plece la război, cum se spune. Dovadă că tata n-a vrut este că se înțelesese cu un prieten de la țară care avea pământ să dea și pentru el sfeclă de zahăr la fabrica Bod, ca și cum ar cultiva și el așa ceva, pentru că era o regulă atunci că, dacă dădeai sfeclă de zahăr la fabrică, te scuteau de front. Și a mers o vreme, dar apoi s-a descoperit că așa de mulți cultivatori de sfeclă erau, că nu ar fi fost pământuri destule și au renunțat la măsura asta. Așa că tata a fost chemat la Viena la armată, de musai. Acolo a fost așa, că un comandat a ieșit din cazarmă și-n fața plutonului a întrebat: Care dintre voi știți să-mi faceți porcul cela salam săsesc? Primul din rând a zis că el nu știe și comandantul a făcut un semn – să plece pe front! Apoi urma tata și lângă el era un țăran dintr-un sat vecin de aici, de la noi. Și-au șoptit: ne prindem? Ne prindem, a zis țăranul, dar să mă iei și pe mine! Așa că, la întrebarea comandantului, au răspuns că fac ei porcul salam și, cu toată spaima, au reușit să facă din porc tot ce le plăcea comandanților și au scăpat de front, au rămas bucătari tot războiul. După ce s-a întors de pe front, a trecut o vreme până când mâinile și urechile lui au deprins iar să asculte corzile și să pipăie calpele. Și, în general, să știți că sașii n-au mers la armată cu convingere, poate or fi fost vreuni, dar cei mai mulți se înrolau la Germania pentru că între statul român și cel german se făcuse o înțelegere și cei care se înrolau la nemți primeau pentru neveste și copii o indemnizație cât timp erau ei pe front și după aceea, dacă mureau. Ei, și atunci își ziceau: dacă mergem la români și murim, rămân femeile noastre cu nimic, dar dacă mergem la nemți și tot murim, măcar au nevestele cu ce să hrănescă copiii.”

Mașina alunecă încet pe coapsa muntelui spre oraș și Arnulf a ajuns în 1961, când familia lor, strânsă cu ușa atelierului, cedează și se înscrie în cooperativa meșteșugăsescă. „Nu aveam încotro. Ne dăduseră afară din casă și stăteam la niște rude la Prejmer. Atelierul ni l-au lăsat și noi veneam din Prejmer la lucru dimineața, dar, rând pe rând, comuniștii închideau și ateliere, prăvălii, tot ce era aici pe stradă. Într-o zi ne spune tata: nu avem altă soluție mai bună decât să intrăm cu atelierul în cooperativă, altel ne scot și de acolo. Și așa am făcut. Din 1961 am devenit membri cooperatori, cum se spunea atunci, dar ne-am putut păstra atelierul în același loc. 32 de ani am lucrat la ei, în cooperativă, dar de fapt, eu lucram tot pentru pianele și viorile și orgile din oraș și din Transilvania. În ce făceam eu, nu s-a schimbat nimic, îmi făceam meseria mai departe la fel cum știam că se face.”

A avut și ucenici, unul dintre ei a venit acum câțiva ani de la Essen și i-a mulțumit pentru că l-a învățat meserie. O vreme însă n-a mai fost interes, iar acum nici n-ar mai putea avea ucenici, pentru că legea nu-i mai permite, în calitatea sa de „Persoană Fizică Autorizată”. Pe perioada comunismului, intrarea în cooperativă i-a asigurat continuitatea atelierului, la aceeași adresă și cu același obiect de activitate, iar acesta a fost singurul mare câștig ai acelei perioade. Chiar dacă meșterii muzicanți erau doar angajați la stat în timp ce lucrau în propriul spațiu confiscat, „măcar n-am ajuns cu instrumentele în stradă”, spune Arnulf Einschenk. […]

Articolul a fost publicat în revista SINTEZA. Poate fi citit integral AICI!

Reportajul a primit Premiul mass-media al Ambasadei Germaniei la București la categoria „Istoria și prezentul minorității germane din România”premiu

Fabrica de teatre

Fabrica de teatre

Suntem la sfârşitul secolului al XIX-lea. Parisul explodează, în Montmartre se cântă şi dansează noapte de noapte. La concursul pentru construirea operei din Paris participă 171 de arhitecţi. Întreaga Europă trăieşte frenetic. Şi în Viena, mai sobră de felul ei, mai gravă, se trezesc fiorii artei vii, orgoliile. Începe concurenţa între „capitalele culturale”. Paris sau Viena? Din efervescenţa acestei epoci şi din iubirea târzie a unui împărat pentru o actriţă se naşte primul „proiect cultural european” în care a intrat şi România. Iar ce s-a întâmplat atunci va rămâne, pentru multă vreme, o splendidă excepţie.

E încă întuneric când se trezeşte Franz Iosif, la trei şi jumătate dimineaţa. După separarea de Sisi şi o îndelungă suferinţă ascunsă cu grijă, ieşirea în lume, în seara trecută, i-a făcut bine. Are deja un plan. Katharina l-a cucerit, iar el e tot mai convins – teatrul poate fi o lume nouă în care poţi să o uiţi pe cea veche. Teatrul, n-ar fi crezut, te poate ajuta să uiţi. Şi să trăieşti mai departe. El, Franz Iosif, împăratul Austriei, se hotărî să trăiască. Va duce cu el povestea aceasta de dragoste pentru Katharina, o dragoste altfel, toată viaţa.

În Viena începe construirea febrilă de teatre şi săli de spectacol. Va dărâma zidurile cetăţii, va deschide porţile ei şi ochii lumii. Cei mai buni arhitecţi din oraş sunt desemnaţi să proiecteze, una după alta, clădiri de teatru. Şase vor fi în total numai în capitala imperiului. Dar lucrurile nu se opresc aici, apar doi arhitecţi prieteni care sunt puşi să deseneze noi şi noi clădiri pentru toată Europa Centrală şi de Est. De la Hamburg la Odessa, teatrele se ridică precum ciupercile după ploaie. 48 în treizeci de ani. Rareori realizarea unui teatru durează mai mult de un an. Iar proiectarea merge şi mai repede. Arhitecţii nu au somn. În două luni, cel mult, prezintă schiţe pentru fiecare nou teatru.

Citește tot articolul!

Sofia

Sofia
Universul e plin de reţele, e ca o imensă pânză de păianjen. Există legături nevăzute între tot ce se întâmplă” – Sofia

Spre seară, părăsi grupul fetelor şi o porni spre casă, pe drumeagul de lângă şcoală.

Tocmai se întorsese de la Bucureşti unde servise în casa unor mari industriaşi şi-n felul acesta îşi făcuse „ieşirea în lume”, cum spunea tatăl ei. Asta era regula. Îi plăcuse capitala, îi plăceau străzile animate, oamenii eleganţi, duminica la plimbare, dar, de multe ori pieptănase franjurii de la covoare muiaţi cu lacrimile ei. Îi era tot timpul dor e acasă.

A sărit din umbra tufelor de voalul-miresei care împrejmuiau şcoala, a apucat-o de mijloc şi a tras-o spre el. A sărutat-o puternic pe buze, cum nimeni n-o mai făcuse până atunci. Și apoi a luat-o la joc. A dansat toată seara numai cu ea. El era învăţătorul cel tânăr, despre care îi vorbiseră fetele, de curând venit la şcoala din satul lor. S-au întâlnit apoi seară de seară. Discutau despre istorie, poezie, despre Bucureşti şi restul lumii. Schimbau cărţi şi-şi destăinuiau visele. Era înalt, blond, frumos şi vesel. Cânta şi dansa minunat. Întâlnirile lor deveniseră ceva obişnuit pentru toată lumea. Adesea stăteau până seara târziu la poveşti în cămăruţa lui de dascăl de la parterul şcolii cu etaj de lângă zidul bisericii din Criț. Mai târziu a trimis-o la Sighişoara cu un pachet la părinţii lui, mai mult ca aceştia să o cunoască. Au urmat alte vizite la masa de prânz. Toată lumea aştepta ca ei să se căsătorească. Dar, în locul nunţii a venit războiul. Și l-a luat. Iubitul Sofiei nu s-a mai întors niciodată. A murit pe front, şi vestea i-a dat-o tatăl lui.

Sofia merge pe aleea bisericii, zăreşte un trandafir curajos, înflorit ca un nebun în toamnă şi-l sprijină cu un băţ să nu se rupă sub greutatea florii. „Trandafirul ăsta e frumos, pe el l-aş pune pe pieptul iubitului meu,” spune Sofia într-o dimineaţă în care aflu că are 93 de ani. Apoi trece încet ca o fantomă albă printre ruinele şcolii, prin locul năpădit de buruieni unde era odăiţa dascălului. Între pereţii aceia sluţi a stat împietrită de emoţie în braţele lui. Nici nu-l putea privi năucită de atâta emoţie şi aşa avea să rămână pentru tot restul vieţii ei. Sărutul lui nebun din seara aceea avea să-i lase gustul dragostei pe buze pentru tot restul vieţii. Oricâţi bărbaţi i-au mai umplut viaţa, niciunul nu i-a putut lua sărutul acela de pe buze.

Citește articolul integral!

Paul Hemmerth organizează întoarcerea

A plecat ţinându-se de cufărul părinţilor, odată cu puhoiul. Dar Germania nu i-a intrat sub piele, nu i-a devenit „acasă”. După douăzeci de ani s-a întors în satul lui Johann Schaas şi după el i-a adus şi pe alţii. Prima a fost mama lui. Apoi francezi, americani, elveţieni…

paul
quotes66Aveam o mare nedumerire. Nu înțelegeam de ce trebuie să plecăm de acasă. Simțeam o tristețe uriașă. Dar nu spuneam nimănui, mi se părea că aș comite o greșeală față de ai mei care făcuseră atâtea sacrificii, pentru ca noi să ajungem într-un loc mai bun. Doar că, pentru mine, niciun loc nu era mai bun decât de acasă.

Paul Hemmerth lucrează ca ghid internațional, face producții tv, documentare pentru posturile Arte, ZDF ș.a. Şi-a început viața de nomad la 14 ani, acum are aproape cincizeci. S-a născut la Mediaș, într-o familie de nemți. A locuit într-o casă din Centru. Acum acolo este un pub. Când vrea să meargă „acasă”, se așază la masa care ocupă locul unde era patul lui de copil: „Vezi, mama” – îi atrage el atenția – „ții minte, aici era patul meu!”, și-și scutură țigara în scrumiera de pe masa rece a barului de noapte care s-a înghesuit în încăperile casei lui.

Viața lui Paul adult pare ciudată. Paul fuge. Fuge continuu, pentru ca nodul din gât să dispară. Nodul acela de lacrimi pe care l-a înghițit și nu l-a lăsat să se vadă, în avion, când au pornit spre Germania și el era doar un puști. Paul a colindat prin lume, a muncit, a făcut bani cu care s-a întors și cumpără case în Transilvania, casele sașilor. Apoi le umple cu oameni. Şi a ales un loc anume unde să facă asta. Citește mai departe!

Americanul rătăcitor

Părintele Sava, fost Stephen în New Orleans și funcționar la First Union Bank, s-a convertit la ortodoxie de la 17 ani și, de mai bine de zece ani, trăiește la o mănăstire din Carpați.

Părintele Sava de la Mănăstirea Oașa

Merge prin curtea Mănăstirii Oaşa în pas repezit cu dulama fluturând în urma lui. Seamănă cu o pasăre coborâtă întâmplător, să se odihnească un pic pe pământ. Ridică fruntea spre turla bisericii, barba roşcată i se răsfiră în vânt şi spune: Rândunelele, le vedeţi? sunt sute, vin aici, numai ele ştiu de ce, ne umplu curtea şi valea, iar în august pleacă din nou spre ţări mai calde… Şi la New Orleans erau rândunele.

Părintele Sava, fost Stephen în New Orleans şi funcţionar la First Union Bank, s-a convertit la ortodoxie la 17 ani şi, de mai bine de zece ani, trăieşte la o mănăstire din Munţii Carpaţi.

Stephen traversează Cartierul Francez şi vede, pentru a câta oară? House of Blues, pe frontispiciul căreia, locuitorii din New Orleans, oraşul lui, au scris cu mulţi ani în urmă, cu litere mari, negre, într-un arc de cerc: „In Blues We Trust”. Cam prea înalt şi cam prea subţire, roşcat şi purtând ochelari arată ca un fir de trestie de zahăr. Are 15 ani. Stephen învaţă la Liceul Catolic şi-n ultima vreme descoperise în bibliotecă nişte cărţi ciudate. Îl descoperise pe Dostoievski. Ajuns acasă, se retrage în camera lui şi citeşte ore în şir, de cele mai multe ori noaptea. Fraţii lui cutreieră străzile, hoinăresc pe faleză, în bătaia musonului, pe Bourbon Street, pe Peter Street, umblă prin cafenele şi-n portul fremătând de oameni, iar el citeşte dincolo de geamul de la etaj, cuprins de o altă febră. Febra sufletului.

Fericirea pentru mine este altceva decât plăcerea. Le-aş despărţi. Sunt fericit când fac ceva pentru ceilalţi, când mă implic şi fac bine în jur, când mă jertfesc. O mamă se jerfeşte pentru copiii ei, un medic pentru bolnavi, un zidar pentru zidirea lui. Asta înseamnă să laşi urme după tine

Părintele Sava de la Oaşa

Oraşul se îndepărta de el, nu-i mai vedea luminile revărsându-se peste Mississippi, nu mai auzea sunetele jazzului din stradă, nici mirosul de beignete de la Cafe du Monde nu mai ajungea la el. Pentru că Stephen din New Orleans era de câteva sute de pagini la Sankt Petersburg, iar frigul şi îndoiala îi intraseră deja în oase. Ce e bine şi ce e rău în lumea asta? Care este adevărata fericire? Care e calea cea dreaptă spre adevăr, spre Dumnezeu? Catolicismul sau ortodoxia? Ce ar trebui să facă el ca să afle?

Părinţii lui, americani proveniţi din familii de vechi catolici, au crezut că e o toană a copilului aflat în prag de adolescenţă, dar o să-i treacă. Nici el n-a mai arătat vreodată, pe faţă, cam ce gânduri nutreşte, ce frământări are şi ce dorinţe ascunde. Merge mai departe, după terminarea vacanţei, la liceu, dar continuă să citească pe ascuns cărţi ale lui Dostoievski şi cărţi despre Dostoievski. Îl tulbura spiritul, caracterul acestui om, forţa şi slăbiciunea, suferinţa şi ura, dragostea şi orgoliul, patima împinsă până la exaltare a personajelor, moartea şi renaşterea lor din forţe lăuntrice alimentate de o credinţă mai presus de înţelegerea lui. Luminile calde, străvezii ale oraşului-port, muzica şi apele line ale râului erau o normalitate care nu-l mai atrăgea. În timp ce se înstrăina sufleteşte de lumea lui, o alta îi lua locul în închipuire, una exotică, îndepărtată. Lumea Estului.

Articolul a fost publicat în Revistra SINTEZA. Clic aici pentru a-l citi integral!