Când șuieră vântul pe fâșia morții

Acum e simplu. Arăți buletinul, mașina pornește mai departe și apoi doar GPS-ul îți mai spune când ai trecut vreo frontieră. Faci shopping la Milano, mergi la mall la Budapesta sau la spital la Viena, așa cum altădată mergeai de la Huși la Bacău sau la Târgul Ieșilor. După 30 de ani, începi să crezi că nici n-a fost vreodată altfel. Dar dacă te oprești în Jimbolia, unde e toamnă și bate un vânt de seacă pământul, dincolo de garduri e Serbia, iar sub picioare ai cel mai bun cernoziom din țară pentru că a fost hrănit cu carne și sânge de om, înțelegi mai bine ce a fost o graniță.

Pe tot parcursul comunismului, începând din 1949 și până la căderea lui, atât trecerea frontierei, cât și tentativa de trecere frauduloasă au fost considerate infracțiuni grave. Avea de suferit cel ce îndrăznea, dar și familia lui.

„Frontieriștii”, căci așa li se spunea, erau declarați, conform Codului Penal, articolul 245, infractori și fapta lor grav pedepsită. De multe ori plăteau cu viața. Până să ajungă în instanță, frontieristul era bătut sau împușcat, fără prea mari scrupule. El nu era văzut doar ca un trădător de țară, ci ca un „nimeni”. Odată ce a pornit spre frontieră, și-a asumat riscul de a i se pierde definitiv urma. A fost împușcat, a trecut sau a murit bătut pe câmpuri, era greu de aflat. Statisticile internaționale consemnează faptul că peste 100 de mii de români au cerut azil politic în perioada comunistă. Ei erau cei scăpați. Câți au murit, nu s-a aflat, cu adevărat, niciodată. La Tribunalul Militar din Timișoara există peste 50 de mii de dosare privind „victimele comunismului”, incluzând și dosarele grănicerilor care au folosit arma la frontieră. Victimele de pe graniță nu aveau un dosar pe numele lor, dosarul purta numele soldatului care trăsese. Dar niciunul, niciodată, nu a fost condamnat. Cu excepția unui singur caz, și el nesoluționat, toți militarii au primit verdictul de neîncepere a urmăririi penale. Iar după 1989 dosarele nu au fost redeschise, deși prim-procurorul Tribunalului Militar din Timișoara, Radu Ilina, recunoaște că acolo a fost „cea mai sângeroasă frontieră din România”.

Publicitate

Neajunsul de a te fi născut. Nu pe Rue de l’Odeon

Motto
„Sunt experiențe cărora nu le mai poți supraviețui. După ele, simți cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificație. Căci după ce ai atins limitele vieții, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic și aspirația obișnuită își pierd orice farmec și orice seducție”
Emil Cioran

Emil Cioran s-a născut pe 8 aprilie 1911 la Rășinari și a murit pe 20 iunie 1995, Paris. A fost un filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză. Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: întâmplarea de a fi om, sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, amenințarea Răului. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile și nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat, considera el.

Cioran e ca un tratament pe care bolnavul incurabil ar trebui să și-l administreze regulat. Ca un vaccin. Nu există ghid mai bun pentru ieșirea din disperare decât omul care a urcat el însuși „pe culmile disperării”. Acum un an plecam pe urmele lui, să văd cât din ce a lăsat el am păstrat noi.

---

Ne îndreptăm spre Paris și realizez că fac acest drum cu o mare strângere de inimă. Nu știu dacă Parisul din închipuirea mea mi se va confirma, dacă-l voi regăsi. E o zi incertă, de hotar între iarnă și primăvară, „nici ploaie nici soare”. Străbatem Alsacia și Lorena cu câmpurile lor nesfârșite, întinse ca apa sub cerul greu.

La intrarea în Paris, cerul tremură ușor și-i face loc unei pânze palide de lumină care se întinde deasupra Senei și a clădirilor alburii, poleind totul. Intrarea în Cartierul Latin este ca intrarea în Haos. Mașini, motociclete, trotinete, un furnicar viu, se mișcă șerpuitor, compact. Te împinge până în buza hotelului, pentru că astăzi, GPS urile sunt neiertătoare. Nefiind proiectat pentru astfel de cataclisme, orașul pare să crape. Tu mai lipseai de aici! îți zici, la capătul puterilor.

Memorabila nepăsare. Casele eroilor națiunii – în ruine

S-a născut la Milaş, azi în judeţul Bistriţa-Năsăud. Greu ne putem imagina Unirea din 1918 fără strădania lui, a lui Iuliu Hossu. A străbătut aşezările Ardealului pentru a-i strânge pe români şi a pregătit Marea Adunare de la Alba Iulia, a citit în faţa celor prezenţi, alături de alţi fruntaşi ai vremii, Rezoluţia Unirii şi a fost împuternicit, ca membru al delegaţiei ardelene care a mers al Bucureşti, să înmâneze Hotărârea de Unire Regelui Ferdinand. A fost senator în Parlamentul României şi academician. Doctor în filosofie şi teologie cu studii la Roma. A fost pe front alături de soldaţi în Primul Război Mondial. A devenit episcop şi cardinal. A fost trimis în închisori de comunişti şi biserica sa a fost scoasă în afara legii. După temniţă, a fost trimis cu domiciliu forţat la diverse mânăstiri. A murit într-un spital şi numai după moarte s-a aflat că fusese numit cardinal de către Papa de la Roma.

Era dimineaţă când am ajuns în Milaş, satul lui Iuliu Hossu. Nici nu se ridicase roua de pe ierburile uscate. Din aburul ei ceţos se iţeau turlele bisericilor de pe deal: una galbenă ca păpădia, iar cealaltă, mai mică, ca o nucă, la poalele ei. Neterminată. Din locul acela deschis ca o palmă întinsă – intrarea în sat – nu vedem nimic ce putea semăna cu casa părintească a episcopului Unirii. Găsim uşor un monument dedicat eroilor din Primul Război Mondial şi un bust nou-nouţ, al episcopului, împlântat în coasta unui dâmb, proaspăt pavat şi străjuit de steaguri. Nu demult, după intervenţiile presei care a arătat că-n satul unui artizan al Marii Uniri nu exista niciun semn al existenţei lui acolo, în semn de recunoaştere, dacă nu de recunoştinţă, autorităţile locale s-au dat peste cap şi au inaugurat un bust. Aşa cum promisese în faţa camerelor de filmat, primarul a dat numele Iuliu Hossu şcolii şi unei străzi. Dar asta abia acum, în 2018, în cel de-al 12 ceas al anului Centenar. Şi numai după ce fusese acuzat de presă, că nu făcuse chiar nimic înainte.

Zbor deasupra unei țări de cuci

Există domenii ale societății românești care în ultima sută de ani au fost supuse unor grave abuzuri, iar efectele acestora se simt și astăzi. Dacă lumea occidentală a evoluat în privința abordării medicale a minții umane, la noi domeniul încă se zbate pentru renaștere și progres. Statul român pare incapabil să preia povara tot mai grea a vulnerabilităților psihice din rândul populației, iar societatea, marcată de tranziție și sărăcie, nu ajută nici ea prea mult.

Bolile psihice se tratau în evul mediu cu flăcările rugului. Nici mai târziu tratamentul nu a evoluat prea mult. În spaţiul românesc, modernizarea a mers și mai greu. La începutul secolului trecut, nici nu apucase să se așeze bine renașterea, că a și venit modelul sovietic să radă tot. Dar unde ne aflăm astăzi? Cum arată psihiatria românească și cât preţ punem pe sănătatea mintală a populaţiei la 100 de ani de modernitate?

– Am evoluat sau am involuat?, îl întreb pe Gabriel Diaconu, într-o dimineaţă, la telefon, de la mii de kilometri. Gabriel a studiat și profesat în Occident, este medic specialist psihiatru, cu supraspecializare în suicidologie şi psihotraumatologie, intervenţie de criză şi gestionarea conflictelor interetnice. A lucrat pe mai multe proiecte internaţionale, în colaborare cu universităţi din Viena, Montreal, Kosovo, Croaţia. În România conduce un centru privat de sănătate.

„Am involuat”, vine răspunsul lui. „Profesional și instituţional suntem la pământ. Și cel mai grav”, spune Gabriel, „este că pe acest subiect se pune batista pe ţambal. Nimeni nu discută deschis și serios despre ce se întâmplă. Se fac congrese și conferinţe, la care, eu, sincer, am încetat să mă mai duc, pentru că acolo își cântă toţi în strună și prezintă studii clinice pe 50-100 de pacienţi, când în lume se fac pe mii. Nu se vorbește despre asta pentru că nu dă bine, dar se pare că suntem în top 5 ţări la consumul de alcool și demenţa cauzată de el. La depresie suntem, la fel, printre primii. La suicid în continuare avem statistici date de IML și MAI. Iar statisticile prezentate oficial merg pe cele internaţionale, ca să fim în rând cu ceilalţi. Dar nu știm care este realitatea exactă. Ca în comunism. Suntem tot prizonieri în trecut, dominanţi de modelul biocentric, sovietic, la care s-au adăugat multe altele, hibe peste hibe. Psihiatria este pe ultimul loc la investiţii, sub 5%. În ultimii 40 de ani, nu a avut loc nicio inovaţie fundamentală. De la introducerea prozacului, nimic fundamental, doar modificări de suprafaţă. Au existat câteva renașteri, dar au fost suprimate cu grijă.”

Țara de dincolo de țară

Statisticile arată că România de azi are o populație nu cu mult mai numeroasă decât la începutul secolului trecut. În primul rând pentru că mulți români au părăsit-o fugind de comunism, dar exodul românilor nu s-a oprit nici după revoluție. Dimpotrivă, milioane de oameni au luat calea pribegiei pentru că țara lor nu le putea oferi un loc de muncă. În prezent datele arată că diaspora românească este cea mai numeroasă din Italia sau Spania. Poate și din alte state. Cu toate astea, România nu s-a preocupat de soarta lor așa cum ar fi trebuit. Ce simt și ce gândesc românii din diaspora într-un reportaj România la 100, urmat de un studiu destinat valorilor sociale – În căutarea încrederii în oameni.

Singurul recensământ din perioada interbelică arată că România Mare avea 18 milioane de locuitori. Astăzi, ea are tot cam atâţia. Însă statisticile mai arată ceva. În aceşti 100 de ani, dincolo de România, în afara ei, au ajuns să trăiască alte 8 milioane de români. Unii au rămas pe lângă hartă, eliminaţi de foarfeca istoriei, dar alţii au fugit singuri, de urgia comunistă sau de sărăcie.

Au plecat vreo 6 milioane, la care se adaugă 1.947.936 de oameni aparţinând unor grupuri etnice româneşti (basarabeni, aromâni, meglenoromâni etc). Estimarea totală este că circa 7,7 milioane de români trăiesc în afara graniţelor.

Lăsaţi să se descurce singuri, ei reconstituie, în ţara unde ajung, o societate a lor, pe structuri private, un fel de stat paralel. În fond, diaspora este statul paralel cu statul, un stat al oamenilor liberi şi singuri. După primii ani de confuzie şi bâjbâială, românii îşi caută ancore, puncte de sprijin comune. Ceva de care să aparţină. Şi, cum nu le găsesc, le înfiinţează.

Un film care trezește: „Preoții români. Jertfă și rugăciune pentru Unire”

Jurnalista Cristina Liberis și echipa sa au făcut un tur de forță acum un an: la capătul lui a ieșit un documentar de 70 de minute, despre rolul preoților în Primul Război Mondial. Singurul complet pe acest subiect care s-a făcut până acum. „Trei luni am străbătut toată țara și am cules mărturii, am luat interviuri, am filmat. Ce se vede este rezultatul unui demers necesar. N-aș spune că este o lecție de istorie, dar este o pagină de istorie. Una care lipsea”, mărturisește realizatoarea.

Proiectat la Cluj la facultatea de Teologie, în fața înalților ierarhi și a preoților de azi, a făcut sala să tacă. Filmul este un prilej de meditație. Mobilizarea, spiritul organizatoric al preoțimii de atunci, generozitatea și profunzimea sentimentelor patriotice, munca lor neobosită, grija față de lucrurile esențiale și abandonarea preocupărilor strict canonice atunci când e nevoie sunt uimitoare.

„Preoţii şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care alături de ostaşi, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Ţară şi Neam”, afirma acum 100 de ani, la 10 aprilie 1918, generalul de Corp de Armată adjutant Constantin Prezan, fost Şef al Statului Major General, însărcinat cu comanda Armatei Române.

Despre rolul pe care l-a avut Biserica în Marele Război şi în realizarea Marii Uniri se cunoaşte prea puţin şi nu se vorbeşte deloc în spaţiul public. Este un capitol al istoriei acestui popor care trebuie recuperat şi cunoscut. Marea Unire de la 1918 s-a realizat datorită implicării nemijlocite a preotilor. Au luptat alături de ostaşi. Au înfruntat frigul, sărăcia, bolile. I-au îmbărbătat pe cei de acasă şi pe cei din tranşee. I-au botezat pe cei orfani. I-au hrănit şi îmbrăcat pe cei aflaţi în pribegie. Au trecut munţii voluntar pentru a fi alături de fraţii lor români. Au fost schingiuiţi, răniţi, omorâţi pentru credinţa lor. Au străbătut continente şi au trecut oceane pentru a-i face pe cei din cancelariile lumii să înţeleagă că poporul român luptă pentru unitate, pentru salvarea fiinţei lui naţionale, a identităţii şi credinţei. Au fost alături de prizonieri, ei înşişi fiind luaţi prizonieri. Au adunat toată suflarea care a mai rămas prin sate şi au ajuns la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918. Au luptat şi au învins.

Preoţii români, mobilizaţi sau voluntari, au fost cei care şi-au slujit patria mai mult decât li se ceruse.

Filmul va fi proiectat în mai multe orașe din România și este disponibil pe platforma Youtube.

Alexandru Stermin: Evaluatorilor mei. Scrisoarea unui tânăr universitar către cei care decid soarta cercetării

Evaluatorilor mei,

Vă scriu din postura în care, spre sfârşitul anului 2016, am depus o propunere de Proiect de Cercetare Postdoctorală în competiţia deschisă pe atunci de Misterul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice. Conform calendarului elaborat de organizatori, aplicaţia urma să fie evaluată până la jumătatea anului 2017, lucru care nu s-a întâmplat şi, pe cale de consecinţă, în data de 23 ianuarie, m-am trezit cu un e-mail care mă înştiinţa de primirea unui „raport de evaluare iniţial”.

După parcurgerea acestuia, aveam şansa să trimit în termen de 5 zile lucrătoare comentari, completări şi lămuriri. Nu m-am aşteptat să primesc acest e-mail care, conform calendarului trebuia să vină acum 10 luni, şi deci implicat în alte proiecte mărunte şi nesemnificative, dar planificate deja, nu mi-am găsit răgazul să vă răspund în termen. Cu îngăduinţa Domniilor Voastre, vă trimit, simţindu-mă îndatorat faţă de unele valori proprii, schiţa scurtă a unui soi de răspuns.