Un conte trimis de Franța ambasador în România în timpul Marelui Război se dovedește piesa care schimbă jocul. Goga, regele, regina și contemporanii își „scot pălăria” în fața lui: Contele de Saint-Aulaire nu venise la București să facă figurație ci să miște lucrurile spre ieșirea la liman. Va parcurge iadul războiului alături de români, îi va înțelege și-i va ajuta să nu piardă.

Se naște într-o mare familie de nobili francezi. Patru dintre înaintașii lui fuseseră ambasadori. Charles de Beaupoil Conte de Saint Aulaire merge la școala iezuiților din Bordeaux, apoi la Științe Politice din Paris. Dă concurs și intră în diplomație. Primul lui post va fi în Chile, apoi la Marsillia, în Tunisia și Maroc. Începuse războiul și Contele este chemat la Paris. Europa avea nevoie de mintea lui mai mult decât Africa în acele vremuri. Franța avea nevoie de un cineva mai eficient la București, pentru a atrage România în Alianță. Contele acesta, firav, miop, cu ochi albaștri și o mustață pală, va reuși ce ceilalți nu reușiseră. Să atragă România în Alianță și să aducă întăriri franceze pe frontul de est.

Fetele unui șef de gară

I-a fost groază de plecarea în România. Își dădea seama că e un teatru de război instabil, cu multe necunoscute. I se părea că este sacrificat, aruncat în cel mai complicat și imposibil joc de putere. Lăsa acasă o soție și trei copii îngrijorați. S-a pornit să străbată nordul Europei și apoi recea Rusie cu trenul, spre o gară mică din imensitatea necunoscută. Dar n-a cârtit: o misiune încredințată de țara ta nu se refuză.
„Am fost primit în România”, avea să scrie Contele în memoriile sale, „ca un aliat, ca un prieten și un frate. (…) În câteva clipe gara era pavoazată cu drapele românești și eram poftit să ciocnesc o cupă de șampanie pentru victoria Franței, ia cele două fete ale șefului de gară cântau Marseieza la patru mâini, la pian. Toată lumea vorbea foarte bine franceză. Compartimentul care-mi era rezervat pentru continuarea călătoriei nu avea nimic imperial, dar era plin de flori proaspete astfel aranjate încât să reproducă cele trei culori ale steagului francez și nici dulciurile pentru drum nu lipseau. Niciodată, nici la antipozi nu m-am simțit atât de străin ca în Rusia. Niciodată, nici în Franța nu am respirat atâta dragoste pentru Franța ca în familia acestui șef al unei gări mici din România, al cărei nume nici nu mi-l mai amintesc.”
Ajuns la București, va fi primit cu brațele deschise, românii se uitau spre Franța cu speranță. Va fi invitat la masă la Capșa apoi introdus la Rege și în cercurile politice și diplomatice. Este impresionat de cât de franțuzit era Bucureștiul și începe să se simtă ca acasă. „Am găsit în România mai mult ca o soră a Franței unită cu ea prin identitate”, avea să consemneze în cărțile sale, „prin ceea ce este esența spiritului nostru, prin eliminarea a ceea ce este accesoriu, contingent, accidental.”

Scara de serviciu face istorie

Situația politică a României atunci nu avea însă prea mult de-a face cu ce se vorbea în saloane sau ce librete se cântau la serate. România avea nevoie de multă viziune și luptă diplomatică pentru a ieși din încleștarea puterilor care o înconjurau. Misiunea lui Saint-Aulaire avea nevoie de ajutorul astrelor, al regilor, al bucătarilor și generalilor. Pe lângă dragostea și simpatia românilor mai era nevoie și de altceva. „Bucureștiul mișună de spioni de toate felurile și de ambele sexe”, scria Contele în jurnalul său. Cei germani erau ostentativi și mai puțin eficienți. Către Conte veneau amenintări dar care nu-l intimidau. Se felicita că-și adusese cu el doi foști servitori credincioși ai familiei sale franceze. „Spionajul domestic nu se exercita neapărat în sens unic și funcționa în folosul Franței mai mult decât în favoarea Germaniei, mulțumită bucătarului meu, un alsacian patriot care se bucură foarte repede de un mare prestigiu printre colegii săi din București. În deplasările mele prin lume, am găsit în corporația bucătarilor francezi un auxiliar prețios al diplomatiei noastre, datorită devotamentului lor față de patria-mamă, ca și prin superioritatea lor profesională. Bucătarul meu se împrieteni cu cel al unuia dintre politicienii români, care era în același timp celmai parizian și cel mai puțin francez dintre toți, domnul Alexandru Marghiloman, foarte apreciat în micile teatre de bulevard și pe hipodromurile noastre, unde culorile grajdului său de cai de curse triumfau mai des decât ideile sale în Consiliile de Coroană. La masa lui, pe drept cuvânt reputată, îi primea cel puțin o dată pe săptămână pe ministrul Germaniei și pe cel al Austro-Ungariei. Aceștia nu aveau secrete față de el și prin urmare nici pentru bucătarul său care păstrând câteva bunătăți pentru feciorii care serveau la masă obținea obținea pentru el o dare de seamă a celor vorbite între stăpânul casei și musafirii lui. Seara următoare, pe înnoptate, bucătarul meu urca până la mansarda lui din casa Marghiloman și îmi aducea note de obicei mai folositoare decât telegramele de la ministerul nostru de externe. Nicicând scara de serviciu nu și-a îndeplinit rolul în chip mai nobil”, încheie Contele francez spovedania în memoriile sale.

O zi mai lungă decât veacul

Era 17 august, dimineața. La București se anunța o friptoare de zile mari. Și chiar zi mare a fost. Domnul Brătianu semna cu reprezentanții celor patru puteri ale Antantei un tratat de alianță: în schimbul garantării integrității sale și al libertății de a-și alipi Transilvania, Bucovina și Banatul, Romania se angaja să declare război Austro-Ungariei cu toate forțele de care dispunea până cel târziu în 28 august iar puterile aliate se angajau să nu încheue pace separată până ce România nu obține satisfacție și să o admită pe picior egalitate în negocierile de pace. De acest moment a depins întorsătura lucrurilor și finalitatea războiului, reîntregirea României. La acest tratat s-a ajuns și datorită ambasadorului Saint-Aulaire, negociator devotat țării în care ajunsese să facă istorie. Își amintește discuția sa cu Regina Maria din ajunul semnării tratatului. Îi citise o scrisoare pe care acesta o trimisese Regelui Angliei și în care, la sfârșit, pomenea: „Românii nu au în inima lor decât o singură dragoste, Franța, și un singur ideal, Transilvania.” Atunci a crezut că adăugase acesta frază pe loc, numai ca să-l măgulescă. Dar Contele va fi surprins și va regreta bănuiala sa, mai târziu când va citi memoriile reginei și va avea confirmarea acestei scrisori, exact așa.
Măguliți sau nu, francezii își doriseră alianța și iată că o aveau. Numai că lucrurile nu au voluat rapid în sensul așteptărilor. Ajutorul material și militar din partea Franței întârzia. Zile, săptămâni în care parcă Franța își luase concediu de pe frontul de Est. Ambasadorul trimitea misive în care cerea ajutor. Dar fără ecou. Este impresionat de modul elegant în care câțiva români aleseseră să-și arate dezamăgirea: se plimbau tăcuți, cu capul în jos, în jurul ambasadei Franței. „Un reproș tăcut, ca și cum ar fi purtat doliul speranțelor lor, ca o rănire adâncă, dar cu atât mai greu de îndurat pentru noi”, va consemna ambasadorul.
Amintirile acestui conte despre cum au arătat toamna și iarna aceea sunt zguduitoare. Cu atât mai credibile cu cât nu poate fi suspectat de lipsă de sinceritate: era un observator străin lipsit de interesul de a supraevalua suferințele și sacrificiul României. „În România sufletele erau mai pregătite de război decât armele”, conchide el. „În cursul deplasărilor pe care le făceam pe front, automobilul meu depășea la dus și la întors piese de artilerie grea trase de vaci mânate de ostași plugari cântând.”
Își critică fără menajamente țara care întârzia să intervină și admiră noblețea poporului român care îndură și tace.
Și nici el nu s-a lăsat. A insistat pe lângă Franța până când a avut răspunsul: va trimite o misiune militară condusă de generalul Berthelot în sprijinul României. Și așa a fost. În 16 octombrie sosește misiunea franceză și începe reorganizarea armatei Româe.

Bejenia

Contele a pornit, odată cu toată lumea, cu valizele și cu personalul ambasadei cu trenul spre Iași, când s-a ordonat retragerea. A fost primit în vila modestă a unui medic ieșean, pe strada Lascăr Catargi, în spatele unei grădini, la o curte cu portiță. Foarte aproape de unde era găzduit Ionel Brătianu, pentru ca legătura dintre ei să fie mai ușoară. „Prin figura sa de vechi diplomat, ambasadorul răspândea în jur căldură şi ştia să întreţină speranţele“, spunea C. D. Dimitriu.
Pentru a menţine tonusul bun şi încrederea, pe un perete afişase o mare hartă cu mişcările frontului occidental la care veneau s-o privească nenumăraţi ieşeni, la început cu discreţie şi apoi în pelerinaj. Dar ambasadorul francez suferea îngrozitor. Departe a afișa disperarea sa, o trăia din plin. Din memoriile sale aflăm cât era de îngrijorat pentru soarta românilor, vedea în fiecare zi moartea și suferința lor.
În locuinţa lui Saint-Aulaire sosea chemarea Franţei pentru ridicarea României „îngenunchiate“. În toamna lui 1918, primea mesageri la el în casă, cu orice riscuri. Îmbrăcat în uniformă de căpitan francez, urcat într-un avion Breguet 14 neînarmat, dotat doar cu busolă şi altimetru, pilotat de locotenentului Louis Noel, decanul aviatorilor de vânătoare şi recunoaştere, la 22 octombrie 1918, Victor Antonescu a pornit spre Sofia, de acolo la Dobrici. În 28 octombrie, pe la ora 11.50, a aterizat la vreo 16 km de Iaşi, în liziera unei păduri.A coborât, s-a îmbrăcat civil şi a continuat, emoţionat, pe jos, drumul spre oraş, iar locotenentul Noel, potrivit consemnului, s-a ridicat în aer şi a aterizat, senin, pe aerodromul Iaşilor. Acolo a fost supus anchetei pazei militare, condus la Legaţia franceză, supărând pe ministrul Marghiloman, care l-a bodogănit pe Saint-Aulaire că nu respectă neutralitatea ţării, dar apoi a fost lăsat să plece cu consilierul de presă Robert de Flers, înapoi către Salonic.
Pe la ora 4 după-masă, a ajuns, anonim, şi Antonescu la domiciliul lui Saint-Aulaire. A sunat la poartă, un valet l-a primit şi l-a condus într-o cameră pregătită, unde i s-a servit o masă binevenită după lungul şi obositorul voiaj. A rugat apoi valetul să fie informat, tainic, vecinul Ionel Brătianu despre venirea sa. În câteva minute acesta a sosit, iar Antonescu i-a transmis mesajul verbal al lui Clemenceau, rezumat în cuvintele: „Români, fiți gata!“, prezentându-i situaţia frontului: Armata Dunării cu trei divizii, condusă de generalul Berthelot, sosea în 15 zile la Giurgiu. Regele urma să schimbe guvernul filogerman cu altul, care să anuleze pacea nedreaptă cu Puterile Centrale, iar armata română să se alăture trupelor lui Berthelot şi generalului Franchet d’Esperey. Începea.

Suferința

Din memoriile prea sincere ale acestui rafinat nobil francez aflăm cum se murea și cum se supraviețuia în iarna de război, o iarnă extrem de geroasă, din 1917. „Ca printr-o conspirație între natură și oameni, iarna anului 1917 a fost deosebit de aspră. La Iași termometrul cobora la -20, -30 și chiar la -40. Pe frontul francez, atunci când ploaia inunda tranșeele, soldații se consolau spunând «Și la nemți plouă!»”, în România nu se poate spune: este tot atât de frig și pentru nemți și pentru ruși”. Aici dușmanul – adică neamțul – în cele două treimi ale țării pe care le ocupă și «aliații», adică rușii, și mai brutali decât dușmanul, în Moldova pe care de asemenea o ocupau, erau înfofoliți în șubele lor, ocupaseră clădirile cele mai bune din care îi goniseră pe locatari și puseseră mâna pe lemnele de foc, lor nu le păsa de frigul ce se abătuse și mai năpraznic peste românii în zdrențe, fără case sau înghesuiți în locuințe neîncălzite.”
Chiar și pentru el procurarea de lemne era o mare problemă. Într-o dimineață proprietarul casei a intrat și i-a spus că pune pe focul din bucătărie ultimul buștean. Ambasadorul i-a cerut permisiunea să se ocupe el și și-a însărcinat angajații să cumpere lemne. A doua zi dimineața în curtea casei erau mormane de trunchiuri de copaci. Când a întrebat de unde au făcut rost atât de repede, servitorii i-au răspuns că e o pădurice mai sus, în oraș. Erau din parcul Copou. Ambasadorul i-a scris o scrisoare de scuze primarului și i-a oferit o recompensă financiară orașului, iar răspunsul primarului a fost: Nu vă necăjiți, înaintea dumneavoastră toți membrii guvernului au făcut la fel și n-au oferit nimic în schimb.
„Dimineața, ducându-mă la birou, întâlneam tomberoane care ridicau cadavrele nenorociților morți de frig pe trotuar. Deseori se afla printre ele cadavrul unei mame cu copilul ei nou-născut. A doua zi era la fel. Cultul morților, atât de viu în România, era acum redus la o operație de salubritate.”

„Aliații” ruși

În confesiunile sale, ambasadorul îi va pomeni pe aliații ruși de fiecare dată cu ghilimele, sugerând că-I considera așa-ziși aliați, aliați falși. Iar jurnalul generalului Berthelot îi confirmă spusele, și el pomenește faptul că rușii opreau pe teritoriul lor trenurile cu ajutoare care veneau dinspre Franța spre România.
Iată cum descrie Contele de Saint Aulaire situația: „În această Moldovă suprapopulată, subalimentată, devastată,mizeria și foametea, din care ia naștere tifosul exantematic, făceau mai multe victime decât focul inamic. În spitalele care refuzau să mai primescă lumea, lipsea totul în afară de devotament. Lipseau lemnele, rufăria, pansamentele, instrumentele chirurgicale, lipseau anestezicele. Răniții și bolnavii le implorau pe infirmiere să pună capăt suferințelor lor, să-I ucidă. Urletele de durere acopereau gemetele muribunzilor. Materialul sanitar, expediat de Franța-neglijență sau sadism?- era reținut tot de Rusia, care, după ce dezlănțuise toate aceste suferințe, nu preda leacurile furnizate de alții. Acestea nu vor începe să sosescă la Iași decât în trenuri însoțite de ofițeri francezi, detașați din misiunea noastră militară care, condamnată la inactivitate de statul major rus va deveni un fel de soră-șefă a cestui imens spital sau a acestei grădini a supliciilor. Grădini funebre erau aceste săli de spital, unde în timpul iernii crengi de brad și ramuri de merișor s-au flori în primele zile ale primăverii împlinesc cum pot acestă dragoste pentru natură care, la români , nu se stinge decât odată cu ei. În mijlocul acestei vegetații, lumânările, aprinse la căpătâiul morților și muribunzilor, aminteau de un altar tulburat de strigăte de durere.”

Înţelegând deznădejdea populaţiei, ambasadorul francez a făcut din Legaţia ieşeană un loc de rezistenţă spirituală şi încurajare a celor deprimaţi de evenimente. „În odăile sale, vor spune martorii evenimentelor, vizitatorii găseau pe mese buletine de ştiri, venite prin instalaţia de radio-telegrafie şi multă încredere în victoria finală, deşi uneori şi frontul apusean era dominat de centralişti.
Guvernul din Paris a trimis la Iaşi mari personalităţi ale culturii franceze, precum dramaturgul Robert de Flers, ducele de Luynes, ce răspândea în jur farmec şi încredere, Marchizul de Belloy (ataşat naval), cavaler fără frică şi fără reproş, mândru de dubla sa patrie, România şi Franţa, marchizul de Vogue, marchizul de Veysins şi doctorul Lancien. Între ei se afla celebrul gazetar E. Tavernier de la „Le Temps“, care se informa mereu de necesităţi şi probleme şi promova o atmosferă favorabilă României în presa parisiană.”

Sfârșitul unui război și începutul altuia

„Lupta” de la Versailles care a urmat războiului nu a fost mai ușoară. „Saint-Aulaire a avut un rol important în semnarea Alianței dar și în trimiterea de către Franța a misiunii militare franceze în România”, explică Sorin Iftimi, istoric ieșean. „Cursul războiului a arătat că ambele ne-au fost de folos. Nu știu cât a putut să se implice în tratativele de pace, dar a jucat un rol important în tratativele de război.După armistițiul cu Germania din 7 mai, misiunea franceză a plecat, dar el a rămas. A dus până la capăt misiunea sa și greul alături de români.”
În 1930 un mare artist francez, Andre Lavrilier, a creat la comanda României o medalie cu efigia ambasadorului Charles de Beaupoil, Conte de Saint-Aulaire, pentru prietenia pe care ne-a purtat-o. „Relațiile cu Franța erau atunci foarte amicale. Exista un fel de fascinație față de cultura acestei țări. Limba diplomaților la Iași în timpul acela era limba franceză, iar documentele diplomatice din Ministerul de Externe, până la Duca, erau redactate în limba franceză. Franceza era limba diplomației atunci. Clasa educată din România vorbea franceza, aveau dădace franțuzoaice și asta dura de la Napoleon încoace.”

Urmele unui nobil aristocrat

Legătura aceasta a durat și după război. Ambasadorul a solicitat în timpul războiului misiunea militară, iar după război, pe cea culturală. El a obținut protocolul dintre cele două state prin care Franța se angaja să susțină cu resurse de intelectualitate crearea învățământului în România Mare, Misiunea s-a desfășurat sub coordonarea chiar a rectorului Academiei de la Paris, fratele președintelui Poincare.
După ce misiunea diplomatică a Contelui în România s-a încheiat a fost numit ambasador în Spania (1920) și în Regatul Unit (1921-1924. A publicat biografii (Talleyrand, 1936, François-Joseph, 1945) și memorialistică. În România au apărut un volum intitulat „Confesiunile unui bătrân diplomat” sub semnătura sa și o culegere cu discursurile și articolele sale despre România din vremea șederii sale aici.
„Contele de Saint-Aulaire a făcut parte din aristocrația franceză, era un diplomat dintr-o familie veche de diplomați. De aceea, ținuta, atitudinea și felul în care gândea erau diferite. Și în armată aristocrația era la fel. Iar Primul Război Mondial a fost ultimul război în care clasa aceasta a mai jucat un rol”, conchide Sorin Iftimi, istoric din Iași.
Cât despre urmele sale pe aici, Sorin Iftimi nu știe să existe vreo stradă care să-i poarte numele, iar casa în care a locuit cât a stat la Iași nu mai există, s-au construit multe în jurul ei, apoi a dispărut și ea.

Goga și fratele

Am găsit printre articolele din presă, publicate în anii ’30, de Octavian Goga, unul anume despre prietenul său, Contele de Saint-Aulaire.
„Participând la toate evenimentele care atingeau soarta noastră, domnul de Saint-Aulaire era și protector și sfetnic”, scria Goga, „dar era în același timp și receptacolul de fiecare clipă al nenorocirilor care ne loveau din belșug. Pare că-l văd în vechea casă boierescă de la Iași, cu fața crispată de veștile descompunerii rusești. Cât de aproape se simțea el de noi atunci, când vedea trecând pe strada Lăpușneanu batalioanele românești cu ochii vii și cu marș repede și cum se întuneca la defilarea muscalilor bolovănoși care hăuleau tărăgănat un cântec de pe Volga sau boșevizați desonorau Marselieza, cu chiotul lor prelung, venit dintr-un fund de prăpastie. Cum credea în biruința soldaților noștri și cum i se umezea privirea în Piața Unirei când ofițerii și soldații ardeleni, foști prizonieri în Rusia își făceau intrarea ca voluntari în armata română. Contele de Saint-Aulaire se coborâse atât de adânc în suferința noastră de veacuri că se zguduia și el de fiorii revederii noastre.
Nu mai rezistam la aerul de îngropăciune generală din jurul nostru și hotărâsem să străbat nebunia rusească în drum spre Paris. I-am cerut un pașaport francez, l-am rugat pe Robert de Flers să-mi caute din piesele lui un nume cu inițialele mele, – m-a botezat imediat Olivier Guerot, – am confecționat pașaportul mi-a mai dat un mesaj cifrat pe o hârtie de țigări către Ministrul Franței de la Stockholm și am plecat ducând cu mine, de-a lungul stepelor rusești încrederea în izbândă și amintirea privirii adânc scrutătoare a Contelui de Saint-Aulaire. Ne-am revăzut peste câteva luni la Săliște lângă Sibiu unde admirabilii noștri țărani se adunaseră cu miile la praznicul libertății să-l vadă pe omul în care a vibrat durerea lor. Era atât de mișcat în fața acestei mulțimi, că neștiind ce să le spună, m-a îmbrățișat și m-a sărutat. Țăranii își scoseseră pălăriile și era tăcere de biserică împrejurul nostru. Nu le-am putut rosti decât trei cuvinte: E fratele nostru…”

En fin

Pensionat la 58 de ani, Contele s-a retras în castelul din Malartrie, în Black Perigord. A scris cărți, a condus „Revue d’histoire diplomatique“, publicaţia Societății de istorie diplomatică, a ținut coloana de politică externă în „Le Figaro” și a urmărit îngrijorat lumea. A murit în 1954, „lăsând amintirea unui mare diplomat care a servit țării sale, într-o perioadă tulburătoare, cu onoare și patriotism”, așa cum consideră un compatriot al său contemporan, J. Bonnal.  Aflat în inima ținutului Perigord, în valea Dordogne, castelul La Malartrie devenit hotel, are vedere la unul dintre cele mai frumoase sate din Franța, La Roque Gageac. Îngropat într-o buclă a râului Dordogne, la poalele stâncilor înalte, în plină amiază când i s-a făcut fotografia, are o climă aproape mediteraneană. Castelul oferă o priveliște excepțională asupra satului medieval și a râului Dordogne. Poate că, privind lumea de acolo, Contele de Saint-Aulaire păstra o vagă speranță.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s