Statisticile arată că România de azi are o populație nu cu mult mai numeroasă decât la începutul secolului trecut. În primul rând pentru că mulți români au părăsit-o fugind de comunism, dar exodul românilor nu s-a oprit nici după revoluție. Dimpotrivă, milioane de oameni au luat calea pribegiei pentru că țara lor nu le putea oferi un loc de muncă. În prezent datele arată că diaspora românească este cea mai numeroasă din Italia sau Spania. Poate și din alte state. Cu toate astea, România nu s-a preocupat de soarta lor așa cum ar fi trebuit. Ce simt și ce gândesc românii din diaspora într-un reportaj România la 100, urmat de un studiu destinat valorilor sociale – În căutarea încrederii în oameni.

Singurul recensământ din perioada interbelică arată că România Mare avea 18 milioane de locuitori. Astăzi, ea are tot cam atâţia. Însă statisticile mai arată ceva. În aceşti 100 de ani, dincolo de România, în afara ei, au ajuns să trăiască alte 8 milioane de români. Unii au rămas pe lângă hartă, eliminaţi de foarfeca istoriei, dar alţii au fugit singuri, de urgia comunistă sau de sărăcie.

Au plecat vreo 6 milioane, la care se adaugă 1.947.936 de oameni aparţinând unor grupuri etnice româneşti (basarabeni, aromâni, meglenoromâni etc). Estimarea totală este că circa 7,7 milioane de români trăiesc în afara graniţelor.

Lăsaţi să se descurce singuri, ei reconstituie, în ţara unde ajung, o societate a lor, pe structuri private, un fel de stat paralel. În fond, diaspora este statul paralel cu statul, un stat al oamenilor liberi şi singuri. După primii ani de confuzie şi bâjbâială, românii îşi caută ancore, puncte de sprijin comune. Ceva de care să aparţină. Şi, cum nu le găsesc, le înfiinţează.

Aşa au ajuns să construiască reţele de organizaţii şi asociaţii care reproduc o nouă ţară acolo unde se află. Pentru ei, aceste organizaţii ţin loc de mamă, de fraţi, de autoritate sau de caritate. Sunt „guvernele” lor, „primăriile” sau avocaţii lor. Reţeaua de organizaţii pe care şi-au făcut-o singuri în anii pribegiei le-a ţinut loc de ţară.

Roza

Roza emigrează din ţară în vara anului 1990, imediat după ce primele alegeri democratice din România sunt acaparate de foşti nomenclaturişti comunişti. Ca ea mai sunt sute de fugari români, în căutarea libertăţii şi bunăstării. Încercarea este hazardată, însă cu toţii cred că voinţa clinteşte munţii. Familia şi soţul rămân în patrie, iar Roza îşi construieşte o viaţă paralelă în Germania, alături de un nou iubit. Cu locuinţă, joburi şi bani destui, prezentul şi viitorul celor doi tineri par asigurate, până într-o dimineaţă, când poliţia sună la uşă. O regretabilă greşeală le schimbă pe loc soarta, iar tot ceea ce au realizat şi au visat până atunci riscă să se năruiască, ca un castel spulberat, din cărţi de joc. „Roza” va scrie povestea ei şi povestea altor Roze în câteva cărţi. Aşa a gândit jurnalista Dani Rockhoff că poate să lase mărturie despre vieţile lor, despre istoria fugii dintr-o ţară care s-a scurs tot mai mult afară.

Anca

Este din Călimăneşti, acum trăieşte la Lausanne, în Elveţia. A studiat vioara la San Francisco State University, a locuit în California, la New York şi, în fine, în Elveţia.

Într-o seară târzie, Anca îmi spune povestea ei. „Dragă Ruxandra, de fapt, eu nu am vrut să plec din România. Mama a fost cea care a insistat. Tatăl meu a fost omul de încredere al Regelui Mihai, a fost întemniţat la Bicaz după plecarea regelui şi, pentru asta, mama şi cu mine am fost persecutate, eu copil fiind. Nu aveam nicio şansă în ţară, aveam dosar şi, deşi eram unicul copil, mama m-a convins să plec”.

Despre viaţa ei în Elveţia, Anca spune că „e scumpă, dar totul merge ceas”. Din păcate, Anca a simţit de multe ori ezitările românilor de a recunoaşte că sunt români, dezbinarea dintre ei pe care n-a simţit-o la ruşi, de exemplu.

Cât priveşte sprijinul şi atenţia autorităţilor statului român faţă de diaspora, Anca are două exemple: „O colegă româncă, violonistă, venită aici la studii acum câţiva ani, cu bursă nu de la români, ci de la elveţieni, a avut o problemă cu tatăl ei care era în vizită. Fiind la ea, a făcut un atac cardiac şi a trebuit să fie internat la spital, ceea ce desigur este foarte costisitor, iar asigurarea cumpărată de ea nu acoperea nici jumătate din cheltuieli. A luat legătura cu ambasada de la Berna, nu pentru a le cere bani, dar ca s-o sfătuiască ce-ar putea face, deoarece tatăl ei nu putea fi deplasat. Răspunsul ambasadei a fost «să se descurce», deoarece Elveţia este mult mai bogată decât România si n-au decât să o ajute ei”.

„Deci nu au făcut absolut nimic, nici măcar n-au vrut să îi vorbească. Până la urmă, elveţienii, părinţi ai elevilor ei, au strâns bani s-o ajute, deşi ea nu le ceruse şi tot ei au organizat, când a fost mai bine, transportul tatălui ei în România. Mai ştiu de la părintele de aici că biserica nu este deloc susţinută financiar de către statul român, ceea ce eu gândesc că e greşit, deoarece este singurul loc unde românii se pot întâlni, măcar pentru a-şi păstra datinile şi tradiţiile. De asemenea, îmi amintesc ce prost au fost organizate birourile de vot în Europa când s-a votat actualul preşedinte, pe când americanii au avut aici birouri peste tot.În concluzie, din tot ceea ce-am auzit, cred că românii stabiliţi in străinătate sunt întru totul ignoraţi”.

Ce simte ea, violonista Anca din Lausanne, faţă de ţara ei de origine? „Eu, personal, deşi am plecat când aveam 19 ani, iar prin paşaport sunt elveţiancă si americancă, mă simt foarte româncă în suflet şi nu am uitat niciodată cum am trăit si de unde am plecat. Iar fata mea, deşi născută in Elveţia, spune cu mândrie peste tot pe unde călătoreşte în lume cu muzica ei, că ea este româncă.” […]

Acest articol este reprodus aici parțial. Citiți articolul integral în revista SINTEZA.

Vremea protocoalelor

Ministrul pentru românii de pretutindeni, Natalia-Elena Intotero, şi preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, au semnat în iulie anul acesta un protocol de colaborare între instituţiile pe care le coordonează. În baza protocolului se vor oferi studenţilor români burse dedicate consolidării expertizei academice în problematica diasporei, se vor întări legăturile dintre profesorii de limba română şi istoricii români din ţară şi din afara graniţelor şi se va sprijini realizarea de materiale didactice destinate tinerilor vorbitori de limbă română de pretutindeni.

Şi s-a mai semnat, tot în vara aceasta, un protocol cu Biserica Română. În protocol sunt reglementate eforturile comune în beneficiul comunităţilor românilor de pretutindeni „prin construcţia, reparaţia, conservarea şi dotarea bisericilor, bibliotecilor şi muzeelor, prin renovarea şi întreţinerea caselor memoriale, a monumentelor istorice şi a cimitirelor”. În cadrul parohiilor ortodoxe româneşti, conform acestui protocol, „vor fi organizate evenimente tradiţionale cu ocazia sărbătorilor, diverse manifestări culturale, tabere pentru copiii şi tinerii din afara graniţelor ţării, concursuri de limba română, derulate în cadrul proiectului «Şcoala de Duminică», ore de religie având drept scop familiarizarea copiilor cu credinţa ortodoxă, cu legătura dintre poporul român şi creştinism şi cu respectarea libertăţii religioase.”

Dar românii din Ungaria, de exemplu, compară ajutorul pe care-l oferă statul ungar etnicilor maghiari din ţările vecine cu ce oferă statul român etnicilor săi. Şi la această comparaţie, România iese prost.

Eva Simon este jurnalist român din Gyula. Ea conduce „Foaia Românească”. „Puteau să facă”, consideră ea, „pe modelul preoţilor misionari, încă din anii 1990, trebuiau trimişi şi în Ungaria profesori misionari pentru toate şcolile. Profesori plătiţi de statul român. Care i-ar fi perfecţionat zi de zi şi pe profesorii de aici, din comunitate, care în majoritate nu vorbesc prea bine româneşte. Dar România aplică, de cele mai multe ori, strategia «stingerii focului». Adică oferă ceva pe moment, fără o strategie concretă pe termen lung, cu un scop bine definit. Bursele care se acordă tinerilor noştri pentru studii superioare în România - care sunt binevenite şi pentru care mulţumim frumos - sunt aplicate - la fel - fără nicio strategie de viitor. Tinerii le tratează ca pe un drept al lor, fără vreo obligaţie. După patru - cinci ani de stat în România se întorc acasă cu diplome de medici, stomatologi, veterinari etc. şi se integrează exclusiv în societatea maghiară. Comunitatea din care au plecat şi România nu au niciun folos de la ei. Atunci când devine cineva bursier etnic în România, ar trebui să fie obligat prin contract ca 10 ani va fi activ în comunitate. La unguri, aşa e.”

Publicaţia de limbă română din Ungaria trăieşte şi ea ca o muribundă. „Sau cazul «Foii româneşti»”, continuă Eva. „Din 2009, Ungaria a înjumătăţit finanţarea pentru redacţia noastră. România doar a promis că va acorda cealaltă jumătate. În schimb, ne dă anual o sumă cât să vegeteze acest ziar, scris de doi jurnalişti. Ungaria întreţine la ungurii din afara graniţelor redacţii cu mai mulţi angajaţi, ştiind că acestea sunt focare de cultură şi identitate, în cazul minorităţilor.”

În Ucraina s-a adoptat controversata Lege a educaţiei care restricţionează predarea în limba minorităţilor naţionale. La momentul respectiv, Petro Porosenko a comunicat că reforma învăţământului „este una dintre cele mai importante reforme, care va îmbunătăţi calitatea educaţiei”, iar noua lege sporeşte rolul utilizării limbii ucrainene în procesul de învăţământ.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s