Evaluatorilor mei,

Vă scriu din postura în care, spre sfârşitul anului 2016, am depus o propunere de Proiect de Cercetare Postdoctorală în competiţia deschisă pe atunci de Misterul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice. Conform calendarului elaborat de organizatori, aplicaţia urma să fie evaluată până la jumătatea anului 2017, lucru care nu s-a întâmplat şi, pe cale de consecinţă, în data de 23 ianuarie, m-am trezit cu un e-mail care mă înştiinţa de primirea unui „raport de evaluare iniţial”.

După parcurgerea acestuia, aveam şansa să trimit în termen de 5 zile lucrătoare comentari, completări şi lămuriri. Nu m-am aşteptat să primesc acest e-mail care, conform calendarului trebuia să vină acum 10 luni, şi deci implicat în alte proiecte mărunte şi nesemnificative, dar planificate deja, nu mi-am găsit răgazul să vă răspund în termen. Cu îngăduinţa Domniilor Voastre, vă trimit, simţindu-mă îndatorat faţă de unele valori proprii, schiţa scurtă a unui soi de răspuns.

Am parcurs angoasat, din motive uşor de înţeles, cele câteva fraze, care mă caracterizau pe mine şi pe mentorul meu în funcţie de CV şi care au continuat cu păreri legate de propunerea de proiect, metodologie şi buget. Pe măsură ce citeam, în mintea mea găseam justificări şi lămuriri la aproape fiecare mică neînţelegere cu care v-aţi confruntat. Însă, fără prea multă elocvenţă, şi cred eu, băgare de seamă, din partea dumneavoastră, un paragraf din cele cinci se termină cu o frază care descrie potenţialul proiectului meu la nivelul cunoaşterii, potenţial care, nici nu mai contează acum, era scăzut în opinia dumneavoastră. Fraza asta m-a lăsat perplex şi speriat. Mi-am data seama că citesc evaluarea scrisă de „cineva” care ştie „ce” şi „cât” înseamnă cunoaşterea şi în ce măsură miezul proiectului meu o dezvăluie sau completează.

Eram bulversat, ori am fost evaluat de un om care a gândit, însuşit şi înţeles tot ceea ce s-a scris şi gândit despre cunoaștere de la Aristotel la Kant şi care a putut să-mi evalueze proiectul din perspectiva celor trei planuri ale cunoşterii: a cunoaşte că, a cunoaşte cum şi a cunoaşte ce, sau mai explicit, din perspectiva informaţiei pe care o aduce, a mijloacelor pe care le asamblează şi a virtuţilor spre care ne poartă, până la nivelul unei judecăţi drepte (orthos logos – aristoteliană), ori eram evaluat de un om care şi-a cultivat atât de mult şi bolnav ego-ul încât se crede un Mesia.

Situaţia unei îmbolnăviri a ego-ului este poate varianta cea mai plauzibililă, în contextul în care, în ultima vreme, dinamica ce s-a cronicizat în spaţiul cercetării este una care conduce uşor spre aşa ceva. Ne aflăm în situaţia în care, oficial, în institute de cercetare şi de învâţământ nu mai putem face cercetare „din drag” pentru cercetare, ci trebuie făcută o cercetare „din dragul” de a publica cât mai multe articole „vizibile”. Ca să fim finanţaţi, „trebuie” să scriem proiecte încadrate într-un anumit domeniu de trend, care nu sunt prioritar menite să ne satisfacă curiozitatea şi dorinţa de cunoaştere ci să ne crească şansele publicării unor articole în reviste cotate.

Toate acestea pentru a strânge cât mau multe puncte calculate într-o formulă ce spre final se materializează într-un număr, un indice, care ne valorizează. La o analiză simplă, plăcerea unei cercetări făcute din dorinţă autentică ne hrănea „self-ul”, miezul central al existenţei noastre, pe când valorile adunate la „indice” ne hrănesc „ego-ul”, o parte a noastră, dar exterioară nouă.

Darwin când a plecat în experiţia în jurul lumii, s-a dus din dorinţă de cunoaştere; asta era cel mai important, a căutat, s-a minunat şi a gândit frumusețea şi diversitatea viului, ca în final să elaboreaze o teorie care a luminat întreaga lume. Darwin nu a plecat cu scopul de a lumina lumea ci de a se bucura şi a se întâlni cu diversitatea viului. A făcut totul ca un joc, jocul e fără un scop, e un mijloc, o stare care ne aduce bucurie în sine. Astăzi suntem educaţi şi constrânşi să uităm de mijloacele fără scop, să dăm de la început oricărei căutări un scop. Ne aflăm în situaţia descrisă de Schiller în care „dacă orice activitate este un mijloc către un scop, atunci nici o activitate nu are valoare intrinsecă”. Fără o valoare intrinsecă a proiectelor vieţii noastre nu facem decât să ne privăm pe noi înşine de aceasta, nu ne cultivăm self-ul şi ne spoim de valori extrinseci, ne creştem ego-ul.

Poate veți spune că este exagerată ipoteza unei deviaţii de tip mesianic a personalităţii dumneavoastră, a celor care aţi evaluat proiectul în cotextul semnificaţiei lui la nivelul cunoaşterii. Sunt conştient că nu vă credeţi Mesia, dar formulând o asemena idee, care vorbeste despe cunoaştere în termeni cuantificabili, vă purtaţi „ca şi cum” sunteţi mesia. Ca să mă fac înţeles, vă rog să gândiţi sintagma „ca şi cum” în termenii lui Hans Veihinger, în care ştim că nu e aşa dar trăim ca şi cum ar fi.

Citind evaluarea, m-am găsit în ipostaza lui Marcus Auerlius confruntat cu filosofia stoică convertită la creştinism de gândirea lui Iustin Martirul şi Filosoful. Cel din urmă a pretins existenţa unei persoane în care s-a sălăşluit întreaga cunoaştere a Universului, Mesia – personificarea Logosului.

Stoicismul descria Universul ca un ansamblu de elemente interconectate între ele şi organizate într-o prefectă armonie şi ordine. Universul, numit „Cosmos”, cuvât de la care derivă tot ceea ce ţine de cosmetic şi frumos, era văzut de grecii stoici ca ceva „divin” (theion), impresioanant de frumos. Conceptul de „divin”, impersonal, obiectiv, văzut de greci, urmează să fie convertit şi transformat în divinul şi dumnezeiescul văzut de creştini, personalizat în fiinţa lui Dumnezeu. Tot acest cosmos armonios văzut de stoici avea în el legile după care funcţiona; aceste legi reprezentau înţelepciunea, cunoaşterea universului, logosul (termen care stă la baza cuvântului „logică”), concept ce va fi şi el convertit şi personalizat de creştini și folosit pentru a-l reprezenta pe Iisus.

O parte dintre filosofii stoici s-au „convertit” la creştinism şi odată cu ei au început să „convertească” să „adapteze” ideile stoice la dogmele creştine. Astfel, frumuseţea universului şi armonia lui au fost atribuite unei finţe exterioare, creatorului mitic venit din spaţiul iudeic – lui Dumnezeu. Iar logica şi legităţile după care funcţionează tot acest cosmos au fost atribuite unei fiinţe umane, lui Iisus, un om în care s-a întrupat Dumnezeu. Debutul evangleliei lui Ioan descrie întregul curs al acestei idei: „La început a fost cuvântul (logosul) şi cuvântul era la dumnezeu (theion) şi dumnezeu era cuvântul (theion).Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.” Dacă aceşti termeni nu ar fi personificaţi, nu ar fi atribuiţi unor fiinţe exterioare universului atunci afirmaţia este în totalitate stoică. Trecerea la creştinism se face cu următorul text „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui”, toată înţelepciunea acestui Univers întrupându-se într-un om.

Cunoscând limitarea fiinţei umane în putinţa ei de a cuprinde cunoaşterea, stoicii au reacţionat la ideea întrupării cunoaşterii într-un om. Din nefericire, unii dintre au ridicat sabia ca să îşi apere valorile. În toate aceste împrejurări am decis să ridic şi eu condeiul ca să reacţionez la situaţia de fapt, una cred eu, intolerabilă, în care ne aflăm toţi, şi dumneavoastră, evaluatorii mei, parte a sistemului de educaţie şi cercetare şi eu, tânăr dascăl, prins în marea horă.

Am depăşit cele 4000 de caractere „(cu tot cu spaţii)” care trebuiau să cuprindă răspunsul meu, dar m-am străduit prin efortul depus şi timpul consumat, să vă fac să înţelegeţi cât de departe suntem unii de alţii! Eu nu ştiu dacă am dreptate cu ce am spus, dar am încercat să pun pe hârtie câteva dintre argumentele care îmi justifică consternarea întâlnirii mele cu modul în care aţi făcut evaluarea, sau mai bine spus cu fundamentele de la care pleacă întreaga arhitectură a procesului de evaluare la care au fost supuse proiectele, al meu şi ale colegilor mei. Atâta vreme cât aţi făcut apel la cunoaştere şi în raport cu ea aţi cuantificat valoarea ideii mele mi-am permis insolenţa de duce gândul aşa departe, la un nivel universal, încât să înţelegeţi cât e de grav!

Ca parte insignifiantă în marele sistem educaţional şi de cercetare, profit de oportunitatea acestui context şi îmi cer iertare faţă de Socrate, Platon, Aristotel, Kant, Goethe, Newton şi mulţi alţii, care au gândit ori scris atât de mult şi atât de aproape de adevăr şi de la care n-am învăţat nimic, ci doar le-am furat cuvintele şi le folosim în bătaie de batjocură.

Domniilor Voastre vă cer un mic efort de bunăcuviinţă şi vă sugerez, din când în când răgazul unui exerciţiu de admiraţie în faţa celor care de-a lungul istoriei au încercat să ajungă la cunoştere, recunoscând la finalul epopeii lor că nu cunosc nimic!

Dacă evaluarea a fost făcută anonim şi nu stiu cine sunteţi, eu mă semnez mai jos, necăjit şi dezamăgit de situaţie, dar bucuros, că foarte aproape de mine mai există o mână de oameni care împăcaţi cu condiţia noastră de muritori şi cu neşansa de a fi ratat întâlnirea cu genialul, continuăm să scotocim, curioşi, prin universul nesfârșit din jurul nostru, pe care nici nu gândim că am putea să-l cuprindem cu mintea, dar din care ne luăm satisfacţia, mulţumirea, revelaţia şi speranţa.

Alexandru N. Stermin
Reclame

Un gând despre “Alexandru Stermin: Evaluatorilor mei. Scrisoarea unui tânăr universitar către cei care decid soarta cercetării

  1. Imi pare rau ca proiectul tau nu a fost finantat. Imi mai pare rau ca evaluarea a intarzaiat juma de an, sa nu mai vorbim de contractarea celor cativa mai norocosi, cu cel putin 10 luni intarzaiere. Imi pare foarte rau ca s-a insistat, si se insista mai departe, cu evaluatori exclusiv romani. E regretabil aproape tot ce se intampla in cercetarea romaneasca. Din pacate ei, cei din minister, nu par sa aiba remuscari. Si fii sigur ca din pacate nici ei, nici evaluatorii tai, nu-ti vor citi mesajul. Si daca l-ar citi, ar fi totuna. Astfel de fineturi lingvistice sunt atat de potrivite pt cei ce tin haturile cercetarii din tara asta, precum un costum de scafandru pt beduinii din Sahara. Iti inteleg frustrarea. Si totusi nu pot fi de acord cu motivatia ta, legata de calificativul „scazut” al potentialului proiectului tau. Sigur, nu l-am citit (proiectul), si oricum ar total irelevant, nepricepandu-ma la ce scrie acolo. Dar, din ce se intelege din textul tau, poate ca nici D-zeu nu ar fost in masura sa isi dea cu parerea vis-a-vis de potentialul cercetarii tale. Daca pt evaluarea proiectului tau ar fi fost nevoie de „un om care a gândit, însuşit şi înţeles tot ceea ce s-a scris şi gândit despre cunoaștere de la Aristotel la Kant”, sa-mi fie cu iertare, suna un pic (cam mult) pretentios, si nu ma mir daca nu s-ar gasi un asemenea om. Din acel paragraf se intelege ca proiectul tau e incredibil de complex, peste puterea oricarui alt om de a-l intelege, si eventual evalua, ceea ce este, cel mai probabil, fals.
    Ce tre sa facem nu e atat o analiza post-factum a cazurilor izolate, desi n-ai cum sa nu fii subiectiv, fiind vorba de proiectul tau, e normal. Ce ar trebui sa facem e sa zguduim din temelii acest urias cu picioare de lut care imparte „dreptate” dupa bunul plac/interes. Sa-l sabotam, sa-l zgariem, sa-l aratam cu degetul, sa radem de el. Stilul Che Guevara, fara pusca, deocamdata. Poate cam asta ai incercat si tu prin textul tau, dar cu prea putini sorti de izbanda, ma tem. Oricum, never give up, si mult succes mai departe!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s