Întâlnirea lui 100 cu 100. Mihai Şora despre România şi restul lumii. Convorbire realizată de Ruxandra Hurezean
E duminică la amiaz şi oraşul pare că nu s-a trezit încă. Într-un hol de hotel, destul de rece pentru începutul toamnei, ne întâlnim cu filosoful Mihai Şora. A fost de acord să purtăm o discuţie pentru revista Sinteza – se apropie Centenarul, iar domnia sa îşi are propriul centenar, de unde continuă să privească atent şi critic spre lume. Se bucură de viaţă, de toamnă, de iubire, de simpatia publicului, călătoreşte, primeşte premii, dar când se aşază în tăcere lângă fereastra lumii noastre trăsăturile feţei i se aspresc – nu-i plac multe din ce vede. În ultima vreme a ieşit în stradă alături de protestatari, pentru că, e nevoie de atitudine, de un nu răspicat. Gândeşte şi vorbeşte sobru, cumpătat şi cu o limpezime anume, care trece dincolo de momentul amiezii acelei zile şi de frământările ultimilor ani. Am discutat cu domnul Mihai Şora aproape două ore. Neobosit, s-a ridicat şi a pornit apoi spre aeroport. Îl aşteptau multe alte călătorii, întâlniri, evenimente. Avea să împlinească 101 ani, iar cursa sa continuă, pentru că timpul înseamnă ceva doar dacă tu îi dai un sens.
– Domnule Şora, sunteţi văzut, în agora, ca fiind foarte implicat în viaţa societăţii. Din această postură, de ce credeţi că trăim momente în care societatea pare anesteziată, apatică? Cum vă explicaţi că nu avem o elită mai reactivă?
– Eu cred că este o datorie a fiecărui om să se intereseze de soarta societăţii din care face parte, să ia atitudine dacă el are impresia că lucrurile nu merg aşa cum ar trebui să meargă şi să pună în dezbatere lucrurile care i se par lui discutabile. În cazul că nu are dreptate, să ajungă să fie convins că nu are dreptate şi să adopte opinia celorlalţi, iar în cazul în care are dreptate să i se recunoască această dreptate. Adică vorba lui să nu fie o vorbă în vânt.
La noi, vorbele foarte greu se transformă în acţiune, se transformă în realitate. Este aceasta încă o boală a noastră, o insuficienţă?
Probabil că asta vine din faptul că foarte multă vreme, în trecut, nu am fost agenţi politici, ci am suportat o politică căreia ne-am supus. Sau căreia i-am întors spatele, dacă n-am fost de acord cu ea, fără să o înfruntăm însă la modul făţiş, manifestându-ne la un mod retractil şi nu la unul activ şi eficient.
Am avut şi oameni care au acţionat, au făcut istorie. Recent am făcut un reportaj acasă la Iuliu Maniu, casa fiind o ruină. De ce uităm modelele? Iuliu Maniu este unul dintre cei care au luat atitudine şi au influenţat lucrurile.
Personalităţi care să ia atitudine au existat, dar n-au făcut curent de opinie. În cazul lui Maniu, da, el a avut această şansă de a fi făcut un curent de opinie şi a fi înjghebat în jurul lui un partid, adică o comunitate de oameni care l-au înţeles, i-au adoptat programul şi au luptat alături de el pentru ca să-l impună societăţii şi să organizeze societatea în conformitate cu acest program.
– Cum vedeţi acum societatea românească din această perspectivă? Ce şanse sunt să apară lideri care să creeze curente de opinie?
– Nu ştiu. Impresia mea este că societatea românească este destul de deslânată, în momentul de faţă. Cred că ăsta este adjectivul care i se potriveşte cel mai bine. Ea există, potenţial ea ar putea să fie înjghebată şi aşa mai departe, dar e dezlânată. Ar trebui o scânteie de entuziasm ca să cristalizeze – evident – în jurul unei personalităţi puternice, pentru că este singurul fel în care poate cristaliza o mulţime: în jurul unui gând în care să-şi recunoască propriile interese… Şanse există întotdeauna, şansa înseamnă existenţa unui anumit potenţial care ar putea, la un moment dat, să se actualizeze, să cristalizeze şi să-şi impună un punct de vedere. Acest potenţial există, n-avem decât să ne uităm în jurul nostru, el există! Trebuie însă să existe şi personalitatea care să îi permită să cristalizeze, să se manifeste şi să-şi impună punctul de vedere.
– Aţi trăit în Franţa într-o perioadă în care intelectualii erau foarte activi, când era un freamăt în jurul ideilor, cărturarii erau implicaţi politic în societate, era după război, era nevoie de aşa ceva…
– După război şi în timpul războiului, în care a existat o rezistenţă efectivă… Înainte de război, în momentul în care problema politică nu se punea cu acuitate, mulţi intelectuali şi-au permis luxul de a fi apolitici. Însă, potenţial, ei făceau parte din polis şi, în momentul în care a fost nevoie, au îmbrăţişat problematica polisului şi s-au implicat politic.
Însă trebuie să te manifeşti şi în interiorul polisului, chiar şi atunci când tensiunea nu este atât de mare şi nu te ia într-un iureş. Trebuie să ai propria ta iniţiativă de a participa la dezbaterea publică, să fii părtaş la soarta societăţii din care faci parte.
Gazetino 