De ce pleacă oamenii, când pleacă? Nu de foame, ci de frică, spun psihologii. Frica e mai tare ca foamea. Dacă ne uităm pe o hartă a umbletului omului pe mare şi pe uscat, vedem cum frica l-a mânat de la spate. Poate aşa s-a întâmplat şi cu istroromânii, dar ei nu-şi mai aduc aminte. Nu mai ştiu de ce au încărcat carele acum o mie de ani şi au pornit spre apus. Nici cum au ajuns în munţii Istriei, în pustietatea lăsată de ciumă, şi s-au oprit. Dar ştiu că ei au trăit singuri, în miezul pădurilor, fără să aştepte pe nimeni.

În inima peninsulei Istria din Croația, la 1.000 de kilometri de România, trăieşte o mână de oameni, istroromânii. Li s-a spus rumeri, ciceri, vlahi, istroromâni. Vorbesc un dialect al limbii române, un fel de dacoromână asemănătoare cu limba vorbită de moţii din Munţii Apuseni sau cu graiul celor din Maramureş. Lingvişti şi istorici au început, cam de un secol şi jumătate încoace, să-i studieze. Acum, graiul lor, dialectul istroromân, este oficial declarat de ONU foarte grav periclitat. Iar minoritatea lor, cea mai mică din toată Europa, este pe cale de dispariţie. Şi dacă va fi să dispară, ei vor aluneca în uitare fără să aibă încă o istorie scrisă a lor. Cum s-a ajuns aici? Ce se poate face pentru o minoritate care se dizolvă precum gheţarii şi curge pe cărările lumii, fără să poată fi oprită? Anul trecut, în 2016, pentru prima dată în istoria ei, România a dat 60 de mii de euro pentru renovarea unei şcoli. Dar poate o şcoală să salveze o comunitate de la dispariţie? Ce altceva s-ar mai putea face? Întâlnirea cu istroromânii şi ce se întâmplă cu ei pare a fi o experienţă la microscară pentru ce se întâmplă acum în lume, la macroscară.

E dimineaţă de mai şi aerul freamătă deasupra mării, ca aripa unei păsări. Miroase a gardenie şi oleandri, a alge şi flori de pin. Încă nu s-au revărsat hoardele de turişti peste lume şi portul dormitează tăcut şi alb în soare. Respiră. Ne aşezăm la cafeneaua de lângă un James Joyce din bronz, pus în pas de plimbare pe un pod. Şi el un călător, un căutător. În faţa noastră un magazinel de suveniruri şi-a scos deja sacoşele de pânză de pe care zâmbeşte Joyce sau pleacă o corabie, hărţile şi baloanele, flutură în adierea brizei. Las cafeaua să mai aştepte şi-mi fac loc printre porumbei, intru în bouticul cât cabina unei bărci şi caut ceva, nici eu nu ştiu exact ce. Bărbatul care vinde mă întreabă ce caut. Şi mă aud rostind pentru prima dată de când m-am pornit să-i caut, numele lor. „Ceva despre istroromâni aveţi?” Vânzătorul începe să râdă sănătos, aşa, italieneşte: „Io sono istrorumeno!”, îmi răspunde şi se uită cu satisfacţie cum m-a lăsat cu gura căscată. Ei, da, chiar aşa, ai lui au plecat de multe generaţii din Istria, nu mai vorbeşte istroromâna, dar a scris o carte în care un capitol este despre strămoşii lui, oamenii din Ciceria.

Ia cartea şi caută febril capitolul, mi-l arată şi, în italiana lui de azi, îmi povesteşte că e vorba de un erou al său, Valerio, care îşi face un prieten istroromân, la care se ascunde când este nevoit şi care se dovedeşte un om de mare omenie. Valerio va povesti în cartea lui Licio Bossi, fost istroromân, fost jurnalist sportiv timp de 20 de ani, devenit scriitor şi istoric al oraşului Trieste şi al Istriei şi proprietar de magazin cu suveniruri pe canalul din oraşul-port, cum erau cândva, pe la 1750, oamenii din Ciceria, rumerii noştri.

Licio scrie cu un fel de masochism, e crud textul lui, spune lucruri greu de ascultat când tu te duci cu entuziasm să descoperi miracolul unei rezistenţe. Şi brusc te umpli de amărăciune, începe să te doară: supravieţuitorii tăi, descoperiţi abia acum un secol, filmaţi de Discovery şi studiaţi de marii lingvişti ai lumii, n-au fost nişte răsfăţaţi ai sorţii, rătăcitorii tăi au fost chinuiţi amarnic de istorie. A naibii istorie! Cum e să te trezeşti singur pe lume, departe de orice e cunoscut ca fiind al tău şi să fii considerat de ceilalţi un străin ciudat?

Soarele devine tot mai cald, dar ţie ţi se face frig. Licio scrie în cartea lui: „… Ciceria era un ţinut puţin locuit, aşezat pe un podiş înalt, care domina drumul ce ducea de la Triest la Fiume, traversînd Cosina, Materia şi Castel Nuovo pe o parte şi povîrnişurile care dominau Pinguente, Colmo şi Lupoglavo de cealaltă parte. În capăt valea se termina la poalele Muntelui Maggiore, masivul cel mai înalt din toată Istria.

Se nu-i måţca, şoreţii jocu în cåsă.
Proverb istroromân

Un teritoriu greu de străbătut, foarte rece în lunile de iarnă din cauza puternicelor rafale de vânt din Nord. Un ţinut fără căi de legătură şi greu de cultivat. Imense mărăcinişuri şi păşuni întinse pentru turme erau singurele bogăţii ale locuitorilor Ciceriei (cicilor) Unii sunt de părere că această etnie, denumită istroromână, şi-ar trage originea din soldaţi ai legiunilor romane din colonizările Împăratului Augustus, care cu timpul s-au amestecat cu cei veniţi din Câmpia Panonică. Alţii însă afirmă că acest popor s-a format în mare parte dintr-un amestec de păstori români, uscocchi, morlacchi şi din câteva comunităţi retoromane şi friulane, tocmai pentru limba lor care conţine atît elemente balcanice cât şi retoromană. (dialect al limbii latine, folosit în nordul Italiei şi în Elveţia) Pe de altă parte acest sărman popor era privit cu foarte puţină îngăduinţă, erau consideraţi şireţi şi ageri, dar şi ignoranţi şi puşlamale. În regimentele în care se înrolau erau consideraţi gândaci, negri şi scârboşi, precum scarafagii care se strivesc cu piciorul, dar lor le era recunoscut şi curajul de-a privi moartea în faţă şi felul în care îndurau cu mare demnitate nenorocirile sau rănile chiar şi pe cele foarte grave.

Secole de-a rîndul n-au avut în satele lor nici preoţi, nici şcoli. Cât despre medici sau chirurgi, nici urmă. „Cu toate că locuitorii Ciceriei nu cunosc scrisul şi socotitul, se dovedesc pricepuţi în comerţul care se desfăşoară în localităţile de pe litoral, mai ales la Capul Istria şi Trieste.”

Şi se dovedesc, până la sfârşitul poveştii lui Licio, oameni adevăraţi, cu caracter. Autorul dă de fapt o lecţie, se autoflagelează şi-n felul acesta arată că şi el, la rândul lui, îndură cu mare demnitate rănile, chiar şi pe cele mai grave. Mult mai târziu, istroromânii vor avea în italieni nişte aliaţi de mare folos. Sub stăpânire italiană, Ciceria va avea prima şcoală în limba proprie şi tot atunci s-a făcut o comună cu satele istroromânilor condusă de Andrei Glavina, singurul lor învăţător şcolit la Iaşi, în România.

Mergem mai departe pe drumul care taie nordul Istriei, până la celalalt ţărm cu Adriatica şi de acolo spre satele în care mai trăiesc istroromâni. Între două ape, doar ea era pământ. Istria este o mare de pădure într-o mare de apă.

Oprim să întrebăm de istroromâni şi cu curajul celui care crede în hazard salut în istroromână, în limba vlaşki, cum îi spun localnicii: „Bura zi!” Bărbatul care trebăluia prin faţa casei se întoarce brusc, pune mâna la ochi să vadă pe sub soare şi răspunde pierit de emoţie: „Bura zi… ia, ia…” şi porneşte repede spre şosea vine cu mâinile întinse, râzând-plângând: „Bura zi, bura zi!” E istroromân, e Marcelo din Kostrcan. Are 80 de ani, o soţie, patru copii şi trei nepoţi. S-a născut într-o familie mare, cu mulţi fraţi, într-un sat de mai sus. El s-a făcut şofer de camion şi timp de peste 30 de ani a cutreierat lumea.

A fost şi-n România, unde i s-a părut frumos, cam ca şi pe aici. Nu toate vorbele i le înţeleg, dar repetă mai rar şi se bucură când vede lumină în ochii mei: „Pricepu-ai?!” Da, pricep că sângele are limba lui. Vrea să mergem la un pahar în „coasa” lui făcută cu „muiara” lui, pentru că mai târziu el pleacă la lucru, la pământ, şi nu-l vom mai găsi, vom găsi uşa „înclisă cu cheoia”. Ne despărţim cu greu, şi, la plecare, îl aud spunând în urmă: „Viro înca cândva la mire!”

Măslinii din cer

Guido e încă tânăr, are 62 de ani. Are două case, trei sute de hectare de pământ, livezi de măslini şi niciun copil acasă. Doar el, soţia şi câinele Hector au rămas în Cepic. Sunt prizonieri ai pământului. Au plecat toţi ai lui şi aşa s-a trezit Guido că el nu mai poate pleca. Prea mult „pamânt” îi atârna de picioare. A început să îl adune pe tălpi de multă vreme. Avea cinci ani când i s-a pus coasa în mână şi cât cuprindeai cu privirea trebuia cosit până seara. Singur. Pentru că era singurul „feţor”. Mai avea două surori, acum sunt în America şi-n Australia. De la patru ani visa Guido să fugă la oraş, dar s-a trezit că au fugit doar ceilalţi. El a rămas să „truda cu mara pamântu”. Să pască „capetele” (caprele).

Mai bire åstaz ovu nego mâre gaľira

Ajungem pe un drum îngust printre livezi, vie şi lanuri de mac pe creasta unui deal cam cât un munte. De jur împrejur vezi doar pustiul verde şi adânc al pădurilor istriene. Suntem pe dealul Miheli, dealul lui Guido, în livada lui de măslini. Deasupra lui e doar cerul şi lângă el pomul firav, alburiu, în care măslinele mici şi verzi ca nişte strugurei piperniciţi, abia s-au „polimit”. Din fiecare pomişor va scoate cam şase – şapte litri de ulei de măsline. Pe sticlele cu ulei va scrie mare Miheli şi apoi numele lui, Guido Ljubicic. Anul trecut a trimis la Pola 4-5 tone de măsline. Când se vor coace, ca-n fiecare an „le bater cu bata, pure vom pe pamânt mreje ” şi aşa va strânge măslinele şi din ele va mai trăi un an de zile.

„Feţorul” lui, Sandro, stă la Pola, e inginer acolo. Iar „feta”, Danijela, lucrează la Rijeka, la oraş.

Casa de piatră de pe deal, cu obloane la ferestre, a cumpărat-o cu câştigul muncii lui de pe două luni, şi astfel Guido vrea să-mi spună cât de ieftine sunt casele în satele lor. Vrea să facă un proiect pentru fonduri europene şi în casa de piatră cu etaj să facă o pensiune, iar livada să o extindă pe tot dealul, şi-n plus să sădească nuci. Mulţi nuci. Poate aşa se va întoarce vreun copil. Dacă nu reuşeşte să obţină fonduri, Guido va vinde şi va pleca la oraş. Singur nu mai poate.

Un alt vis al lui, amânat mereu, e să ia „motorul” şi să pornească spre România. Să o vadă cu ochii lui.

Din visul acesta ne oprim în Brdo (Deal), e un sat-cimitir. Mai trăiesc doar patru oameni şi doar doi vorbesc limba lui Guido, limba strămoşilor. Satul e scufundat în tăcere, la fel şi cimitirul unde dorm cei mulţi şi lângă ei, chiar tatăl lui. Guido merge spre piatra mormântului, atinge marmura rece şi dintre florile viu colorate spune cu jumătate de glas: „şi io ancea veri-voi”.

Numărătoarea inversă

Primul care scrie despre existenţa istroromânilor acum 200 de ani, este un preot de pe insula Krk. El va şi traduce în limba lor rugăciunea „Tatăl nostru”, pentru că istroromânii n-au avut, timp de sute de ani, nici preot, nici şcoală în graiul lor. Apoi, îi va pomeni un istoric istrian din Pazin, iar pe la 1850 Greorghe Asachi. După Asachi s-au mai interesat şi alţi istorici şi lingvişti români, dar primul care ajunge la ei este Ion Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu.

La începutul secolului XX, lingvistul Sextil Puşcariu se ocupă temeinic de ei şi limba lor. Sextil Puşcariu face o cauză din a-i sprijini pe istroromâni. Aşa cum a făcut şi Theodor Burada care l-a adus pe un tânăr din satul Valdarsa şi i-a făcut rost de o bursă de studiu la Iaşi. Acesta era Andrei Glavina, care se întoarce la Valdarsa şi în 1921, când Istria devine parte a Italiei, reuşeşte să facă pentru prima dată în istoria lor, o şcoală în limba istroromânilor, ba mai mult, reuneşte vreo şapte – opt cătune într-o comună pe care o va conduce. Dar toate astea vor dura doar patru ani, în 1925, Glavina moare. De tot ce reuşise să facă se va alege praful. Va rămâne doar un vocabular în limba strămoşească, încropit de el pe vreo unsprezece foi.

Va veni al doilea război mondial, apoi Iugoslavia peste ei şi comunismul. Istroromânii pleacă, emigrează masiv în 45, la New York şi-n Australia, după cum plecau vapoarele din porturile Istriei. Rămân foarte puţini. Dacă înainte de anul 1800 erau vreo 10 mii de istroromâni şi multe sate cu nume din limba lor, la 1900 când îi studiază Sextil Puşcariu mai erau 2.000, şapte sate (sălişte) în josul muntelui şi unul sus, dincolo de monte Magiore. Iar după venirea comuniştilor mai rămăseseră vreo 600. Acum mai sunt cam 200 de istroromâni.

Omu nicad nu-i betăr

Nu demult, prin anii 2000, câţiva oameni inimoşi, medicul Emil Petru Raţiu de la Roma şi Ervino Curtis, un scriitor italian, au lansat un SOS în largul lumii privind dispariţia istroromânilor şi a limbii lor. Au scos reviste-manifest, au organizat conferinţe şi au trezit la conştiinţă o parte a opiniei publice. Presa li s-a alăturat. N-a fost în zadar, ceva s-a mişcat în miezul lumii ocupată de obicei „cu treburi mai importante” şi, încet-încet, oameni de ştiinţă dar şi guverne, Uniunea Europeană şi ONU şi-au îndreptat ocheanul şi au fixat coordonatele unui loc din inima Istriei. Urmau să vadă ce se întâmplă acolo.

Incubatorul

Mirela Vidak stă pe bordura de piatră a şcolii din Susnjevica, la umbra unor arţari uriaşi. „Când am venit aici, acum 30 de ani, şcoala era într-o stare deplorabilă. Erau vreo 10 elevi, niciodată n-au fost prea mulţi în satele noastre. Făceam naveta de la 10 km, veneam cu maşina de pâine sau de poştă. Eram gravidă şi mi se părea tare greu… dar mi-au plăcut satul şi oamenii. Eu îi iubesc pe istroromâni.”

Cincisprezece ani mai târziu devenea directoarea şcolii. Iar şcoala era şi mai ruinată. Căzuse şi acoperişul. „Cam cu zece ani în urmă România a început să se intereseze de noi, explică Mirela Vidak, directorul şcolii, iar anul trecut statul român, Ministerul de Externe, ne-a oferit 60 de mii de euro pentru renovarea şi dotarea şcolii, fără ajutorul lor n-am fi reuşit.”

Muşåta fete, e grumbo se porta

Şcoala, o clădire veche cu etaj, e proaspăt renovată, are acoperiş nou, ferestre noi, băi moderne, curate, luminoase, scări de gresie marmorată, parchet în sălile de clase, mobilier făcut manual de un localnic, computere, bucătărie modernă cu aparatură de inox, unde bucătăreasa pregăteşte zilnic o masă caldă la amiază pentru copii.

Anul trecut în primăvară au primit banii şi în toamnă terminaseră lucrările. Acum, aici se predă pe lângă alte cursuri şi istroromâna. O învaţă cei patru copii din sat, din Susnjevica şi, dacă doresc vin şi din satele vecine. Astăzi, din maşina directoarei au zbughit-o spre clasă încă vreo trei – patru copii veniţi din Cepic.

Şcoala străluceşte de curăţenie, e răcoroasă. Pe holul de la etaj, la intrare, un raft decorativ cu obiecte din sat, un lămpaş, un fier de călcat, un bidon de tablă, (exact ca al bunicului meu in care aducea petrolul lampant) o râşniţă de cafea, semne de pregătire pentru viitorul muzeu. De pe perete îţi zâmbesc patru feţe din carton colorat, deasupra desenelor e scris numele lor, Sara, Enmary, Kristy şi Stefani. Deasupra desenelor stângace au scris numele lor şi un salut de bun venit în limba vlaşki: „Bire aț verit!”.

Azi Sara, Enmary şi colegii lor învaţă Kolurele (culorile) în limba vlahilor, limba bunicilor lor. Au feţe senine, sunt veseli şi degajaţi, stau la măsute, de jur împrejur, iar doamna invăţătoare Dionora Radola le arată cuvintele decupate în culorile pe care le exprimă: roşu, verde, alb, negru, galben… copiii repetă, mai desenează câte ceva, vorbesc şi se mişcă în voie. E ziua lui Stefani, împlineşte zece ani. Ea vrea să se facă învăţătoare şi să o urmeze pe doamna Dionora. Pe Stefani o aşteaptă viitorul, stă un pic pentru ea. Mănâncă bomboane de ciocolată, răsfoiesc albumele cu poze din România pe care le-am adus şi mă întreabă cum e ţara din care vin. Vor merge şi ei, în tabere, unii chiar au fost, împreună cu părinţii. Sara vrea să se facă doctor veterinar, iubeşte animalele, mai ales pisicile (mâţca, în istroromână), Enmary vrea să se facă dentistă, iar Kristy avocat.

Reportajul integral poate fi citit AICI!

Fotografii realizate de S. G. Mărghitaș

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s