Tibi Hartel este un biolog altfel. În fața lui, teoriile clasice de protejare a naturii au căzut, el caută acum explicații în societate pentru ce găsește în sălbăticie. Cum să înțeleagă amfibienii dacă nu înțelege omul? Și-n urma lăsată de frământările lumii actuale, el pleacă să vadă, dacă nu cumva, a apărut o broască.

Acum câțiva ani i-a venit ideea. A descoperit că sunt unii arbori considerați de om de-a dreptul inutili, prea bătrâni, prea șubrezi, putregaiuri pline de gângănii și chiar urâți, dar adevărate mine de aur. Contrar teoriilor „fasonate” ale silvicultorilor, contrar credințelor populare și contrar trendului peisagistic, arborii bătrâni au un rol foarte important, o capacitate colosală de a rezista și de a dărui omului diverse chestii. În primul rând, arborii lui Tibi Hartel sunt bătrâni, foarte bătrâni. Și sunt încă vii. Asta este deja ceva remarcabil. Biologul a construit o platformă on-line, a pus acolo informații despre ce înseamnă un arbore remarcabil, a pus fotografii cu cei descoperiți de el și i-a invitat pe oameni să mai caute și alții și să-i prezinte cum se cuvine. Așa s-a creat o hartă.

Acum harta aceasta este însemnată de 3352 de arbori remarcați de biologi, copii sau de adulți, de dascăli sau excursioniști, toți încântați de descoperire, ca și cum și-ar găsi încă un membru al familiei. Știți emisiunea aceea de la BBC, în care câte un individ pleacă prin lume să-și găsească strămoșii, rudele, familia și scormonește prin biblioteci și cimitire până dă de ei? La fel au făcut și românii dornici să afle ce fel de legătură ascunsă există între ei și câte un copac rămas în viață timp de sute de ani.

Îi găsesc, îi măsoară și le dau nume. Sunt câțiva dintre arbori adevărate curiozități, biologii și drumeții fac pelerinaje la ei. „Stejarul lui Avram”, „Stejarul lui Ștefan”, „Teiul lui Eminescu” sau „Stejarul lui Banciu” (Alma Vii), „Arborele Rotund” (Tibod), „Bătrânul Carpaților” (Mercheașa), „Arborele Bătrân” (Dăișoara), „Adam și Eva” (Rupea) – au acum un fel de buletin de identitate. Au fost măsurați, analizați, localizați.

Așa cum știi unde e casa lui Mozart pe hartă, sau turnul din Pisa, unde e Coloseumul sau Sfinxul, tot așa vei ști de acum unde e stejarul care are 800 de ani, teiul sau părul miraculos, pe lângă care au trecut hoardele barbare acum o jumătate de mileniu, sub care poeții își cântau visele sau care au adăpostit nopțile de basm ale copiilor rătăciți. Pe Lizuca și Patrocle.

Îmi amintesc emoția pe care am simțit atunci când am venit prima dată în România în urmă cu numai trei ani, văzând sistemele de păşuni cu arbori care încă funcționează – peisaje care în trecut au fost comune în toată Europa, dar care azi sunt de domeniul trecutului în regiuni întinse ale Europei. A fost atât de palpitant să descoperim aceste sisteme social-ecologice excepţionale, bogate, care încă trăiesc și respiră în România. Nu mă pot opri să nu mă întorc.

Sir Charles Burrell, unul dintre susținătorii proiectului Arbori remarcabili

Dacă te uiți atent la ei, vezi că au trăsături umane, coaja brăzdată de riduri adânci, câte un picior lipsă, umeri lăsați, cocoașă găunoasă,… dar sunt încă vii, dau ghindă sau pere pădurețe, soiuri care au dispărut în restul Europei, fac umbră pentru oi sau vite vara, adăpostesc specii de păsări care numai acolo trăiesc și nu în păduri, și-l adăpostesc pe om de frig, arșiță sau ploaie. Ce nu știam noi și nu socoteam important este că acești arbori sunt o generație pe cale de dispariție. În curând, dacă vor fi tăiați sau arși, se va termina cu istoria lor. Nu mai sunt alții care să le ia locul. O să înțelegeți de ce, dacă urmăriți povestea mai departe. Noi am mers cu biologul Tibi Hartel și studenții lui vreo 300 de kilometri ca să v-o putem spune.

Profesorul rătăcitor

Merge repede, dând din mâini ca din niște aripi mari, are obrajii roșii și rostogolește cuvinte peste pajiști parcă ar arunca semințe. Aleargă cu studenții peste câmpuri să-i găsească pe „remarcabili”, să-i cunoască, să le dea nume pentru ca pe toți bătrânii aceștia să-i aibă sub ocrotirea unui site, a unei hărți, a unui raport virtual, arme noi în calea pieirii. Iluzii. Arborii și oamenii au o relație specială, e ceva doar între ei, prizonieri în alveola timpului, ca într-o capcană. Oamenii ar ucide dacă în moartea unui bătrân de lemn n-ar vedea propria moarte. Profesorul a început cândva, ca toți ecologiștii, să macine teorii sofisticate, dar la un moment dat, și-a dat seama că sensul e greșit, că mai întâi trebuie să se ocupe de om, pe el trebuie să-l înțeleagă, pentru ca apoi să vadă cum pot salva împreună pomii. Acum face un fel de bio-antropologie, de eco-antropologie. Nu are încă o denumire exactă pentru asta. Dar în fond e vorba despre relația omului cu natura, de o viziune holistică, nu doar despre natură. El nu pledează pentru o natură pură, neatinsă de om. Natura este îmbogățită de intervenția omului, dacă intervenția este moderată, cumpătată, are scopuri bune și blândețe. „Dacă prin noroiul ăsta n-ar fi trecut roata unei căruțe, aici nu s-ar fi format băltoaca și-n ea n-ar fi fost… broasca asta”, zice profesorul zvâcnind cu mâna prin apă și scoțând la lumină un broscoi cu burta galbenă tremurând tot de spaimă și furie.

„Doar la noi mai sunt astfel de broaște, Izvorașul galben, pentru că aici mai sunt astfel de bălți. Agricultura standardizată și drumurile bune din Occident au terminat bălțile și odată cu ele neamul broaștelor cu burta galbenă. Dar nu rezolvi lucrurile împingând elemente marginale în viața comunităților, ca să devină centrale. Degeaba spui: Vreau să fie broască în balta aia! Omul locului se va uita la tine și va spune: Te-ai prostit, ești bolând? Broasca ta o fi prima mea grijă? La fel și cu arborii bătrâni. Oamenii sunt obișnuiți să-i taie pentru că sunt găunoși și le e teamă că vor cădea, se vor prăbuși peste oameni sau animale sau peste culturi. Dar dacă le arăți că legând arborele frumos cu un material blând, funie sau curea de piele și dacă îi pui un reazem sub ramuri, el mai poate trăi încă mulți ani. Poate să-i dea fructe, umbră, dar și o lecție de viață, îi poate da putere, încredere în nemurire, poate îi aduce și niște curioși din lumea largă, turiști care să ducă veste mai departe despre ce are el în ogradă, atunci altfel te va privi și va cădea pe gânduri. Pleci și când te întorci găsești părul sau plopul tot acolo, legat fedeleș cu o frânghie, să nu crape la furtună, proptit cu pari pe dedesupt și gata pregătit să înfrunte lumea care va să vină, la fel ca el, ca stăpânul lui din carne și oase. Atunci vezi semințele încrederii, te ia cu frisoane de optimism și începi să iubești omul poate mai mult decât pomul. Poate că pomul te-a ajutat să vezi omul.”

Profesorul Tibor Hartel consideră că oameni remarcabili sunt aceia care reuşesc „să te atingă”, să-ţi deschidă mintea spre ceva nou, să-ţi trezească mintea.

Tibor Hartel are 38 de ani. O nimica toată pe lângă părul de lângă el. S-a născut la Sighișoara într-o familie care nu era bogată dar avea mintea deschisă. Tatăl îl lua cu el, făceau drumeții și foarte des mergeau la pescuit împreună. Îi explica tot ce vedeau, îi arăta natura. Copilul Hartel a început să iubească peștii, broaștele, șerpii, cârtițele. I-a dus acasă, îi ținea în borcan, pentru că încă nu erau acvarii, târziu a avut unul. Mama lui mai zicea câteodată: „Copilul ăsta nu va avea o meserie bănoasă, din care să o ducă bine”. Iar tatăl lui îi răspundea: „Dar va fi fericit, va face ce-i place.” Mai târziu s-a gândit: „Care ar fi meseria care să-mi dea să mănânc din pasiunea mea și să contribui și la binele societății?” A mers la facultate la biologie, apoi a predat timp de zece ani ca profesor de gimnaziu și colegiu la Sighișoara. „Acolo am văzut că lumea e plină de oameni buni. A fost o experiență fantastică. Copiii m-au învățat limba română fără să râdă, cu dragoste și generozitate. Iar eu îi scoteam în fiecare weeked la plimbare în natură, eu îi învățam altceva”.

În 2012 a plecat cu o bursă în Germania. După acel stadiu de cercetare a dorit să meargă mai departe, simțea că la colegiul din Sighișoara se plafona. Acum este conferențiar la universitate, la facultatea de mediu și continuă să cutreiere țara împreună cu studenții lui așa cum făcea cu elevii din orașul natal. „Am considerat că predăm degeaba știința mediului dacă nu semănăm în generațiile următoare pasiunea, ei trebuie să avanseze și să descopere noi metode de ajutorare a naturii, dar pentru asta trebuie să aibă acolo germenele patimii. Fără ea nimic nu iese cum trebuie.”

În crâng nu plâng

E o zi de primăvară caldă, bate vântul pe Valea Zălanului, un vânt subțire ce albește pânzele puse la uscat și „înflorește” pământul. Câmpul e plin de toporași albaștri, de clocotiși și năsturei galbeni. Profesorul ne arată un crâng des de copaci subțirei, răsăriți din buturile unora mai mari, care fuseseră tăiați. Ne explică și cum acest tip de tăiere protejează pădurea, o întinerește, dar lasă și lemnul vechi acolo ca să lăstărească și să adăpostească habitatul unor viețuitoare care altfel ar fi pierit. Astfel, omul are lemne de foc, iar pădurea are și lemn vechi și puiet nou. „Se cheamă tăiere în crâng. Nu se mai practică în alte părți ale lumii, silvicultura modernă nu se mai face astfel de tăieri, ei curăță tot și e păcat. Omul de aici, din satele de la noi a avut grijă, a știut și a păstrat obiceiurile care ajută natura și pe el în același timp. Nu îi învățăm noi pe ei”, spune profesorul, „noi trebuie să venim și să învățăm de la ei”. Și ca să înveți de la ei, faci vreo 14 kilometri de drum de pământ. Printre păduri și porci care dorm în băltoace la soare. Mai sunt vreo 120 de oameni în sat, iarna și mai puțini, pentru că merg la copii pe timpul frigului. Oamenii, ca arborii, sunt tot mai bătrâni și mai puțini.

Trecem pe la câțiva arbori bătrâni, un păr pădureț mai strâmb. Împreună cu studenții îl eliberaseră din strânsoarea altor pomi care răsăriseră prea aproape de el și-i luau aerul, lumina. Unii arbori sunt ca oamenii, dacă nu au spațiu unde să se desfășoare suferă și cresc firavi. Părul, deși e bătrân, a rămas subțire. Dar are crengile sănătoase și în vara asta va fi plin de pere. Au făcut și un gard împletit din nuiele, așa cum fac adesea țăranii locului pe câmpuri ca să oprească pământurile din revărsarea lor după ploaie. Și poate joarda de salcie se va prinde și va fi un gard viu foarte interesant. Nici studenții și nici profesorul lor nu mai făcuseră până azi un gard de nuiele.

Pășunea cu arbori presărați

Închideți ochii și spuneți: pășune cu arbori presărați, pășune cu arbori presărați… Așa-i că o vedeți? E un câmp verde sau acoperit de o pătură vălătucită de fân uscat și pe coama lui, din loc în loc, arbori falnici, frumoși precum îi desenam noi la grădiniță cu acuarele care se întinau simetric când îndoiam foaia. Vedeți arborii cu brațe largi, întinse în părți, ușor curbate deasupra pământului, parcă ar ține greutatea azurie a cerului în curbura lor. Singuratici, liberi, locuri de adăpost și plăcere pentru om și animal, acoperișuri vii, case crescute singure din pământ pentru vietățile pământului. Arborii pe care-i vedeți sunt stejari, carpeni, peri pădureți sau tei sălbatici. Circumferința trunchiului de 2,5 metri la părul pădureț îl face „remarcabil”. În Polonia spre comparație părul este considerat „bătrân” la o circumferință de 1,8 metri. „Dacă am lua etalonul Poloniei, la noi sunt atât de mulți peri bătrâni, încât nu ne-ar ajunge o viață să-i inventarie”, spune profesorul. „Dacă am lua etalonul Poloniei, la noi sunt atât de mulți peri bătrâni încât nu ne-ar ajunge o viață să-i inventariem”, spune profesorul.

Pajiștile sunt prețioase pentru că ele arată un mod de viață, o practică rurală inteligentă, cu valoare economică, biologică și culturală. România are a doua suprafață de pajiști cu arbori presărați din Europa, după Spania.

„Conform unor cercetări recente unde am fost implicat”, explică profesorul, „România este a doua țară europeană în ceea ce privește acoperirea pășunilor cu arbori presărați, e vorba cam de 15000 de km pătrați, imediat după Spania care are vreo 19.000 de km pătrați, explică profesorul. Prin inventarierea arborilor bătrâni de pe pășuni în cadrul proiectului Arborii Remarcabili din România, am descoperit peste 2.400 de arbori bătrâni de pe 90 de pășuni numai în Transilvania. Conform cunoștințelor noastre actuale, existența unui număr mare de arbori bătrâni în peisaje de producție agricolă, cum sunt pășunile este o trăsătură unicat a Transilvaniei la nivel național și european. Pășunile de lângă Mercheașa, cu peste 400 de stejari bătrâni, Ticușu – cu 250 stejari bătrâni, Dășoara – cu alți 200, Breite-Sighișoara, și ea cu peste 200 de stejari bătrâni sau Câmpu Cetății, cu peste 300 de fagi bătrâni ar putea fi considerate adevărate miracole la nivel național și internațional”.

Dar pășunile cu arbori presărați nu există. Ele nu sunt recunoscute de legislația românească. Ba mai mult, țăranii sunt determinați de subvențiile pentru pășuni să curețe pășunile, nu să păstreze sau să planteze arbori pe ele. Oricât au încercat activiștii de mediu și biologii să atragă atenția asupra acestor pășuni, cum că ele înseamnă nu doar agricultură, ci și cultură, nimeni n-a vrut să-i asculte vreodată. Ele nu sunt protejate, nu sunt încurajate. Nu sunt.
Și acum deschideți ochii și veți vedea că pășunea cu arbori presărați e peste tot pe unde ați trecut. Ce-i drept, arborii sunt bătrâni, dar remarcabili. Iar pășunea există, nu e o fantasmă. Doar statul român n-o recunoaște. E orb și surd.

Articolul integral a fost publicat și poate fi citit în Revista SINTEZA

Anunțuri

2 gânduri despre “Remarcabilii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s