Pantalonii de velur și restul lumii

„Dacă ai judeca un pește după capacitățile sale de a se urca într-un copac, el va crede toată viața că e un prost”
Albert Einstein

Când au ajuns în Germania erau tunși toți la fel, de frizerul de pe strada lor din Mediaș și, toți aveau pantaloni la fel, din velur maro, cusuți la același croitor. Erau cei mai buni și mai eleganți pantaloni pe care-i avuseseră ei vreodată. Dar nemții, cum au dat cu ochii de ei în ușa clasei, au început să râdă. Râdeau de frizuri? Râdeau de pantaloni? Râdeau de ei? Se vedea pe ei că vin din altă parte, că alt soare și alt frig le tăbăcise pielea? Aveau altă sclipire în ochi, ca mieii primăvara? Ce aveau ei atât de caraghios încât să se prăpădească alții de râs? Veniseră în țara lor mamă, după ce ani de zile tânjiseră s-o vadă. S-au așteptat la îmbrățișări, cum te-ai duce în vizită la bunici. La ispiteli curioase: cum e acolo de unde veniți voi? E munte, e mare, e vânt, sunt avioane? Dar nu, nimeni nu-i întreba nimic, iar când deschideau gura, germana lor stâlcită dezlănțuia hohote de râs.

S-au întors nedumeriți acasă. Acasă e un fel de a spune, stăteau provizoriu la un unchi. Părinții nu le-au putut explica prea multe. Copii afurisiți! Atât ține minte Paul că le-ar fi spus. Apoi a venit viața, s-au luat cu ea, n-au mai auzit răsete, n-au mai auzit mare lucru. Când granițele s-au deschis de tot, Paul și alții ca el s-au întors acasă, în Transilvania. N-a purtat supărare pentru niște șicane copilărești, s-a întors de dor, dar n-a uitat povestea cu pantalonii de velur.

Acum poartă ce-i place, cutreieră lumea ca ghid internațional, și-a cumpărat o casă, două, trei în satul în care sașii lui erau majoritari, iar el a devenit un foarte min-minoritar printre români și țigani. Ba mai mult, ca să râdă la rândul lui de jocul de-a majoritatea cu minoritatea, a adus cu el și alți prieteni din Olanda, America, Franța, Elveția… Sunt 13 nații reprezentate acum în satul sașilor de pe Valea Târnavelor. In serile de vară, Paul îi cheamă la masă în grădina lui și din acel nou Babilon răsună râsete în 13 limbi. Râd de o poveste cu pantalonii de velur.

MODELUL

În satul lor de sași în care poarta de la intrare se închidea cu zăvoarele seara, au fost primiți de-a lungul timpului mulți „musafiri”. Dar ei trebuiau să bată mai întâi la poartă și după ce li se deschidea și erau cercetați, de unde vin și cine sunt, erau primiți cu toată inima. Așa au intrat la ei în sat mormonii, cei izgoniți din Cârța, un italian care făcea cașcaval, un doctor, un pălărier, ciobani, țigani dar și Ricu, un măcelar român. Comunitatea lor închisă și tăcută își supraveghea atent „musafirii”. Românii, aveau să povestească sașii mai târziu, erau cei mai buni imitatori ai lor și cei mai bine primiți în comunitățile nemțești.

După ce și-au luat pământuri în vecinătatea sașilor românii se uitau atent la obiceiurile lor: când îi vedeau plecând la semănat, plecau și ei, când plecau sașii la secerat, plecau și românii, când ieșeau la coasă, ieșeau și ei. Când culegeau strugurii sașii, îi culegeau și românii. Pe deal aveau biserica sașii, pe deal și-au ridicat-o și românii. Aveau sașii o societate a femeilor, și-au făcut și româncele una. Aveau sașii școală, și-au făcut și românii. Aveau sașii bibliotecă, și-au făcut și românii.

Peste ani, preotul ortodox, împreună cu cel sas vor scrie într-un caiet de dictando cam cum s-au întâmplat lucrurile în satul lor. Iar la înmormântarea lui Ricu, măcelarul, bărbat gras și greu, sașii se vor fi încolonat în spatele cortegiului, iar când vor fi obosit cei câțiva români cu sicriul pe umeri, sașii îl vor fi preluat din mers și împreună l-au urcat dealul pe Ricu, măcelarul lor.

SUFERINȚA

Anda nu avea pachețel la ea în fiecare zi. Ba chiar în niciuna. Nu avea teniși nerupți, îi lua gata purtați de la frați. Colegele râdeau de ea, nu o dată ajungea acasă umflată de plâns. Dar mahalaua Gârcin nu-i lua în seamă lacrimile. Acolo curgeau râuri de lacrimi zi și noapte, copii, femei și fete frâmântau noroaiele curților cu lacrimile lipite de obraji ca niște semne din naștere. Într-o noapte, ascultând țipetele unei femei caftite de bărbat, care brazdau bezna mahalalaei, Anda și-a promis că ea nu se va mărita la 12 ani, nu va face zece copii și nu va rămâne în bezna țigăniei. A mers mai departe la școală. Ca și cum doar ea era pe pământ, nu mai auzea și nu mai vedea batjocura din jur.

Așa a ajuns să termine facultatea și să se întoarcă la școala din mahala cu un laptop în mână, cu pantofi în picioare, o mașină cumpărată în rate și o frumoasă coadă prinsă la spate. Anda e profa deșteaptă, frumoasă, veselă, e țiganca ce spune tare că e țigancă, dansează și cântă cu poftă, vorbește limbi străine și merge în vacanță. Întrebate ce vor să se facă în viață, fetele din mahala răspund: domnișoara Anda!

STRĂINUL

Când a ajuns în Austria, Haralambie Căpățână nu avea nimic pe lume, doar o fetiță de mână. Primul lui job la Viena a fost măturător de stradă. Deși la Timișoara lucrase la un institut de proiectări, Haralambie spune că jobul lui stradal a fost cel mai bun pe care l-a avut vreodată. Se simțea liber, munca era ușoară și câștiga mult. Așa a reușit și să-și cumpere după câțiva ani casă într-un cartier vienez în care el a fost primul străin.

La început nimeni nu-i răspundea la salut. Se întorceau cu spatele. Dar el a continuat să și salute vecinii, chiar și când nu se uitau la el. Ajunsese să nu mai aștepte răspuns. Haralambie saluta, ca și cum ăsta ar fi fost un nou obicei: salută doar Haralambie. Într-o zi s-a dus la poarta unui vecin și l-a rugat să-i vândă și lui caise, mai vânduse pe stradă. Dar lui n-a vrut să-i vândă. Le-ar fi dus copiilor.

Așa au trecut ceva mai bine de doi ani, timp în care Haralambie vorbea singur cu vecinii lui. Apoi, nu știe cum, pesemne că trecuse perioada de încercare, dar încet au început să-l salute, ba chiar se întorceau ei, dacă se nimereau cu spatele și-l salutau primii. Iar, la coptul caiselor, vecinul i-a adus caise cadou, fără să-i ceară vreun ban. Acum Haralambie e bătrân, cartierul s-a umplut de străini, iar vecinii lui discută îngrijorați despre cum își fac islamiștii prozeliți în rândul tinerilor austrieci. 355 sunt plecați în Siria.

SINGURĂTATEA

Mai întâi s-au supărat pe el vecinii, apoi unchiul său a trecut în fruntea taberei adverse, organizată legal, și l-a atacat direct. Nu și-au vorbit opt ani. Nu se mai duc la nunți, botezuri sau parastase unde sunt și ceilalți. S-ar duce, dar după primele pahare încep să se certe pentru aurul din Munți și strică petrecerea. Așa că el s-a cam retras. Mai are câțiva confrați, Călin și David, dar cam atât. Ei, deși sunt mai puțini decât ceilalți, practic, o minoritate, au decis să se opună exploatării aurului conform planului unei corporații internaționale.

„Toți oamenii miros urât , dar unii put mai tare”
personaj din „The Joy Luck Club”, de Amy Tan

Toți ceilalți, inclusiv primarul se zbat să pornească exploatarea. S-ar face locuri de muncă,spun ei, ar avea toți din ce trăi. Degeaba le explică el că doar pentru o vreme. Nu vor să audă, ei acum trăiesc și acum au nevoie de pâine. Dar și alte sate de munte fac rost de pâine, chiar dacă nu au aur în pământ, le mai spune el. Degeaba. O supărare neagră ca duhul rău s-a așternut între ei.

Pe măsură ce trece timpul, tabăra lui mică primește ajutor din afara munților, de la studenți, scriitori, academicieni, istorici, oameni care înțeleg lucrurile ceva mai ușor, ei nu stau cu foamea în gât. Numai că, înmulțirea susținătorilor lui i-a atras și mai multe dușmănii. Acum este socotit trădător, i se spune că s-a aliat cu o șleahtă de pierde vară de nicăieri ca să îi împiedice pe ei să trăiască. Nu îi e ușor. Are nopți, așa cum bănuiește că au și ceilalți tovarăși ai lui, în care se simte rău. Îl ia cu dureri de stomac, simte fizic ura și supărarea care-l înconjoară. Te cerți cu un vecin sau un prieten, nu vorbești o zi, dar să dureze ani și ani, e prea mult pentru orice om.

Visează că merge la unchiul lui, dau mâna, râd și afară e soare, îl întreabă ce mai face, dacă-l mai doare piciorul stâng, iar unchiul îl poftește în casă, pune paharele pe masă și atunci se trezește. Nu, între el și restul lumii nu se mai așază paharele. Ar vrea să-i facă să se mai gândească, să înțeleagă că cei care vor aurul sunt niște lacomi, fac planurile astea în folosul lor, că la plecare îi vor lăsa și fără aur și fără munți. Că-i înțelege și știe că Aurul i-a înfometat ca pe melci, înainte să-i mănânce. Dar nimeni nu-l mai ascultă demult. O ură rece se întinde între ei, ca niște câlți de cânepă înghețată, îi ține în plasa ei la un loc, dar despărțiți.

Cei câțiva solidari ai împotrivirii din Roșia Montană au străbătut cu greu deșertul singurătății. Majoritatea lor s-a dovedit a fi departe, dincolo de munți, la șes, în marile orașe. Necunoscuții erau tovarășii lui. Și necunoscuții, cu miile, cu zecile de mii, au ieșit pe străzi îndepărtate și au strigat ce el însuși o făcea în Munții, acasă, dar nu-l asculta nimeni. A descoperit atunci cum cei ca el nu erau puțini. Doar că nu erau acolo.

Viitorul a început ieri

Alvin Toffler împărțea civilizația în trei faze sau valuri. Primul Val se referă la faza agricolă, Al Doilea Val reprezenta faza industrială, iar Al Treilea Val era civilizația contemporană. Tot el spunea că generația actuală are, ca principală sarcină politică, renunțarea la clișeele proprii erei industriale si crearea unor noi structuri de guvernare, pe baza următoarelor principii: principiul „puterii minorităților”, al „democrației semidirecte” și principiul „împărțirii deciziei”.

Principiul puterii minorităților pornește de la premisa că regula majorității – proprie erei celui de Al Doilea Val – a devenit perimată. Principiul majorității a reprezentat de-a lungul timpului o șansă în plus pentru cei săraci, fiindcă ei erau majoritatea. Dar acum,situația s-a schimbat, cultura bunăstării a produs o schimbare istorică, cei săraci au devenit în multe societăți o minoritate. Nici măcar în România, una dintre cele mai sărace țări din Europa, pe primul loc la rata sărăciei relative (25%), săracii nu mai reprezintă o majoritate.

„Nu putem înghesui lumea embrionară de mâine în spațiile tihnite de ieri. Nici atitudinile sau stările de spirit convenționale nu mai sunt potrivite”
Alvin Toffler

Toffler concluzionează că ar trebui să acceptăm diversitatea și să schimbăm mecanismele politice proprii celui de la Al Doilea Val, ceea ce ar duce la o evoluție socială și la democrația bazată pe minorități a secolului al XXI-lea. El credea că lipsa instituțiilor politice adecvate amplifică astăzi conflictul dintre minorități, ajungând uneori la violență, și făcând greu de realizat majorități. Soluția sugerată ar fi modernizarea societății, întărirea rolului minorităților și înlesnirea formării de majorități, coagularea minorităților în majorități cu scopuri și idealuri comune.

Așadar, conform acestor teorii, ar putea urma epoca democrației „mini-majoritare” – o uniune între principiul majorității și puterea minorităților. Iar acest lucru pare a fi posibil de realizat astăzi cu mai multă ușurință decât oricând, la baza acestei fuziuni stând facilitățile de comunicare liberă și nemijlocită între indivizi, minorități diverse și majorități. Dacă altădată o minoritate închisă afla cu greu informații despre cei „de dincolo de ziduri” și doar traiul în comun pe o perioadă îndelungată îi lămurea în legătură cu acele alte realități, acum informațiile sunt la îndemâna oricui și cunoașterea, „recunoașterea”, a ceea ce este și dorește „celălalt” a devenit mult mai facilă. Așa cum, ne-a demonstrat-o realitatea, noile rețele și canale de comunicare fac posibilă ca o minoritate activă să cucerească adepți ai ideilor și obiectvelor ei și să devină majoritate, peste noapte.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s