Interviu de Ruxandra Hurezean cu Andrei Codrescu despre ură și dragoste, politică și migrație
Andrei Codrescu (nume original: Andrei Perlmutter, n. 20 decembrie 1946, Sibiu, România) este un eseist, pedagog, poet și prozator american, originar din România.
A debutat ca poet în limba română, iar după emigrarea în SUA (1966) s-a afirmat ca scriitor în limba engleză, publicând poezii, lucrări cu caracter memorialistic și eseuri. Este colaborator la National Public Radio. În 1989 s-a întors în țara natală ca să transmită Revoluția Română în direct pentru programul de știri ABC’s Nightline (articolele sale au fost reluate în revista Dilema. A descris această experiență în cartea Gaura din steag (The Hole in the Flag) desemnată de suplimentul literar al ziarului New York Times drept Notable Book of the Year. Romanul său, Contesa sângeroasă (The Blood Countess) (Simon and Schuster, 1995), a devenit best seller în America de Nord. Un al doilea roman, Mesi@ a avut aceeași soartă. Volumul de versuri se numește Alien Candor: Selected Poems. 1970-1996 (Santa Rosa; Black Sparrow Press, 1996). Toate volumele au fost traduse în limba română. A publicat în The Baltimore Sun, The Chicago Tribune, Playboy Magazine și The New York Times. Predă cursuri de creative writing la Louisiana State University în Baton Rouge, Louisiana, și editează revista de avangardă poetică Exquisite Corpse: A Journal of Letters and Life. Locuiește în New Orleans. Este căsătorit și are doi fii. În vara acesta i-a fost publicat în România volumul de poeme „Arta uitării”.
Ajungea în America cu un an înaintea acelei veri de pomină: Summer of Love. Vara iubirii. Avea 19 ani, plecase din Sibiu și voia să se facă poet. S-a despărțit de mama sa, a lăsat-o în Detroit și a pornit la New York, să se arunce în brațele poeților. Brațele lor l-au primit ca pe un frate. Acolo toți erau fiii libertății. Nu erau străini, europeni, americani, albi sau negri, ci niște oameni morți după libertate și dragoste, toți erau îndrăgostiți de viață. Sute de mii de hippies s-au adunat în New York City, Atlanta, Los Angeles, Philadelphia, Seattle, Portland, Washington DC, Chicago, Montreal, Toronto, Vancouver, în orașele europene, cu San Francisco – centru al revoluției, o oală care fierbea la focul muzicii. Andrei s-a aruncat și el în vâltoarea asta, deși era evreu venit de la marginea Europei și vorbea o limbă neînțeleasă. Nu știa engleza. Dar nu a fost o barieră. A vorbit cu ochii, cu mâinile cu corpul. Iar asta l-a obligat să îmbrățișeze, să tragă de interlocutori, să-i atingă, să gesticuleze, să se apropie. Limba asta viscerală l-a făcut apoi poet. Unul dintre cei mai mari poeți americani. Om de radio, scriitor, actor, profesor universitar.
Stăm de vorbă într-o cafenea din Cluj, printre râsetele studenților și chelneri care trântesc ușile bucătăriei. Este o seară rece de toamnă și poetul tocmai și-a lansat o carte în piața orașului. Obosit, dar atent la ce avem de discutat, Andrei Codrescu se arată un om zbuciumat de îndoieli, îngrijorat de direcția în care se îndreaptă lumea, America, de simpatia pe care o stârnește ideologia lui Trump, îngrijorat de faptul că tehnica a luat-o pe repede înainte și noi, oamenii, rămânem în urmă. Psihicul, sentimentele, convingerile noastre sunt dintr-o altă epocă decât inovația digitală, spune el. Naivitatea e inevitabilă. Și anxietatea la fel.
Sinteza: Erați evreu, erați român, erați străin. Cum ați fost privit la sosirea în America? Cum era America pe atunci? Exista teama de Altul?
Andrei Codrescu:…Nu exista un Altul, era o deschidere, un gen total de simpatie spre univers. Când am ajuns eu acolo, era chiar înainte de vara iubirii, summer of love, o perioadă efervescentă. Toți eram însetați de libertate. Căutam alt mod de a întemeia o familie, alt mod de a conviețui, fără constrângeri, fără gelozie, fără proprietate. Ceva ingenuu și măreț, riposta noastră era una metaforică, vorbeam o limbă a poeziei, gesturile și actele noastre erau metaforice. Exilul era metaforic. Toți eram niște exilați, o oră de mers de acasă, cearta cu părinții și împotrivirea față de război, toate erau niște forme de exil. Am luat parte la manifestările de atunci, am trăit intens acea perioadă, ca orice tânăr de acolo, nu conta că abia sosisem în America, nici că nu știam limba și nu aveam unde să dorm. Nimeni nu avea mult mai mult și nimeni nu voia să doarmă. Am ajuns în New York, i-am spus mamei că mă duc să mă fac poet, plec să îmi cunosc confrații și am ajuns în cartierele New York-ului, umblam prin cafenele și întrebam la cine pot să dorm. M-au primit în brațele lor, poeți la care mă uitam cu admirație m-au tratat ca pe un frate. Da, atunci construiam în alveola noastră o lume a iubirii. Vă amintiți gestul cu floarea introdusă pe țeava unei arme? Asta făceam, comunicam metaforic, iar autoritățile nu înțelegeau limba metaforelor, nu înțelegeau limbajul nostru. Ne lăsau în pace. Ne considerau inofensivi, riposta noastră era altfel decât cele cu care erau obișnuiți și nu știau cum să reacționeze. Universul acela era un timp neînțeles de autorități… Până când din opozanții la război a apărut o facțiune ideologică, mai radicală, organizată. Pe aceștia i-au înțeles. Și au trecut la înăbușirea revoltei. Atunci au fost lupte de stradă, ne-au măturat pe toți. Ei mergeau mai spre comunism, noi spre trăirism. Dar n-au mai făcut deosebirea între noi și ei, ne-au considerat totuna. A venit asuprirea statului peste noi. Toată lumea a luat foc atunci, din America până în Cehoslovacia. Venise vremea răfuielii. Vedeți, pe lângă multele păcate ale urii este și acesta că ea nu alege, nu distinge, nu face diferența. Lovește orbește.
Ce rămâne, iese ceva bun din tensiunile care încearcă din când în când lumea, din răfuiala unora cu alții?
Cea mai bună moștenire este lecția de comunicare. Noi doream atunci să fim văzuți ca niște creaturi extraterestre, eram exhibiționiștii din casa de sticlă și voyeurii din afară au venit să dea cu pietre. Noi arătam lumii din casa noastră de sticlă cine suntem. Și lumea a reacționat. Așa se întâmplă și astăzi la scară mai mare între Vest și Est. Vestul a creat computerul și el este casa de sticlă în care exhibiționismul vestic se manifestă permanent. Estul, Orientul, cu acces la internet acum poate să vadă casa de sticlă a vesticului, ce face el acolo. Și voyeurul dă cu pietre sau dă năvală. E inevitabil. Exhibiționiștii sunt asaltați. Vor toți în frumoasa casă de sticlă. Sau vor s-o facă cioburi. Depinde.
Este multă luciditate aici, domnule Codrescu. Dar și vesticul se schimbă. Vedem cum America îl aclamă pe Trump, într-o proporție însemnată. Exhibiționismul acesta ne îngrijorează, nu mai credeam să reînvie vreodată acest tip de discurs, să prindă.
Da, din păcate, prinde într-o măsură surprinzător de mare. Pentru că Trump este un clovn care a ieșit din televizor, tot o casă de sticlă, unde făcea exhibiționism, dădea niște spectacole. A ieșit de acolo și le vorbește oamenilor pe limba lor. Se bazează pe prejudecățile și resentimentele camuflate până acum ale americanului de rând, care la crâșmă, după câteva pahare, așa vorbește despre femei și mexicani și imigranți, ca el. Eu am o teorie, mă rog – cred într-o teorie. Cred că ideile, sentimentele astea de tip rasist, fascist plutesc undeva în jurul planetei și cum au găsit un cap sec în care să se cuibărească, acolo se bagă. Acum și-au găsit sălașul în capul gol al lui Trump, cum altădată s-au cuibărit în al lui Hitler. Mi se pare incredibil, după atâția ani în care societățile noastre s-au guvernat democratic, s-a luptat cu prejudecățile și rasismul să vină din urmă umbra asta. Dar s-ar putea ca legile să fie mult înaintea oamenilor, ele impun reguli avansate de conviețuire, iar frustrările unor populații rămân, sentimentele se ascund, dar nu dispar și, dacă cineva le dă frâu liber, ele atunci ies la suprafață. Poate că acum se văd frustrările sudului înfrânt de nord în războiul civil…
Și Europa, aici ce frustrări sau ce pericole sunt?
Europa e un caz și mai complicat. Și ea victimă a casei de sticlă, în primul rând la porțile ei au venit imigranții, iar asta a început după războiul din Irak. Pentru Europa, imigranții sunt o problemă reală, nu una închipuită ca cele fluturate de Trump. Aici are loc ciocnirea între culturi și religii. Iar Europa are răni nevindecate. Bulversată de războaie în secolul trecut, complexată de vinovăție, ezită să ia măsuri radicale. După părerea mea are două căi, fie îi primește cu brațele deschise și îi molipsește cu cultura și valorile europene, la iluminism, fie îi distribuie prin comunități și ele gestionează situația. Acum toată lumea stă cu pumnii strânși, gata să se bată.
(Încă nu s-a atins de cafea, bea un pahar de apă și-mi povestește uitându-se la tinerii care umplu cafeneaua despre fiul său care lucrează într-un domeniu IT de vârf. Face inovații despre care nici nu mai are voie să vorbească acasă. Spune că trăiește într-o altă lume, față de care omul pare să rămână în urmă. Psihicul lui și sentimentele lui nu țin pasul cu inovația tehnică. Doar poezia pare să străbată distanțele.)
Poezia… da, ea oferă sensuri de care omul are nevoie. Dar de cine depinde să găsim o cale în situația actuală?
De guverne și de presă, de media. Foarte important ca media să-și asume rolul. Ea are cea mai mare putere în țările vestice. Trump este produsul mediei, el a luat tot aerul, a ocupat prin intermediul televiziunii tot spațiul public. Media are o mare responsabilitate pentru ce a făcut și pentru ce va fi.
Ați venit de câteva ori în România. La revoluție, dar și de atunci încoace. Și aici bântuie ura. Noii dușmani sunt străinii, sorosiștii, capitalul străin, vinovați sunt alții pentru orice ni se întâmplă.
Și aici se aplică teoria de care pomeneam: sunt resentimente, prejudecăți care plutesc în atmosferă și cineva care are nevoie de ele le agață și le repune în circulație, iar receptorii le captează ușor. Omul cu nervii răsuciți de stres cedează, se sperie repede. Multă ură a rămas neconsumată la revoluție. Nu s-a clarificat nimic și atunci ura nu s-a întrupat în vinovați dovediți, ci a început să plutească printre oameni. Când șmecherii îi indică o țintă, chiar falsă, ea acolo țintește, în direcția aia se îndreaptă. După cum sunt interesele manipulatorilor.
Ce v-a dezamăgit în evoluția societății românești?
Cel mai rău lucru care s-a întâmplat a fost că noii reprezentanți ai puterii s-au dat drept agenți ai schimbării și nu erau. Erau niște hoți și mincinoși. Au practicat neclarificarea fiecărui lucru, iar din neclarificări, din nebuloasa asta, s-au ridicat resentimentele ca un nor acid, poluând toată viața din societate. La noi nu s-a rezolvat confuzia, ci s-a întreținut confuzia, nu s-a dizolvat ura, ci s-a întreținut ura. Pe care o direcționează unii și alții acum, după cum au nevoie.
Avem reziduuri de ură din comunism, ură neconsumată. Dar și obsesia trădătorilor, ura față de capitaliștii străini, frica de conspirații, de comploturi străine…
Țara asta este țara tuturor conspirațiilor, e țara fabulelor conspirative. Am mers la un moment dat cu trenul și cum trenul merge încet – e timp de fabulații. Un domn destul de bine îmbrăcat, părea serios. Mi-a spus că e sigur, are informații sigure că acum se pregătesc măicuțele din mânăstiri pentru a fi folosite, unele ca informatoare, altele lucrează în IT și comunicații și ele au misiuni și altele care se roagă la Dumnezeu. Vă dați seama? Călugărițele?!
De unde vin fabulațiile, spaimele astea?
Din neputința de a înțelege ce se întâmplă – din complicata lume în care trăim! Tehnologia nu ține cont de intelectul uman sau de sentimente, ea ne oferă cât noi nu putem digera. Naivitatea este inevitabilă.
Ce urâți, urâți ceva, pe cineva?
Acum, că mă provoci, îmi dau seama că am o antipatie puternică față de tipul ăsta de gândire rasist promovat de Trump, față de ideile pro-naziste. Sentimentele astea de ură și iubire sunt abstracte, ele se agață de ceva și se întrupează sau nu. Își găsesc sau nu obiectul. În funcție de ce oferă societățile, dacă tensiunile au ocazia prin măsuri bune să le diminueze, oamenii se simt mai bine. Dacă nu, nu.
Societatea iubirii a rămas o utopie.
Da, un vis îndepărtat, nerealizat. Dar un vis frumos cum nu multe generații pot să-l aibă.
Articol publicat în Revista SINTEZA
Gazetino 