„Universul este plin de rețele
E ca o imensă pânză de păianjen
legături nevăzute
între tot ce se întâmplă”

Sofia Folberth din Criț

Am citit cartea Ruxandrei Hurezean mai întâi repede, din curiozitate, știind precis că o voi citi din nou, tihnit, stând să savurez nu numai informația adusă, ci și adierea adâncă pe care ți-o aduce o carte pe care citind-o savurezi nespusul.

Nu cunosc emotivitatea, sensibilitatea Ruxandrei Hurezean, dar am simțit-o citind a doua oară cartea, pentru că ea are știința adjectivelor, cum spunea Gaston Bachlard, are măiestria de a a duce concretul în ceea ce scrie, iar cititorul vizualizează totul, dincolo de ceea ce ea ne spune.

Aurora Liiceanu
Aurora Liiceanu

Când am citit tihnit cartea, mi-am spus, uite ce citesc îmi amintește de Jorge Luis Borges care scria că „suntem cu toții prinși într-un joc imens și misterios, ale cărui reguli ne scapă, dar în care participăm cu ardoare și pasiune. Acest joc este viața.” Sau ce scria Thomas Gunn: „Cred că trăim cu toții într-un vârtej de anecdote și povești. Ne creăm viețile (cei mai mulți dintre noi) sub formă de povești. Mă întreb de unde ne vine această nevoie de a te «crea» pe tine însuți.”

Ruxandra Hurezean a creat povești ascultând sașii povestindu-și viețile lor. Ne amintim propria viață ca de o carte citită demult și punând-o în cuvinte, povestind-o ea se desprinde de tine, devenind o poveste. Aceste povești devin o carte, așa cum este cartea Ruxandrei Hurezean.

Aș putea să spun că este o carte despre memorie și identitate, despre memoria afectivă, despre spațiu și suflet, despre egoistorie și egopsihologie.

Dacă iau orice personaj al cărții, găsesc istoria lui mică cufundată în istoria mare și acele adevăruri pe care el le crede ca vise, fantasme, credințe, dorințe, temeri, regrete și speranțe care i-au animat viața. Este unica versiune a vieții oricărui personaj al cărții.

Ruxandra Hurezean a avut un crez. Timp de zece ani ea a făcut reportaje, a văzut că sașii și șvabii se împuținează dramatic, că ei au povești de spus. Din „Cuvântul înainte”, scris de Anneli Ute Gabanyi, aflăm că ei, personajele cărții, sunt urmașii coloniștilor germani veniți pe meleagurile Transilvaniei în secolul XII, chemați de regele maghiar Geysa al II-lea, pentru a dezvolta economic și apăra teritoriul numit regesc, dându-li-se autonomie și independență religioasă. Și, acești germani veniți acum 800 de ani s-au bucurat, dar bucuria lor a rămas o amintire, pentru că viața le-a adus atâtea griji, năpaste și îndoieli.

M-am întrebat cum și-a ales „eroii” cărții autoarea? Căci ei sunt atât de diferiți! Și de ce au rămas aici sau de ce unii sunt rătăcitori, venind de unde au plecat și întorcându-se unde au plecat? Și cum au plecat, ca păsările, în valuri de migrație, mereu împreună, iar cei care au rămas au rămas ca păsările care nu pleacă? Dacă i-aș lua pe rând, pe acești eroi, aș spune că e greu să le găsesc ceva comun, în afară de faptul că toți sunt sași. Și, nici asta nu merge, pentru că unii au mama nemțoaică și tata ungur sau mama unguroaică și tata neamț. Ei sunt totuși oameni care au în spate un trecut. O viață de sas.

Și, mai fascinant este că personajele cărții sunt oameni ciudați.

Sofiei Folberth din Criț nu i s-a șters sărutul iubitului ei plecat la război și neîntors, nici acum, deși are 93 de ani. Fratele ei și-a îngropat un prieten în război – dacă a îngropa înseamnă a acoperi cu frunze într-o pădure un mort drag! – dar a spus că au bătut clopotele când a murit și că și acum se spune că în Germania bat clopotele când un sas transilvănean moare. Ea se simte călătoare, turistă, nicidecum nu s-a obișnuit să fie nemțoaică, deși a fost luată de fiica ei mai mult cu forța în Germania. Și acum stă când colo, când colo.

Oare ea nu s-ar înțelege cu Eginald Schlattner din Roșia, care nu a părăsit satul chiar dacă i-a plecat soția și fiica odată cu 1200 de sași din sat și a rămas să scrie, într-un sat în care mai sunt doar câțiva sași, de îngropat. Această identitate tulbure a Sofiei o are și Eginald care crede că unde s-au dus sașii nu sunt acceptați, sașii sunt priviți unde se duc ca țigani din România sau români și, de fapt, cine sunt ei? Așa ca și cele trei milioane de turci nemți care nu sunt nici nemți și nici turci.

Eginald a rămas fidel amintirii primilor germani veniți pe meleagurile Transilvaniei, el îi simte, din casa lui parohială a bisericii construită de țărani sași în 1225, mai veche ca Berlinul, pe acești coloniști, venind din mlaștinile Germaniei unde cântau broaștele, în timp ce ei cântau nemțește și se rugau latinește în biserică. Elogiul adus coloniștilor îl face pe Eginald să le fie loial, fiind acum scriitor a trei cărți minunate, lecturi în afara României, ghid turistic-cultural al Roșiei.

Sașii nu uită vitregia istoriei care a urmat venirii lor aici, în Transilvania și de aceea Hans Schaas a găsit o fabulă pentru a ilustra soarta sașilor, fabula cu iezenul – poate că este viezure sau castor, Ruxandra crede că doar el știe precis ce este iezenul -, el fiind sasul, ordonat și muncitor care a fost izgonit de vulpe care-și făcea nevoile în fața vizuinii lui, mereu. Vulpea este, după Hans, istoria care l-a vitregit pe iezen, pe sas. Vulpii i se reproșează anul 1867 al monarhiei austro-ungare, apoi Hitler, apoi Stalin, apoi vânzarea sașilor, apoi exodul din 1990. În 1910 erau 800.000 de nemți la noi, în 2011 mai erau 27. 013. Asta a făcut vulpea.

Dar, cum am spus, personajele cărții sunt atât de diferite.

Nu a plecat nici Caroline Fernolend din Viscri, acum manager, organizând comunitatea locală și devenită prietenă cu prințul Charles, și el proprietar la Viscri, nici constructorul de orgi Arnulf Einschenk din Brașov, nici profesorul de geografie Friedrich Philippi din Sibiu, care numără berzele de câteva decenii. Aflăm că la Cristian sunt 31 de cuiburi de berze și în Danemarca doar unul. Johann Schaas, singurul sas rămas în Richiș, până când nu a venit Paul Hemmerth, care a transformat satul într-o comunitate multiculturală pe oameni legându-i dragostea de natură și stilul rustic de a trăi. Simplitatea. Pentru ei „Small is beautiful” și „Less is more” sunt mai mult decât preferințe de stil de viață, sunt chiar reguli de viață. Dar ce să spun despre Laszlo Rakosy, profesor de fluturi, specialist în lepidopterologie, master în ecologie culturală din Sighișoara. Oare el n-ar fi putut fi prieten cu Vladimir Nabokov care deși este un scriitor minunat a fugărit fluturii și a găsit și un fluture care-i poartă numele?

Ruxandra Hurezean scrie cu multă sensibilitate despre singurătatea lui Peter Trimper care la câmp când muncește uită de singurătate pentru că păsările cântă, oamenii care muncesc vorbesc și râd, zumzăie vocile lor, dar care când vine acasă simte povara de a fi singur. O are pe Miți, pisica și trăiește în Charlotta/Charlottenburg, acel sat rotund, o jucărie în mâinile istoriei, unde este rezervația de cerbi, „maiestuoși, cu coarnele grele despicând aerul”. Da, acolo este un neamț și 800 de cerbi, tot ce rămas din satul rotund, unde au poposit 32 de familii cândva, demult. Să adaug că Peter are șapte frați care trăiesc în Germania? Să mai adaug că în sat fiecare familie avea un singur copil, timp de trei generații, iar în 1939 Hitler a dat un ordin ca fiecare cuplu să aibă cel puțin patru copii? Vă amintește ceva acest lucru? Vă gândiți la Ceaușescu?

Și, nu pot trece peste, Arnulf Einschenk, al cărui bunic a făcut prima orgă în 1897 și ultima în 1939, familia de lutieri având 150 de ani de vechime. Ce înseamnă secretele meșteșugului? Reghin este locul de unde se ia lemnul, spune Arnulf, este molidul din care se fac chitări și viori de Reghin, pentru că „lemnul este odihnit”. Ce este un lemn odihnit? Este un lemn care vine din păduri unde nu bate vântul, unde lemnul nu este nelinștit gândind la vântul care nu se știe când bate, un lemn care crește alinat și legănat de ceva care ține vântul deoparte de viața lui. Prima orgă la noi, s-a făcut la Feldioara, în 1429, așa apare în arhive, iar apoi orgile s-au înmulțit ca ciupercile. Toate satele aveau orgi la biserici. Astăzi mai funcționează 500, dar au fost peste 1500 de orgi. Au dispărut fie furate de țigani, fie ruinându-se odată cu biserica unde funcționau, altădată cu mândrie, apoi cu resemnare.

Dar mai este Margit Șerban, care a făcut primul transplant de măduvă în România, la Timișoara și care având mamă unguroaică și tată neamț ar fi putut prea bine s-o întindă în Germania, dar n-a făcut-o. Timpurile se schimbă, cei mai tineri gândesc altfel, au în spate un trecut altfel și amintirile lor nu sunt ca cele ale Sofiei sau Eginald sau Peter Trimper?

Hans Promm a venit să investească aici, în România, stă când în Germania, când în România și poate că și alții vor face ca el. Pentru el, dragostea cea veche nu-i șoptește la ureche ca Sofiei, poate că o iubită îndepărtată nu stă în fotografie, acum cu baston, undeva în Europa. Vremurile s-au schimbat. Poate că nu se confruntă cu justificările pe care și le aduc sașii care au plecat sau sașii care au rămas. Nu putem gândi că oamenii sunt la fel și nici că lumea nu se schimbă. Poate că nu mai doresc ca o casă care „să miroase a busuioc, a lemn și cărți vechi”, poate că tinerețea este altfel, nu mai are amintirile Sofiei, cu gradinile, jocurile și dansurile din grădini, când inocența și romantismul nu era ca astăzi programat printr-un marketing agresiv. Comunitățile săsești erau mici, erau așa cum spune Sofia, o mare familie. Urbanizarea, globalizarea a schimbat sufletul omului. Trăim într-o vâltoare și fiecare trebuie să-și construiască un „acasă” al lui. Dar, pentru unii, nostalgia a rămas, așa cum ți se poate întâmpla să mergi la Probstdorf, zis Stejăriș, și să vezi un mic râuleț, cu un podeț arcuit, sub care plutesc rațe, peste care se lasă nepăsător de leneș crengile unor sălcii și să nu te gândești la peisajele olandeze medievale.

Nu mă pot desprinde de cartea Ruxandrei Hurezean fără să admir pasiunea ei pentru istoriile orale, pentru istoriile mici ale celor care au trăit rupturi dramatice, s-au confruntat cu obstacole ca cele ale prințului care voia mâna prințesei. Căci ce este plecarea din „provincia” ta, cum numește Alain de Botton copilăria și adolescența, dacă nu o dezlipire dureroasă din care se nasc amintirile care te pot bântui când nici nu te aștepți. Ele vin nechemate.

Ruxandra Hurezean a scris o carte minunată și, chiar dacă este plină de personaje reale, nu mă pot minuna de cât de fascinante sunt poveștile lor. O femeie își caută trăirile tinereții cu regretele neîmplinirii, altcineva scrie, își scrie viața și gândurile, cineva stă într-o lume de cerbi și cu o pisică lângă el, altcineva numără berzele sau aleargă după fluturi, cineva operează într-un spital, cineva pune cărămizi la genealogia unor lutieri, cineva face afaceri și umblă prin lume. Nu vi se pare că deși toți au ceva comun sunt atât de diferiți sau că fiind atât de diferiți au ceva comun?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s