„România are, dintre toate ţările Europei, cel mai mare număr de doctori la milionul de locuitori”, atrăgea atenția Solomon Marcus. Statisticile confirmă acest lucru. Dacă media în Europa este de 200 de doctorate la milionul de locuitori, România are 251 de doctorate, plasându-se peste Franța sau Marea Britanie. În același timp, țara noastră se situează în coada clasamentului privind indicatorul de inovare, iar nivelul de dezvoltare și progres al societății este mult sub nivelul celorlalte țări.

Atunci, cum se explică faptul că suntem în topul clasamentului ca număr de titluri academice și în coada statisticilor privind nivelul de dezvoltare? Ce anume a făcut să explodeze „industria de doctorate” și cum s-a ajuns la un nivel aproape generalizat de precaritate și plagiat în rândul producției intelectuale, cea care ar trebui să tragă după ea națiunea, să aducă plus de cunoaștere și progres? Cum de nu s-au produs soluții la problemele atât de numeroase ale societății românești dacă fabricile de intelectuali produceau atât de multă cultură, în sensul larg al termenului? Cum de nu s-a creat o piață a cererii și ofertei de idei dacă nevoile sunt uriașe și producția intelectuală la fel?

Dincolo de aprecierile generalizante și caracteriale care țin de mentalități și comportamente naționale, fenomenul are cauze concrete, care țin de strategii și practici curente din universități și societate.

Cu alte cuvinte, cohorta de doctori în științe, mai mare decât în orice altă țară europeană, n-a apărut din senin și nici multele teze plagiate sau slabe n-au apărut fără niște cauze reale despre care aproape nimeni nu vorbește. Degeaba țipăm în spațiul public că am prins încă un plagiator dacă nu mergem la fundamentul greșelilor de gestionare a fenomenului. Iar întreținerea fenomenului și continuarea minciunii scade și puțina încredere în intelectualitate, în producția de știință a națiunii, ceea ce face și mai imposibil de atât, apariția unei piețe a ideilor și contribuția la progresul societății. Cine i-ar comanda studii și cercetări, analize și soluții unei universități dovedită că a acordat titluri de doctori pentru lucrări plagiate și lucrări slabe? Ce încredere mai are societatea în expertiza și onestitatea mediului academic?

Cum s-a pornit „goana” după doctorate și de ce

O scurtă incursiune printre fapte și date ne conduce la explicații relevante asupra fenomenului. El n-a venit din senin. Nu s-a produs pentru că într-o dimineață, la micul dejun, un obscur politician de provincie și-a pus în cap să-și impresioneze iubita cu titlul lui de doctor în filosofie. Deși acolo s-a ajuns, nu așa a pornit „nebunia”.

Fenomenul masificării a cuprins universitățile românești aflate în goana după bani. Finanțarea pe cap de student a făcut să se coboare mult standardele, sub orice nivel al închipuirii. „Când predam la universitate”, își amintește Sebastian Lăzăroiu, politolog, „am văzut vreo 6-8 cohorte de studenți, de la o cohortă la alta erau mai slabi. Dacă în primii ani, în ’98, avusesem 50 de studenți, doi ani mai târziu erau 75 cu taxă și 75 fără taxă. Iar peste încă doi ani, 150 cu taxă și 150 fără taxă. Când am ajuns la 300, am zis gata, plec! Nu puteai să faci mare lucru nici cu 150 de studenți, dar cu 300! Și cum să ai doctoranzi buni dacă ai studenți slabi? Dacă nu te poți ocupa de studenți, din cine să iasă doctorii buni, performanți? Cantitatea a slăbit calitatea.”

În același timp funcționa o lege care acorda un spor salarial de 15% celor care au doctoratul în domeniul lor de activitate. Acest lucru a declanșat un val de cereri din partea funcționărimii de stat – o să vedeți că în mediul privat n-a funcționat – de a avea respectivul titlu pentru un câștig bănesc.

Legea 128/1997 acorda recompensa aceasta celor din învățământ, apoi ea s-a extins și-n alte domenii, cu o întrerupere intervenită în 2010 și reluată în legea salarizării din toamna lui 2015. Sporul de 15% ar urma să se aplice bugetarilor cu doctorat. Dar măsura de recompensă salarială a doctoratului nu a fost singurul stimultent, și profesorii conducători de doctorate erau stimulați prin reducerea normei de ore didactice dacă erau conducători de doctorate.

Dacă acest lucru pare firesc, nefirească a fost creșterea numărului de universități în toată țara, de la Târgu Jiu la Bacău și Târgoviște, care a creat o cerere foarte mare de cadre universitare. Numai în Oradea au apărut trei universități private pe lângă cea de stat. Ori, Legea Educației presupunea titlul de doctor pentru a ocupa astfel de posturi. Mii de doctorate au apărut peste noapte. Coordonatorii lor se deplasau în toate colțurile țării dacă era nevoie. S-a lucrat intens, ca la Bumbești-Livezeni.

Așadar, mai mulți studenți, mai multe universități, mai multe doctorate – mai multe cadre universitate.

Nu conta cum îl obțineau, important era să-l aibă. Dar rezultatele nu s-au întors în societate, ca un plus de expertiză și profesionalism. Spuneți-mi, faptul că șeful de la Vamă are doctoratul și era plătit cu 15% în plus la salariu, face ca lucrurile în vamă să meargă mai bine cu 15%?”, întreabă Radu Nechita, conferențiar la Universitatea Babeș-Bolyai.

Numărul mare de doctoranzi – numai la începutul lui 2012 erau 23 de mii – a făcut aproape imposibilă atingerea unui standard rezonabil de calitate. Dar a făcut posibilă temporizarea intrării tinerilor pe piața muncii, în care nu își găseau un loc. Aceasta, cred cei mai mulți universitari cu care am discutat, a fost o strategie politică.

„Statul nu avea o soluție pentru atâția tineri fără perspeciva reală a unui loc de muncă pe piață și atunci, sistemul Bologna le-a oferit o soluție salvatoare, i-au ținut ocupați pe tineri în sistemul de învățământ universitar: trei ani licența, doi ani masterul și trei-patru ani doctoratul, ceea ce însemna o amânare a coliziunii cu piața cu cel puțin cinci ani față de sistemul precedent”, consideră Aurel Codoban, profesor de filosofie.

Fiecare guvern a dorit să amâne momentul dificil, măcar cât va fi la putere.

De ce nu avem idei

Un tânăr doctorand are o bursă de 700 de lei pe lună. Ce poate să facă el cu banii ăștia? Să plătească o chirie, să-și întrețină soția, copiii, să cumpere cărți, să cumpere materiale de studiu, ce să facă? Nu poate acoperi nici măcar cheltuielile stricte, dar să investească în materialele experimentale și instrumente de studiu necesare. Dacă îndrumătorul nu are proiecte ca să-i poată susține și pe doctoranzi cu materiale de cercetare nu se pot descurca. Și atunci, cele mai multe teze de doctorat sunt axate pe subiecte teoretice, se adoptă cea mai ieftină formulă. Din trei-patru cărți mai fac una, că asta nu-i costă nimic. Merg în biblioteci și citesc, apoi scriu. Mai greu este în domeniul științelor aplicate, ca la noi, în științele agricole, unde trebuie să lucrezi în teren, să semeni, să aștepți să răsară, să măsori, ca să compari îți trebuie mai mulți ani, se întâmplă să fie ani asemănători, dar dacă ai ghinion și vremea e foarte diferită, ți se schimbă datele de referință și trebuie să repeți experimentul într-un alt an. Cine te susține? Câți ani îți permiți să pierzi pentru un titlu care nu mai valorează mare lucru pentru că aproape oricine îl are? Face societatea, piața, diferența între o lucrare bună și una proastă? Între un doctor bun și unul slab? Cum îi motivezi să studieze serios și să producă idei utile, aplicabile în societate? Nu avem cerințe de idei din societate. Nu avem o listă de probleme care ar trebui studiate și la care ar trebui găsite soluții venită din partea ministerelor sau a instituțiilor coordonatoare din diverse domenii și din care să alegem teme de doctorat. Căci, dacă ne-ar da astfel de direcții de studiu, dacă ar formula cerințe, ar trebui să și susțină financiar costurile. Și atunci, cum să fie atenția doctorandului îndreptată spre cercetarea de durată, eficientă, dacă nu are resurse pe termen lung? Nu-și permite! Face ce-și permite: compilează din cărți. Și, cu astfel de lucrări, nu realizezi progres. Noi avem noroc cu domeniul nostru mai altfel, putem să mai facem cercetare pe baza noastră materială, dar nu pot să nu văd ce se întâmplă în general, ca fenomen”, explică Liviu Mărghitaș, profesor la Universitatea de Științe Agricole.

Atracția deosebită față de doctorate a fost determinată și de alte facilități. Un universitar sucevean spune că „în momentul de faţă, în România se constată un număr foarte mare de doctorate care sunt date cu dorinţa expresă de a fi echivalate cu gradul didactic I” (90% dintre cursanţii şcolilor doctorale de la USV având acest scop), ca efect al unei facilităţi în acest sens acordate cadrelor didactice funcţionând în învăţământul preuniversitar. La fel se întâmplă și în sistemul medical, în învățământul superior medical. Cine are doctoratul nu mai dă examen la rezidențiat.

Un tânăr medic cardiolog explică și cum se întâmplă în realitate: „Dacă găsești un profesor care să te ia la doctorat, atunci nu contează tema pe care vrei să o studiezi, îți alegi domeniul rezidențiatului și cauți apoi tema care să se potrivescă domeniului ales. Lucrurile sunt flexibile, negociabile. Doar fraierii merg pe calea cea dreaptă care e și cea mai complicată. Iar tezele de doctorat sunt niște glume, două-trei studii de caz și gata. Cine are timp de muncă serioasă și cercetare când trebuie să urci repede pe scara ierarhică, să câștigi și tu bani, că altfel salariul de începător nu-ți ajunge să trăiești?

De ce și politicienii?

Numai în Parlamentul României, în 2014, erau 133 parlamentari cu doctorat, dar sunt și mulți alții politicieni care au obținut acest titlu. Mulți primari de la orașe și sate care au îndrăznit și au reușit. De la Florentin Pandele la Olguța Vasilescu. De ce au avut acești oameni astfel de ambiții?

Ține de psihologia poporului român”, explică psihologul Daniel David, „și de cei doi piloni centrali, colectivismul și puterea centralizată. Dacă puterea este deținută de un grup restrâns, atunci cei care vor să aibă acces la acel grup fac abuz de orice mijloace ca să acceadă acolo. Unul dintre ele fiind doctoratul. Dacă aveai acest titlu, aveai una din căile de acces la putere, erai mai aproape de cerințele grupului, care și el împrumutase mimetic, ca să se legitimeze ca vârf al piramidei, acel rang intelectual consacrat. Într-o societate în care puterea este concentrată, acccesul la ea se face prin ode aduse conducătorilor. Ori doctoratele astea sunt niște ode. Unii politicieni le cereau și alții le ofereau, ca pe ode. Nici pe departe ele nu conțin și nu vehiculează idei.

„De ce atâtea doctorate?”, se întreabă într-un articol din „Dilema Veche” și Mircea Vasilescu.

La un moment dat, pentru că le creştea salariul cu 15%, ceea ce, într-o ţară cu salarii mici, nu-i de lepădat. Dar furia doctoratelor începuse dinainte să existe acest beneficiu material şi a continuat şi după ce, la începutul crizei, guvernul a tăiat sporurile. Aşa că explicaţia trebuie să fie alta. Dragostea de ştiinţă? Dorinţa de afirmare ori de creştere a stimei de sine? Nevoia de a stârni invidia ori admiraţia colegilor de serviciu? Altceva? E posibil să fie câte ceva din toate acestea.
(…) Eu cred că dintr-un complex de inferioritate şi din sentimentul românesc al lui «dă-mi, Doamne, ce n-am gândit, să mă mir ce m-a găsit». Aflat la maximum a treia generaţie încălţată şi provenit dintr-o cultură preponderent rurală în care universităţile au apărut după căile ferate (iar învăţămîntul general obligatoriu după universităţi), politicianul român vrea – uite-aşa, de-un capriţ, de-un pamplezir – să moară capra vecinului mai deştept. Aşa că se trezeşte într-o bună dimineaţă cu basca pe-o ureche şi-şi spune în sinea lui că, dacă are puterea, tre’ să aibă şi-un titlu respectabil. Şi se pune pe dat telefoane şi pe aranjat şi chestia asta: hai, dom’le, să-mi dau şi io un doctorat, că prea şi l-au dat toţi fraierii.

Un alt posibil motiv pentru care s-au înghesuit politicienii să-și ia titluri de doctori poate fi acela că își construiau astfel o plasă de siguranță pentru vremurile când nu vor mai fi in politică. Retragerea la catedra, ori doctoratul îți faciliteaza asta, este o ocupație onorabilă și destul de bine plătită. Peste tot în țară sunt universități, multe private și iată tot atâtea oportunități pentru ei”, crede profesorul Codoban.

De ce nu ne interesează ideile, nici să le producem, nici să le folosim

Pe omul estic îl sperie neprevăzutul, pentru omul vestic, el este o provocare, o oportunitate”, spune psihologul Daniel David, autor al volumului „Psihologia poporului român”. „Ideile pot să-i intereseze pe oameni când au timp să se ocupe și de altceva decât de supraviețuire. Ideile au înflorit în societăți care produceau bogăție, ca cea din Atena antică, nu ca cea din Sparta care conserva. Noi avem o societate a vânătorii de privilegii și favoruri, în care responsabilitatea este colectivă, nu individuală. Ideile sunt importante pentru societăți care-și propun să producă bogăție, nu doar s-o redistribuie. Ori noi avem o societate centrată pe redistribuire”, consideră Radu Nechita, conferențiar, analist economic.

Problema sistemul de învățământ superior este atât de gravă”, continuă acesta „pentru că noi venim și intervenim la capătul firului, nu la izvor. Spunem: avem plagiate, nu avem calitate, nu avem conținut de idei. Dar de ce s-a întâmplat asta, cum am ajuns aici și de ce nu intervenim la rădăcină, nu știm!”.

„Și dacă există idei, dacă cineva produce idei, cine să-l creadă?”

Poate consecința cea mai gravă și care va cere mult timp pentru a fi recuperată este pierderea credibilității universităților, intelectualilor. Nu mai avem Apostoli cum spunea cineva. Nimeni nu mai crede pe nimeni. „Suferim de avariție și de impostură” spune Ioan Stanomir, profesor la SNSPA. Ori, cum să creditezi sistemul care răspunde poftelor de avariție și impostură, o legitimează cu titluri universitare?

De câte ori s-a încercat o clasificare a universităților, toată lumea a sărit ca arsă. Noi nu facem clasificări! De ce? Pentru că spiritul colectivist ne trage înapoi, în turmă! Să fim toți la fel, toți vinovați și toți nevinovați!”, spune David.

Dar de ce acea parte bună a universitarilor – pentru că o fi și o parte bună – n-a luat atitudine acum 20, acum 10 ani, când știau deja ce se întâmplă? De ce plagiatul din teza de doctorat a fostului premier Ponta a fost denunțat de un „anonim”?

Pentru că dacă făceai asta nu mai înaintai în carieră, aveai de suferit. Și de ce să se sacrifice profesorul, de ce nu se sacrifică faianțarul, de ce nu se sacrifică zidarul sau drumarul? De ce numai elita trebuie să sufere într-o societate?”, vine răspunsul universitarilor.

Articol publicat în Revista SINTEZA din martie 2016

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s