Un prieten aflat la un institut de cercetare din Germania s-a oferit într-o zi să-și însoțească prietenii în loc să meargă la institut. Dar prietenii l-au refuzat, reproșându-i că nu-și stabilise corect prioritățile: mai întâi datoria, institutul, sistemul și apoi prietenii. E de înțeles: în România nu pe sistem te sprijini la nevoie, ci pe prieteni, statul nu este plasa de susținere, ci apropiații, ei sunt prioritatea noastră. Am învățat asta foarte bine, chiar de la sistem.

Singurătatea, lipsa de încredere, lipsa de solidaritate, teama de bătrânețe, de moarte, toate sunt boli ale lumii contemporane pentru care găsim explicații, dar foarte greu soluții. Papa Francisc spunea că singurătatea este cea mai gravă boală a timpului nostru. Sociologii o încadrează în fenomenul atomizării sociale, în directă legătură cu independența financiară, libertatea de mișcare, flexibilitatea contractelor sociale, accesul tot mai larg la resurse, cu alte cuvinte, e vorba de libertatea individului și independența lui. Dar nu e doar atât, aceste explicații, juste, nu epuizează subiectul. Singurătatea vine și din lipsa de încredere.

România a suferit de numeroase maladii, comunismul fiind cauza unui fel de reumatism intrat în oasele națiunii. Psihologii au ajuns să măsoare destul de exact astăzi gradul de afectare psihică a poporului. Însă, peste tarele acestei epoci bolnave prin însăși natura ei, România n-a avut parte nici de o convalescență liniștită, benefică. A primit lovituri din toate direcțiile: clasa politică, instituțiile statului, presa, medicii, pompierii, ambulanța și biserica, rând pe rând au dezamăgit, au erodat încrederea românilor în lumea în care ei trăiesc. Inconștienți, lacomi de putere, politicienii i-au atacat și noii poli de încredere pe care românii puteau să se sprijine, instituțiile europene, apartenența la marea familie a țărilor democratice, civilizația europeană. Dornici să câștige simpatie, au acaparat cu nesimțire discursul public, hăituind sentimentele oamenilor, hărțuindu-i. N-au mai lăsat nimic în picioare, pentru ca pe un nou soclu să se poată ridica ei. Doar că noul soclu era clădit din minciună și, prin anii 2010, o instituție nouă, DNA, începe să-l demoleze, bucată cu bucată, și-i transferă pe protagoniști dincolo de gratii. Este momentul în care România realizează dezastrul pe care până atunci doar l-a intuit.
În centrul Capitalei, pe treptele unui muzeu se instalează o statuie a împăratului Traian ținând în brațe o lupoaică-vulpoaică de care râde toată lumea. Turiștii și elevii de școală își fac poze, „fac mișto” de caraghioasa operă care rămâne acolo în pofida eșecului total. Derizoriul mănâncă prezentul și trecutul deopotrivă.

Supraviețuitorii

Ca orice supraviețuitor uman, și un popor caută resurse pentru a se menține viu, normal, funcțional. Poate nu prin acțiune conștientă, unitară, programată, ci mai mult ca un reflex al instinctului de conservare, populația României găsește mijloace de rezistență. Neîncrezătoare în instituțiile statului, în viitor, într-o viață comună mai bună, ei caută și găsesc acele căi de reușită prin propriile forțe. Câteva milioane de români iau drumul străinătății și trec examenul supraviețuirii acolo. Dacă-i întrebi, desigur că nu au o părere prea bună despre ei din moment ce acolo spală vasele, sunt paznici sau culegători de fructe. Dar soluția lor a fost una de succes, o soluție individuală, pe cont propriu, fără o plasă de siguranță dedesubt, fără instituții, asigurări de sănătate, părinți aproape și, de multe ori, fără să cunoască limba, au îndrăznit și au supraviețuit. Pe forța lor s-ar putea reclădi societatea, dacă ar exista un plan strategic de recâștigare a încrederii lor în potențialul acestei țări și de reunire a energiilor.

O altă categorie de supraviețuitori ai crizei sunt oamenii liberi, cei neangajați în sistem și neafectați de legăturile bolnăvicioase cu sistemul. Solitarii. Ei și-au construit mici insule pe care, ca niște Robinsoni, trăiesc în virtutea faptului că și-au tăiat punțile de legătură cu statul, cu societatea. Își plătesc cu stoicism serviciile ca și cum statul n-ar fi decât un prestator profitor și atât. Relația dintre ei și stat este una minimală, bazată pe contracte punctuale, reînnoite de fiecare dată, așa cum se procedează cu muncitorii nomazi.

Solidarii sunt o altă categorie de supraviețuitori. Munca de jurnalist timp de 25 de ani mă îndreptățește să spun că nu cred în existența unei crize de solidaritate între indivizi, ci una între indivizi și instituțiile statului. Și am să explic.

România a supraviețui și pentru că românii plecați la muncă în străinătate au trimis bani acasă, pentru familiile și rudele lor. Ce dovadă mai mare de solidaritate decât aceea de a munci prin lume pentru „poporul” de acasă? Solidaritatea între familii, foarte puțin întâlnită în alte țări, a salvat populația și economia: se estimează că aproximativ 65 de miliarde de euro au trimis românii plecați, mai mult decât investițiile străine în țara noastră. Acest tip de solidaritate se bazează pe reciprocitate. Familiile tinere din România au beneficiat și beneficiază de ajutorul părinților mult mai mult timp decât cele din vest sau SUA. Solidaritatea aceasta cuprinde toate categoriile sociale, indiferent de statut și nivel de trai, deși nu apare în statisticile care indică gradul de generozitate, existența ei nu poate fi negată.

An de an crește numărul campaniilor de solidaritate, se strâng fonduri prin toate căile de comunicare, crește numărul ONG-urilor, al asociațiilor și fundațiilor de caritate. În lumea liberă, incomensurabilă și necontrolabilă de către instituțiile statului, întrajutorarea funcționează mai bine decât ne-am putea închipui. Oamenii nu mai au încredere în stat și-n instituțiile care îi guvernează, nu mai lasă lucrurile pe seama administrației, spitalelor sau școlilor. Fac ei, în mod direct mai mult sau ce trebuie făcut. Construiesc case pentru săraci, introduc apă și internet în coloniile de romi, medicii vaccinează voluntar copiii romilor. IT-iștii se dovedesc niște campioni ai carității, dau bani, contribuie la soluțiile de viață a comunităților.

Putem spune că acest tip de solidaritate a salvat România. Acolo unde statul nu putea, nu voia, nu avea și nu știa, oamenii au putut, au dorit, au făcut. Spitalele au supraviețuit cu contribuții directe din buzunarul oamenilor, al pacienților, școlile la fel, contribuțiile cetățenilor nu au fost doar acele 200 de taxe ce trebuiau plătite. Tot ce numim mită este o contribuție directă, pomparea de combustibil în venele sistemului, fără intermediari, pentru ca el să funcționeze. Țineți minte știrile despre satele în care localnicii au ajuns să-și asfalteze singuri drumurile? În ce altă țară credeți că se mai putea întâmpla? Vă amintiți cazul Colectiv?

Acolo instituțiile statului au eșuat, toate. Pompierii, biserica, spitalele, guvernul – un lanț de eșecuri. După acel moment încrederea românilor în sistemul sanitar a înregistrat cote alarmant de scăzute, la fel biserica, care a ajuns la cea mai scăzută cotă – 56% în decembrie 2015, față de 66% în 2013 și față de 89% cu ani în urmă. Dar în același timp, oamenii mergeau la spital cu mâncare, medicamente, feșe, donau bani în conturi umanitare și căutau pe cont propriu ajutor la spitalele din străinătate. Desigur, este de așteptat ca populația să se implice în cazul unor catastrofe, dar nu este de așteptat să nu te poți baza pe nicio instituție cu responsabilități pe care o susții cu bani de la buget.

Solidaritatea românilor i-a salvat și nu organizarea sistemului statal, creat special cu acest rol. Am putea spune că solidaritatea a funcționat precum vasele comunicante: cu cât a scăzut solidaritatea sistemului cu individul, cu atât a crescut solidaritatea indivizilor între ei. Evenimentele soldate cu insuccesul instituțiilor dar cu soluții venite de la populație, așa cum a fost cazul accidentului din Munții Apuseni, au întărit aceste sentimente: nu putem avea încredere în stat, trebuie să ne bazăm doar pe noi. Statul nostru nu asigură niciun asistent social pentru bolnavii de cancer într-un mare centru oncologic, dar în Franța fiecare bolnav de cancer are repartizat un asistent social care se ocupa de problemele din societate ale bolnavului. Dacă statul are doar patru asistenți sociali pentru minorii vulnerabili dintr-un județ, atunci fundațiile se ocupă de cei cu probleme.

Un studiu recent a arătat că cei mai generoși oameni de pe Planetă sunt locuitorii din Myanmar unde nouă din zece persoane adulte au făcut donații, urmați de americani. România se află pe locul 93 din 145 de țări. Aici trebuie să facem câteva precizări: donațiile în bani în România sunt greu de făcut de către o populație numeros analfabetă financiar și în proporție covârșitoare formată din pensionari cu venituri mici. Așa se explică faptul că IT-iștii ne apar în studii ca fiind cei mai darnici din punct de vedere financiar: ei au și bani mai mulți și îndemânare electronică, pentru ei un virament este un lucru facil spre deosebire de o mare parte a populației nefamiliarizată cu serviciile bancare. Rămân donațiile greu de comensurat care arată nu atât potențialul de generozitate cât potențialul de solidaritate al acestui popor.

Articol publicat în Revista SINTEZA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s