Suntem la sfârşitul secolului al XIX-lea. Parisul explodează, în Montmartre se cântă şi dansează noapte de noapte. La concursul pentru construirea operei din Paris participă 171 de arhitecţi. Întreaga Europă trăieşte frenetic. Şi în Viena, mai sobră de felul ei, mai gravă, se trezesc fiorii artei vii, orgoliile. Începe concurenţa între „capitalele culturale”. Paris sau Viena? Din efervescenţa acestei epoci şi din iubirea târzie a unui împărat pentru o actriţă se naşte primul „proiect cultural european” în care a intrat şi România. Iar ce s-a întâmplat atunci va rămâne, pentru multă vreme, o splendidă excepţie.

E încă întuneric când se trezeşte Franz Iosif, la trei şi jumătate dimineaţa. După separarea de Sisi şi o îndelungă suferinţă ascunsă cu grijă, ieşirea în lume, în seara trecută, i-a făcut bine. Are deja un plan. Katharina l-a cucerit, iar el e tot mai convins – teatrul poate fi o lume nouă în care poţi să o uiţi pe cea veche. Teatrul, n-ar fi crezut, te poate ajuta să uiţi. Şi să trăieşti mai departe. El, Franz Iosif, împăratul Austriei, se hotărî să trăiască. Va duce cu el povestea aceasta de dragoste pentru Katharina, o dragoste altfel, toată viaţa.

În Viena începe construirea febrilă de teatre şi săli de spectacol. Va dărâma zidurile cetăţii, va deschide porţile ei şi ochii lumii. Cei mai buni arhitecţi din oraş sunt desemnaţi să proiecteze, una după alta, clădiri de teatru. Şase vor fi în total numai în capitala imperiului. Dar lucrurile nu se opresc aici, apar doi arhitecţi prieteni care sunt puşi să deseneze noi şi noi clădiri pentru toată Europa Centrală şi de Est. De la Hamburg la Odessa, teatrele se ridică precum ciupercile după ploaie. 48 în treizeci de ani. Rareori realizarea unui teatru durează mai mult de un an. Iar proiectarea merge şi mai repede. Arhitecţii nu au somn. În două luni, cel mult, prezintă schiţe pentru fiecare nou teatru.

Atunci se trece la iluminatul electric, se construiesc căi ferate şi apar primele maşini pe străzile provinciilor. Lumea merge repede înainte, aşa cum astăzi tehnologia a luat-o la pas în faţa omului, tot aşa se întâmpla şi atunci. Cu deosebirea că, dacă atunci progresul tehnic galopa, nu o făcea de unul singur, trăgea şi sufletul omului după el. Oamenii descopereau că se poate trăi frumos.

Fiecare mare oraş comandă proiectarea unui teatru, care să nu semene cu niciun altul, care mai de care mai frumos şi mai special. Teatrul aduce pe scenă şi-n minţile oamenilor îndrăzneala critică, zeflemeaua, amorul, curajul şi elanul eroilor. Omul se descoperă pe sine în oglinda de pe marile scene. Descoperă că este mai mult decât o unealtă a muncii. Este mult mai mult.

Povestea arhitecţilor

În 1873 au înfiinţat biroul de arhitectură ca asociaţi, deşi Fellner lucra deja din 1866 la biroul tatălui lui. Avea 19 ani când şi-a întrerupt studiile pentru că tatăl său se îmbolnăvise de inimă. Patru ani mai târziu, tatăl moare şi Fellner preia conducerea biroului. Helmer este angajat ca desenator în acelaşi an, deşi nu avea studii de arhitectură, lucrase până atunci ca inginer constructor, studiase la o şcoală de meserii şi la Liceul Tehnic din Munchen. Tatăl lui Helmer era bijutier.

În 1870 Fellner realizează prima sa lucrare ca arhitect – teatrul din Brno. În 1873 înfiinţează împreună Biroul de arhitectură Fellner & Helmer. Fellner este cel care obţine contractele, Helmer este cel care lucrează cu echipele. Se presupune că biroul original al familiei era pe Servitengasse 7 (unde acum este un restaurant), vecin cu cabinetul psihoterapeutului Sigmund Freud, iar noua firmă a celor doi pe Amerlingstrasse 9.

Biroul a funcţionat 43 de ani, au construit peste 200 de clădiri, peste 20 de arhitecţi au colaborat cu biroul lor de-a lungul timpului.

Helmer era german, născut la Hamburg. Hermann Helmer a condus biroul după moartea lui Fellner. De asemenea, fiul lui Fellner, Ferdinand (Ferry) al III-lea Fellner a lucrat la birou o vreme, dar a murit cu trei ani înaintea tatălui său. În memoria acestuia, tatăl său a înfiinţat o fundaţie care, în colaborare cu Universitatea Tehnică din Viena, acorda distincţii şi ţinea simpozioane de arhitectură în fiecare an.

Teatrele proiectate de ei sunt ceea ce i-a consacrat. Principiul de bază era funcţionalitatea. Dar inovativă era siguranţa împotriva incendiilor, pentru că în acele timpuri, adesea teatrele luau foc, de la sistemul de iluminat. Este faimos zidul de fier inventat de ei, menit să separe publicul de scenă în caz de incendiu din Volkstheatre din Viena, apoi din toate celelalte teatre. În zilele noastre, în fiecare an sunt invitaţi artişti contemporani să decoreze acest „zid”-cortină metalică.

Fellner şi Helmer au devenit faimoşi în urma construirii teatrului din Viena. Erau cunoscuţi pentru eficienţa lor şi preţurile rezonabile. De obicei obţineau contractele fără concurs, datorită consacrării lor în domeniu, dar câştigau şi dacă era competiţie. Teatrele lor aveau o acustică impecabilă, erau clădiri stabile şi sigure. O altă inovaţie a lor este dispunerea lojelor şi balcoanelor în aşa fel încât spectatorii să beneficieze de spectacol dar şi ca, în caz de pericol, publicul să poată fi evacuat mai repede.

Ceea ce i-a făcut cunoscuţi este faptul că pentru prima dată arhitectura era pusă în slujba funcţionalităţii, a publicului, a comunităţii, nu doar o artă matematică abstractă.

Fellner a avut doi copii – Ferry şi Melanie, iar Helmer patru, dintre care îl ştim pe Hermann.

Teatrul din Timişoara este un proiect Fellner, tatăl şi fiul, nu şi Helmer. Fellner şi Helmer au proiectat şi teatrele din Cluj, Iaşi şi Oradea. În România nu există nicio stradă cu numele lor, la Viena este una singură, cu numele lui Fellner, dar nu şi una a lui Helmer.

F&H şi România

E sâmbătă, 12 decembrie, 2015. La Oradea, iarna e încă pe gânduri, un aer moale acoperă oraşul, nu au ieşit dinţii frigului. S-au aprins luminile de Crăciun şi s-au deschis porţile târgului de iarnă, dar iarna n-a venit. În jurul clădirii teatrului – acum i se spune „Regina Maria” – se ridică jeturi de lumină pe zidurile clădirilor ca de turtă dulce. Art nouveau, îmi spune Ramona Novicov, o cunoscătoare a artei şi arhitecturii locale. Noaptea, urmele ridurilor, rănile din carnea zidurilor nu se văd, se vede doar măreţia lor. În jurul teatrului e oraşul vechi, cosmopolit şi unit, ca o altfel de cetate ce apără discret inima de foc a oraşului, prima şi cea mai frumoasă clădire, clădirea teatrului. A fost proiectata în 1899 de arhitecţii vienezi Fellner şi Helmer şi ridicată până la sfârşitul anului 1900.

„Este o lucrare în stil neoclassic, dar nu stilul arhitectural este important aici”, ne explică doamna Novicov în timp ce înconjurăm teatrul în adierea unui vânt cald de câmpie, sub ochii îndrăzneţi ai zeiţelor de piatră care-l străjuiesc, „prin aceste clădiri arhitecţii vienezi trasează identităţi, apartenenţe, înţelegeţi? Iată, coloanele greceşti, porticul clar articulat pe formula greacă, trei deschideri specific romane, interiorul neo-rococo de tip european, erau maeştri în a înţelege psihologia celui care comanda, au ştiut că trebuie să execute imaginea spiritului European. Clădirea spune despre noi cine suntem, e un act de identitate mai bun şi mai trainic decât cel scris de politică, de armate, de războaie, de cuceriri şi pierderi. Oradea e teatrul şi teatrul e Oradea, Transilvania, România. Aşa s-a întâmplat cu toate clădirile de teatru, ele desemnau europenismul, de la Viena la Odesa, la Sofia, la Hamburg, Praga, Budapesta până în Croaţia. Ce au făcut aceşti oameni nu e doar arhitectură profesionistă, ei au avut viziune. De exemplu, vedeţi că principalul corp, faţada acestui teatru este neoclasică, un stil propriu secolului al XIX-lea care se încheia, dar în spate, pe zidurile dinspre Nord, au făcut pandantive specifice noului curent care se ivea, Art Nouveau, cu elemente din natură, bogate în simbolistică, foarte decorative. Ei au vrut să spună: am înţeles proiectul cultural, desenăm harta Europei, dar spunem ceva şi despre noi, spunem că ştim ce vine, ce înseamnă noul în arhitectură, suntem la curent, lăsăm aici un semn pentru noile generaţii care vor veni şi facem trecerea spre ce se va construi apoi în oraş. Şi aşa a fost, ce vedeţi în jur, clădirile Adorjan I şi II sunt un Art Nouveau splendid. Clădirile sunt legate astfel între ele, ca generaţiile, prin elemente comune, arată conectarea continuă a comunităţii la valorile culturii mari.”

Fellner a fost de vreo trei ori la Oradea, înainte şi în timpul lucrărilor pentru supravegherea lor, Helmer fiind desenatorul care nu prea părăsea biroul, n-a venit pe aici. Ernest Pafka este şi el arhitect, îl despart mai bine de 100 de ani de Fellner şi Helmer, dar râde vesel când e vorba de ei, povesteşte despre cei doi camarazi vienezi de parcă ieri s-au despărţit de la o bere, ştie unde erau cafenelele, berăriile preferate, a vizitat mai multe teatre de-ale lor înainte să se apuce să-l renoveze pe cel din Oradea, le-a studiat clădirile, le ştie detaliile, ascunzişurile, măruntaiele. A tras de bani ca de un cadavru pe care-l aruncau între ele primăria şi consiliul judeţean, ca să poată termina renovarea acestei clădiri.

„Ca să vă daţi seama ce însemna atunci ambiţia oraşului de a intra în rândul lumii civilizate, închipuiţi-vă că acest teatru s-a ridicat în mai puţin de un an şi jumătate la sfârşitul secolului 19, când nu erau materialele de azi, nici tehnicile, nici soluţiile de construire, nici forţa de muncă şi nici facilităţile de transport de azi. Au avut nevoie de cărămidă, au făcut fabrică de cărămidă. Municipalitatea a dat banii şi, trebuie să vă spun ceva ce s-a întâmplat atunci, ceva formidabil, greu de crezut azi: trei firme constructoare erau în oraş, nu s-au prezentat fiecare la concurs să-şi scoată ochii care să câştige, s-au unit şi aşa s-au dus să-şi ofere serviciile. Una avea cei mai buni muncitori, alta avea unelte, alta avea materiale, teatrul s-a ridicat ca vântul şi ca gândul. Nouă, acum, la 100 de ani mai târziu, ne-au trebuit şase ani să renovăm ce au făcut ei atunci şi tot n-am terminat. Desigur, am fost nevoiţi să găsim materiale compatibile cu cele folosite de ei, am descoperit tencuială rămasă de atunci şi am analizat-o, aşa am văzut din ce era făcută şi am făcut la fel, şi podelele şi mozaicul, şi perdelele, şi lămpile au fost refăcute după modelul iniţial, după bucăţile care s-au păstrat. Uşile interioare toate sunt cele originale, doar în exterior s-au înlocuit cu unele identice, pentru că acolo ploaia şi soarele le deterioraseră. După materialele speciale din draperii şi cortină ne-am dus tocmai în Germania, acolo mai este o firmă care comercializează aşa ceva, special pentru teatre. Dar descoperirea cea mai dragă sufletului meu a fost capsula timpului, un pergament îngropat în podea sub uşa de la intrare, care era actul de naştere al teatrului şi numele celor care l-au proiectat şi ridicat.”

Ernest Pafka e un fel de Kafka, are rădăcini în Cehia, dar şi ramuri ungureşti, ştie mai multe limbi, are prieteni în Singapore şi un fiu în Australia. Oradea este locul său în lume, de oriunde s-ar duce se întoarce ca din scurte excursii în jurul casei. Înţelege mersul lumii, are o admiraţie totală faţă de îndrăzneala umană, îi vede pe arhitecţii vienezi ca pe cei de azi din Singapore, nişte îndrăzneţi, nişte pionieri, ei aruncă harponul şi apucă timpul de coadă, ei trăiesc în viitor.

„Ca să vă daţi seama ce însemna atunci ambiţia oraşului de a intra în rândul lumii civilizate, închipuiţi-vă că acest teatru s-a ridicat în mai puţin de un an şi jumătate la sfârşitul secolului 19, când nu erau materialele de azi, nici tehnicile, nici soluţiile de construire, nici forţa de muncă şi nici facilităţile de transport de azi. Au avut nevoie de cărămidă, au făcut fabrică de cărămidă. Municipalitatea a dat banii şi, trebuie să vă spun ceva ce s-a întâmplat atunci, ceva formidabil, greu de crezut azi: trei firme constructoare erau în oraş, nu s-au prezentat fiecare la concurs să-şi scoată ochii care să câştige, s-au unit şi aşa s-au dus să-şi ofere serviciile. Una avea cei mai buni muncitori, alta avea unelte, alta avea materiale, teatrul s-a ridicat ca vântul şi ca gândul. Nouă, acum, la 100 de ani mai târziu, ne-au trebuit şase ani să renovăm ce au făcut ei atunci şi tot n-am terminat. Desigur, am fost nevoiţi să găsim materiale compatibile cu cele folosite de ei, am descoperit tencuială rămasă de atunci şi am analizat-o, aşa am văzut din ce era făcută şi am făcut la fel, şi podelele şi mozaicul, şi perdelele, şi lămpile au fost refăcute după modelul iniţial, după bucăţile care s-au păstrat. Uşile interioare toate sunt cele originale, doar în exterior s-au înlocuit cu unele identice, pentru că acolo ploaia şi soarele le deterioraseră. După materialele speciale din draperii şi cortină ne-am dus tocmai în Germania, acolo mai este o firmă care comercializează aşa ceva, special pentru teatre. Dar descoperirea cea mai dragă sufletului meu a fost capsula timpului, un pergament îngropat în podea sub uşa de la intrare, care era actul de naştere al teatrului şi numele celor care l-au proiectat şi ridicat.”

Ernest Pafka e un fel de Kafka, are rădăcini în Cehia, dar şi ramuri ungureşti, ştie mai multe limbi, are prieteni în Singapore şi un fiu în Australia. Oradea este locul său în lume, de oriunde s-ar duce se întoarce ca din scurte excursii în jurul casei. Înţelege mersul lumii, are o admiraţie totală faţă de îndrăzneala umană, îi vede pe arhitecţii vienezi ca pe cei de azi din Singapore, nişte îndrăzneţi, nişte pionieri, ei aruncă harponul şi apucă timpul de coadă, ei trăiesc în viitor.

Oraş cu gândire mare

Mircea Bradu are 79 de ani. Este internat la cardiologie în Spitalul Municipal din Oradea. A fost, timp de 16 ani, directorul teatrului din Oradea. Prieten cu Marin Sorescu, ne spune poezii de-ale lui ca să înveselească atmosfera din spital. „Când se uită în sus al lui Lungu – Dumnezeu!/ Sta aşa în capul oaselor./ L-a întrebat: «Ce mai faci?»/ Şi asta fusese totul.” Vă daţi seama ce viziune asupra lumii, ce relaţie avea cu ea, Marin Sorescu?

Prin 2010, lui Mircea Bradu i-a venit ideea să facă o asociaţie a teatrelor construite de Fellner şi Helmer. A lucrat cu o echipă de tineri, s-au dat de ceasul morţii să-i adune pe toţi. Le-au scris scrisori, au aşteptat răspunsuri. Au înaintat propuneri, au descris visele lor, degeaba. Unii n-au răspuns şi gata. Alţii au răspuns şi orice început e bun. Aşa a luat naştere Casa Artelor Fellner şi Helmer din Oradea. Planul acestei asociaţii era să facă un festival unde să invite teatrele surori , să scoată un album cu toate clădirile proiectate de ei şi destinate artei, care sunt vreo 60, teatre şi săli de spectacole. Dar încă n-au reuşit. Şi vinovată n-a fost în primul rând inima bolnavă a domnului Bradu cât inima prea mândră a câte unuia dintre teatrele din ţară. „Cea mai mare opoziţie am avut-o de la teatrele din ţară. Iaşiul şi Timişoara s-au arătat deranjaţi de iniţiativa noastră, cum să facem noi, la Oradea, când teatrul nostru e cel mai mic şi oraşul e mic…? La un moment dat, aveam şi un sponsor pentru festival, dar dacă nu am reuşit să adunăm lumea în proiectul nostru, sponsorul s-a retras şi cu banii aceia a construit un teatru privat la Târgu-Mureş. Nu aşa se gândea pe vremea lui Fellner şi Helmer, le-am spus, nu-i nimic, organizăm festivaluri şi la voi. Aşa, parcă s-au mai îmbunat”.

La ora 19.00, începe spectacolul. E seară peste toată Europa şi-n sălile construite de Fellner şi Helmer se ridică cortinele. În Viena, la Volkstheather, începe „Das Wechselbälgchen” de Christine Lavant, în regia lui Nikolaus Habjan, la Zürich, la OpernHaus se aud primele acorduri din „Turandot”, la Iaşi începe „Şi acum”, de Sabine Harbeke, iar aici, la Oradea – „Leonce şi Lena”, în regia lui Mihai Măniuţiu.

Va fi o seară veselă, actorii se foiesc în cabine, ţipă unii la alţii, sunt în întârziere, ca de obicei. Mihaela e subţire, înaltă, cu părul lung, ochi inteligenţi, pasionali, ştie ce vrea. S-a făcut actriţă ca să trăiască mai multe vieţi, mai intens. Îi place oraşul ei, îi place teatrul lui Fellner şi Helmer, le mulţumeşte pentru că le-a făcut „o casă atât de frumoasă, splendidă, e o clădire maaa-gi-că!”, spune ea, „te transpune, te însufleţeşte, te înalţă!” Alina are rolul principal în seara asta. E vesel îmbrăcată, are bucle jucăuşe şi un zâmbet perfect. Cum crede că erau arhitecţii ăia nebuni care au conceput atâtea teatre? „Minunaţi, talentaţi, pasionaţi! Numai aşa a fost posibil, numai aşa au putut reuşi!” Dar toţi colegii ei ştiu deja că viaţa nu e nimic fără pasiune şi spun în cor, „Teatrul, Fellner şi Helmer? Magieee!”. Din difuzoare răsună vocea regizorului de scenă: „Eugen, Alin, intraţi în scenă, în cinci minute începe spectacolul!”, Alin mai are timp, târâind hainele colorate după el vine să-mi şoptească la ureche: „Astea nu sunt teatre, sunt temple! De aia e bine să rămână aşa cum sunt!”.

Pe scenă, actorii sunt iuţi, vioi, acizi, ironici cu puterea, cântă veseli, jucăuşi, dansează de sare orezul de pe podea prin sală. Iar o să aspire „pictorul” două ceasuri după ei! Regele face un nod la batistă, a uitat de ce… aaaa, ca să-şi amintescă de popor, exact! Uitase de ce făcuse nodul… Răzvan îi soarbe din ochi pe actori. El e elev în clasa a 12 la „Lazăr” (liceu teoretic din Oradea), are de gând să plece în Anglia să studieze teatrul. În ţara lui Shakespeare. Vrea să ajungă acolo şi să joace roluri principale. Ce simte când vede clădirea aceasta, sala învelită în catifea, cupola decorată cu arabescuri aurite şi candelabre rococo? „De fiecare dată când mă uit la clădirea aceasta, simt că-mi spune: Intră! Este toată Europa aici, mă simt ca la Viena, ca la Praga, Munchen sau în orice alt oraş european. Poate că şi ea a avut un rol în treaba asta cu teatrul, la care visez… ca să poţi face aşa ceva, ce au făcut arhitecţii vienezi, cred că îţi trebuie motivaţie, apoi totul vine de la sine, în momentul în care vrei – poţi!” […]

Articolul integral, în Revista SINTEZA. Foto: Vakarcs Loránd

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s