Universul e plin de reţele, e ca o imensă pânză de păianjen. Există legături nevăzute între tot ce se întâmplă” – Sofia

Spre seară, părăsi grupul fetelor şi o porni spre casă, pe drumeagul de lângă şcoală.

Tocmai se întorsese de la Bucureşti unde servise în casa unor mari industriaşi şi-n felul acesta îşi făcuse „ieşirea în lume”, cum spunea tatăl ei. Asta era regula. Îi plăcuse capitala, îi plăceau străzile animate, oamenii eleganţi, duminica la plimbare, dar, de multe ori pieptănase franjurii de la covoare muiaţi cu lacrimile ei. Îi era tot timpul dor e acasă.

A sărit din umbra tufelor de voalul-miresei care împrejmuiau şcoala, a apucat-o de mijloc şi a tras-o spre el. A sărutat-o puternic pe buze, cum nimeni n-o mai făcuse până atunci. Și apoi a luat-o la joc. A dansat toată seara numai cu ea. El era învăţătorul cel tânăr, despre care îi vorbiseră fetele, de curând venit la şcoala din satul lor. S-au întâlnit apoi seară de seară. Discutau despre istorie, poezie, despre Bucureşti şi restul lumii. Schimbau cărţi şi-şi destăinuiau visele. Era înalt, blond, frumos şi vesel. Cânta şi dansa minunat. Întâlnirile lor deveniseră ceva obişnuit pentru toată lumea. Adesea stăteau până seara târziu la poveşti în cămăruţa lui de dascăl de la parterul şcolii cu etaj de lângă zidul bisericii din Criț. Mai târziu a trimis-o la Sighişoara cu un pachet la părinţii lui, mai mult ca aceştia să o cunoască. Au urmat alte vizite la masa de prânz. Toată lumea aştepta ca ei să se căsătorească. Dar, în locul nunţii a venit războiul. Și l-a luat. Iubitul Sofiei nu s-a mai întors niciodată. A murit pe front, şi vestea i-a dat-o tatăl lui.

Sofia merge pe aleea bisericii, zăreşte un trandafir curajos, înflorit ca un nebun în toamnă şi-l sprijină cu un băţ să nu se rupă sub greutatea florii. „Trandafirul ăsta e frumos, pe el l-aş pune pe pieptul iubitului meu,” spune Sofia într-o dimineaţă în care aflu că are 93 de ani. Apoi trece încet ca o fantomă albă printre ruinele şcolii, prin locul năpădit de buruieni unde era odăiţa dascălului. Între pereţii aceia sluţi a stat împietrită de emoţie în braţele lui. Nici nu-l putea privi năucită de atâta emoţie şi aşa avea să rămână pentru tot restul vieţii ei. Sărutul lui nebun din seara aceea avea să-i lase gustul dragostei pe buze pentru tot restul vieţii. Oricâţi bărbaţi i-au mai umplut viaţa, niciunul nu i-a putut lua sărutul acela de pe buze.

Reţeaua

Nu doar iubitul ei plecase pe front, ci şi fratele ei şi verişorii, şi tot satul. Era o zi însorită de toamnă şi Sofia se uita pe fereastra casei la şoseaua scăldată în lumina palidă. Pe banca de la poarta de peste drum zăreşte „o grămadă de nimica”, o mogâldeaţă înfofolită în zdrenţe. O vede apoi pe mama intrând grăbită pe uşă, înşfacă „buburuza”, o taie în două şi iese. Ce faci?, întreabă Sofia strigând. Ce faci cu pâinea noastră, mamă? Era prima zi de când începuse războiul când mama ei făcuse rost de făină şi copsese o „buburuză” de pâine. Plănuiseră să nu o înceapă până când veneau toţi acasă de la muncă, de pe unde erau. Și acum mama ei, pe care o chema tot Sofia, ca şi pe mama mamei ei, tăiase „buburuza” şi trecea drumul cu bucata în şorţ spre „grămăjoara de nimica” de pe banca de peste drum. Și Sofia se uită cum mama ei rupe o bucăţică mică din pâine, o bagă în gura mogâldeţei zdenţăroase şi aşteaptă până când omul acela o mestecă, apoi îi ţine capul cu mâna şi-i dă o înghiţitură de apă. Și face aşa până când termină pâinea. Încet, cu răbdare. Apoi omul se ridică în capul oaselor şi-i spune că vine de pe front, merge pe jos de două luni şi trebuie să ajungă la familia lui, acasă la Viscri, de unde era. Iar pâinea asta o să-l ajute să treacă dealurile şi să ajungă până acolo. Îi mulţumeşte femeii şi porneşte peste câmpuri. Îl mai aude spunând: „Cu bucata ta de pâine am să ajung la ai mei”. De ce ai făcut asta mamă, a întrebat-o Sofia când a intrat în casă. Ce zice tata când vine şi nu mai găseşte pâinea? „Poate îi dă cineva şi băiatului meu o bucată de pâine pe unde o fi”, i-a răspuns mama. Dar Sofia şi-a zis: Doar că el e mort…

Despre fratele ei, cineva întors de pe front spusese că sigur a murit. Batalionul lui îl lăsase undeva în Pădurea Siberiană de unde n-a mai avut cum ieşi, pe acolo l-au mâncat animalele. Toţi au fost convinşi de asta. Doar mama ei n-a crezut. A păstrat tabloul lui deasupra mesei şi se ruga zi şi noapte pentru ca băiatul ei să vină acasă. Spunea cu tărie: băiatul meu n-a murit, ştiu asta! Sofia o înţelegea, dar şi ea considera că e doar o închipuire de mamă îndurerată şi o lăsa în pace. În fond, credinţa ei nu făcea rău nimănui.

Trecuseră doar două săptămâni de când Sofia-mama îi îndesase străinului pâinea pe gât ca să-l ţină picioarele până ajunge acasă şi, la poarta lor a sosit o scrisoare. Era de la fratele de pe front. Spunea că e viu, e într-un lagăr de prizonieri unde munceşte şi când se va putea va veni acasă. Sofia –mama a lăsat scrisoarea pe masă, ca pe ceva inutil, s-a întors spre ceilalţi şi a spus: dar eu ştiam că băiatul meu trăieşte!

Fratele

Când s-a întors din lagăr, în ’49, fratele Sofiei avea 48 de kilograme, urechile ca pergamentul şi o muţenie ciudată. Dacă-l chemai la masă, venea, dacă nu, nu. A trecut multă vreme până când a început să se mişte prin gospodărie, să vorbească sau să ceară ceva. N-a povestit nimănui ce s-a întâmplat în Rusia, doar Sofiei, sora lui, într-o zi când stăteau amândoi sub un păr din grădină. Și, nici după aceea, n-a mai spus nimănui nimic despre asta.

Mai erau 26 în batalionul lui. Fuseseră atacaţi şi unii picaseră seceraţi, iar alţii se târau răniţi. Prietenul lui din sat cu care fusese coleg la şcoală era împuşcat în burtă, îi curgeau intestinele. Terenul era mlăştinos şi mergeau greu. Ceilalţi au spus că trebuie să meargă mai repede şi să iasă din pădure până nu vine noaptea, căci noaptea vor veni animalele. Dar el nu putea să-şi lase prietenul să moară singur. Le-a spus că rămâne să fie cu el până moare. Toţi l-au crezut nebun şi au plecat mai departe. S-au întâlnit cu nemţii şi apoi au ajuns în Germania. Fratele ei însă a rămas lângă muribund. S-a întins lîngă el, să nu înghețe, l-a oblojit cât a putut. A vorbit cu el continuu, îi amintea de viaţa lor din sat, de serile cu tineretul la joc, de zilele acelea fierbinţi când ieşeau la secerat… Dar, odată cu înserarea, şi camaradul lui se stingea. Când muribundul şi-a dat sufletul, el a ridicat ochii spre cer şi şi-a zis: Acum bat clopotele în biserica din Criţ, am să spun o rugăciune. Avea 19 ani şi era singur în pădurea Rusiei, cu un mort lângă el. Cu mâinile îngheţate a strâns frunze și crengi uscate şi l-a acoperit pe prietenul lui, şi-a luat rămas bun şi a pornit spre ieşirea din pădure. De săptămâni de zile mâncaseră doar coajă de copac frecată cu zăpadă. Avea un picior degerat şi se mişca foarte greu. Când a ieşit din desiş, a dat peste două puşti îndreptate spre el. Erau doi copii. Bunicul lor i-a strigat şi l-au lăsat în pace. Bătrânul l-a adăpostit într-o pivniţă, iar seara, bătrâna i-a adus doi cartofi calzi, despre care avea să spună toată viaţa că a fost cea mai bună prăjitură pe care a mâncat-o vreodată.

A doua zi a venit un camion cu soldaţi ruşi şi l-au luat. L-au dus într-un lagăr de muncă. În lagăr, intrau dimineaţa şi controlau paturile, din care nu mai mişca nimeni îi târau jos, îi puneau pe căruţă şi-i îngropau. Puteau să fie încă vii, dacă nu mai erau buni de muncă, îi puneau în căruţa morţilor şi-i îngropau.

Nici lui nu-i era bine deloc, picioarele îi degeraseră, se cangrenau şi nu le mai putea mişca. Într-o seară l-a apucat spaima că a doua zi nu se mai poate ridica şi considerându-l mort o să-l tragă pe căruţa cu morţii şi-o să-l îngroape de viu. Dacă nu te sculai, acolo ajungeai. Și a început să plângă. Cineva l-a auzit suspinând şi a venit lângă patul lui. Ce ai măi, copile, de ce plângi? Am picioarele degerate şi, dacă nu mă scol, o să mă ducă cu morţii dimineaţă. De câte zile nu ai mâncat?, l-a întrebat omul. De patru zile. Atunci omul s-a dus şi a scotocit la el în pătură şi s-a întors cu o bucată de pâine. A stat lângă el şi i-a dat cocoloş cu cocoloş în gură, după care i-a dat apă şi nu l-a lăsat până n-a terminat pâinea. Apoi l-a învăţat ca dimineaţa să bage două beţe, pe care tot el i le-a adus din tâmplărie, prin pantaloni în jos pe lângă picioare şi să se sprijine de ele ca să fie dimineaţa la numărătoarea viilor şi când l-o întreba dacă poate să muncească să zică că poate şi că se pricepe la tâmplărie. O să-l ducă la el la atelier şi acolo o să-l ocrotească, dar important e să primească mâncare. Pentru că, în lagăr, dacă nu munceai, nu mâncai. Și aşa a făcut. Apoi l-a văzut un doctor neamţ şi l-a dus la spital, i-au salvat picioarele şi, când s-au împlinit şase ani de lagăr, i-au dat drumul acasă. Cel care i-a dat bucata lui de pâine şi l-a salvat era un om dintr-un sat vecin, din Ardeal.

Copiii

Când bătea clopotul bisericii la opt, toţi copiii intrau în casă, nu mai avea voie niciunul să rămână pe drum, la joacă. Doar cei de peste paisprezece ani puteau să stea până seara târziu la poveşti, pe băncile din centrul satului. Era o noapte senină ca de sticlă, vedeai prin ea. Satul golit de bărbaţi se scufunda în somn, obosit de munca de peste zi. Tinerii încă mai povesteau la locul lor de întâlniri târzii, când unul dintre ei spune. Aţi auzit că tanti Elsa a vrut astăzi să strângă inul, s-a dus în sat şi n-a găsit pe nimeni s-o ajute şi mai e şi bolnavă? Da, auziseră. De când începuse războiul aşa era, nu aveau cu cine să muncească la timp câmpurile. Dar uitaţi ce noapte frumoasă şi ce lună strălucitoare… n-am putea să-l strângem noi? Și toţi au pornit spre locul cu inul, s-au înşirat în linişte pe câmp, ca nişte îngeri. Și-au împărţit fâşiile, băieţii mergeau în faţă jumulind inul, iar fetele veneau din spate legând snopii. Nicicând n-a fost o noapte mai frumoasă, îşi aminteşte Sofia. Au lucrat până dimineaţa, cu spor. Au grămădit inul şi au plecat la casele lor să se odihnească, cât mai apucau, până la răsăritul soarelui. Dimineaţa, tanti Elsa s-a trezit şi din fereastră a văzut inul cules. S-a frecat la ochi, a ieşit repede şi a strigat: Vai, oare ce minune s-a putut întâmpla!? Repede s-a dus zvonul în tot satul şi repede s-a aflat că flăcăii şi fetele care dormeau încă, i-au strâns inul Elsei în noaptea cu lună plină. „Atunci toţi eram o mare familie”, spune încet, şoptit, ca pentru sine, Sofia.

Uimitoarea dragoste de pe urmă

V-am spus că Sofia are 93 de ani? V-am spus. Aşa, şi, prin anii ’90, o ia fiica sa, mai mult cu forţa, în Germania. Se mută la Dachau, lângă München.

Greu. Cum să te obişnuieşti acolo, când ai capul şi pieptul plin de amintirile de acasă? Cum să continui să trăieşti, când ai lăsat în spate atâtea lucruri pe care le iubeşti, pietrele pe care călcai le ştii ca pe podul palmei tale, perii de la poarta casei îi visezi noaptea, iubitul şi poteca de pe lângă şcoală le vezi şi acum în faţa ochilor şi te trezeşti dimineaţa cu mirosul lămâiţei în nări, dar nu, nu eşti lângă zidul bisericii tale. Eşti la mii de kilometri depărtare. Ce alt mijloc să scapi de durere decât să ieşi din corsetul oraşului acela străin şi să cutreieri dealurile, drumurile. Să te simţi doar un călător, un turist aflat în vizită pe meleaguri străine şi să te minţi singur că într-o zi la capătul excursiei vei fi acasă la tine? Și asta făcea Sofia, cutreiera împrejurimile în fiecare zi.

În plimbările ei, într-o bună zi cunoaşte un bărbat neamţ. Dacă îşi aminteşte bine, ea avea vreo 80 de ani şi el 75. Bărbatul obişnuia şi el să evadeze din casa unde trăia şi unde avea o familie numeroasă, cu soţie, copii şi nepoţi, dar cu care nu mai împărtăşea mare lucru. Soţia lui nu voia să iasă pe uşă, iar copiii aveau vieţile lor. Și aşa au început plimbările prin land, împreună. S-au întâlnit în fiecare zi, lăsau maşina la un punct de unde luau apoi bicicletele. Cutreierau văile, vizitau muzee, castelele şi descopereau cafenele primitoare. Făceau cumpărături. Înr-o zi el i-a luat un ceas de perete cu rama hexagonală, din lemn. Ea i se plânsese că nu are un ceas în cameră şi nu ştie de fiecare dată exact când să coboare să facă ceaiul pentru nepoata care pleca dimineaţa la serviciu. Cumpărau cadouri şi pentru familiile lor, intrau în librării sau biserici, hoinăreau. Dar mai ales povesteau. Vorbeau despre tot şi toate, fără să se sature de vorbit. Tot ce nu spuseseră toată viaţa cuiva, tot ce înghiţiseră pe tăcute, tot ce văzuseră, el în război, ea în lagăr şi apoi în comunism, aveau de împărţit acum, aveau amintiri de familie, dar aveau de împărtăşit şi istoria trăită de fiecare, în suferinţă. Îşi exorcizau împreună trecutul şi se bucurau unul de celălalt şi de căldura lor, de ceva ce nu avuseseră până atunci. Niciunul nu cunoscuse o astfel de dragoste. Și niciunul nu-şi închipuia că va veni, când era atât de târziu.

El suferea de astm şi într-o zi nu a mai venit la întâlnire. A sunat-o pe Sofia şi i-a spus că în urma unei crize, fusese internat la spital. Sofia l-a vizitat acolo. Mai vorbeau la telefon. Aştepta să se externeze într-o zi şi să continue plimbările lor obişnuite.

Într-o dimineaţă, Sofia a coborât să facă ceaiul în bucătărie, la ora 7 şi 10 minute, ca de obicei. Dar a găsit-o pe nepoată cu ceaiul băut, gata de plecare şi i-a spus că se îngrijorase căci nu mai cobora deşi era şapte şi jumătate. Sofia s-a dus să verifice ceasul, când se uitase la el arăta şapte şi un pic! Dar ceasul ei cu ramă din lemn, hexagonală, nu mai mergea. Pe la prânz a sunat telefonul. Era fiica prietenului ei, îi telefona de la spital. Tatăl ei o rugase să o sune dacă i se întâmplă ceva. Și i se întâmplase. La 7 şi 10 minute în dimineaţa aceea.

De atunci, Sofia a tot încercat să repare ceasul cu ramă hexagonală din lemn, să-l facă să meargă din nou, dar n-a mai reuşit. I-au schimbat bateriile şi limbile lui nu s-au mişcat. L-au dus la ceasornicar, degeaba. Ceasul n-a mai pornit niciodată.

Sofia Folberth s-a născut la Criț în 1922 într-o familie înstărită de sași. Știe povestea vechii așezări, limba flamandă, germană și română. A trăit războiul și comunismul ca pe două mari boli. A fost în lagăr în Germania, a fost în CAP la Criț, iar acum și-a luat libertatea de a trăi așa cum îi place, în cele două țări ale ei. Este ghid la biserica evanghelică din Criț, acolo o găsiți vară de vară, refăcând cu vorbele ei trecutul pierdut al poporului de sași. Povestește cu lux de amănunte istoria satului Criț, viața, credința, munca și moartea comunității. Când ajunge în cimitirul de pe deal, le spune bunilor și străbunilor săi cât de rău îi pare că au plecat și i-au părăsit. Dar poate sunt mai fericiți decât vor fi ei, rătăcitorii. Măcar dorm în pământul natal.

Articolul a fost publicat în Revista SINTEZA | Foto: Călin Stan

Anunțuri

Un gând despre “Sofia

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s