Paul Hemmerth organizează întoarcerea

A plecat ţinându-se de cufărul părinţilor, odată cu puhoiul. Dar Germania nu i-a intrat sub piele, nu i-a devenit „acasă”. După douăzeci de ani s-a întors în satul lui Johann Schaas şi după el i-a adus şi pe alţii. Prima a fost mama lui. Apoi francezi, americani, elveţieni…

paul
quotes66Aveam o mare nedumerire. Nu înțelegeam de ce trebuie să plecăm de acasă. Simțeam o tristețe uriașă. Dar nu spuneam nimănui, mi se părea că aș comite o greșeală față de ai mei care făcuseră atâtea sacrificii, pentru ca noi să ajungem într-un loc mai bun. Doar că, pentru mine, niciun loc nu era mai bun decât de acasă.

Paul Hemmerth lucrează ca ghid internațional, face producții tv, documentare pentru posturile Arte, ZDF ș.a. Şi-a început viața de nomad la 14 ani, acum are aproape cincizeci. S-a născut la Mediaș, într-o familie de nemți. A locuit într-o casă din Centru. Acum acolo este un pub. Când vrea să meargă „acasă”, se așază la masa care ocupă locul unde era patul lui de copil: „Vezi, mama” – îi atrage el atenția – „ții minte, aici era patul meu!”, și-și scutură țigara în scrumiera de pe masa rece a barului de noapte care s-a înghesuit în încăperile casei lui.

Viața lui Paul adult pare ciudată. Paul fuge. Fuge continuu, pentru ca nodul din gât să dispară. Nodul acela de lacrimi pe care l-a înghițit și nu l-a lăsat să se vadă, în avion, când au pornit spre Germania și el era doar un puști. Paul a colindat prin lume, a muncit, a făcut bani cu care s-a întors și cumpără case în Transilvania, casele sașilor. Apoi le umple cu oameni. Şi a ales un loc anume unde să facă asta.

Este satul în care mulți ani la rând Johann Schaas, Hans, a trăit singur, după ce toți vecinii lui plecaseră. Era în 1990, vă amintiți, când sașii s-au adunat într-o seară la căminul cultural și au hotărât să plece. Doar Hans a decis să rămână. Lui i-au lăsat cheile bisericii și au plecat.

A doua zi, când a ieșit la poartă, satul era gol. Nicio vorbă nemțească nu mai răsuna din nicio curte. Hans s-a întors cu spatele, a închis poarta după el și a plecat pe câmpuri, prin vii, sus pe dealuri. Cea mai mare spaimă a lui, în anii care au urmat, a fost că nu va avea cui să lase cheile. Până când, douăzeci de ani mai târziu, a apărut Paul.

Povestea lui

Ai lui au făcut patru lăzi din lemn, potrivit de mari. Cu atât aveai voie să pleci, o lădiță de fiecare membru al familiei. Mama așeza încet-încet, în fiecare zi, lucrurile alese pentru a fi duse cu ei în Germania. Îi spuneau țara-mamă. Dar, pentru Paul, aici era țara-mamă. El se uita în fiecare zi la pregătirile lor și mirosea așteptarea. Nu înțelegea de ce trebuia să plece. Aici avea câmpurile, copiii, străzile lui preferate, bicicleta, merele din grădina vecinului. Aici era el. Despre „dincolo” nu știa mai nimic.

Timp de 14 ani, părinții lui au așteptat „actele cele mari”. Din când în când, tatăl lui mergea seara, cu un plic cu bani, la liziera pădurii. Toți știau că face asta pentru „actele cele mari”, prin care li se aproba plecarea în Germania. Între timp, în țară lucrurile se înrăutățeau. Bunica făcea coadă la zahăr, băieții stăteau și ei la coadă, ajungeai și se spunea: „Nu mai e”. Abia așteptau „omul cu mantoul”. Era un tip care venea îmbrăcat cu un mantou imens. Intra într-o casă unde se adunau vecinii și el dădea jos mantoul. Sub haină avea conserve, zahăr, măsline, salam, ciocolată, tot ce nu se găsea în magazine, cumpărai de sub mantoul lui. Paul creștea porumbei, canari, făcea inele.

Într-o vară apucată au venit inundațiile. Casa lor din Mediaș s-a umplut de apă. Din iarna următoare aveau să plece definitiv. „Comunismul ține mult”, au spus. Mama a făcut un album cu fotografiile lor de când erau mici, cu pozele de la nuntă, de la școală. Albumul l-a pus într-o lădiță de lemn. În seara de 13 februarie le-au spus că a doua zi pleacă. Pentru casa din Mediaș au primit două bilete de avion, dus. Pentru ca să le poată cumpăra și pe celelalte două bilete, au vândut lucruri din casă.

Plecarea

Pe 14 februarie, de Sfântul Valentin, s-au îmbrăcat frumos, cu pantalonii de velur făcuți de croitorul din Mediaș și au plecat. Paul, mama, tatăl și fratele lui.

La vamă, grănicerii le-au desfăcut lădițele și au scos bucată cu bucată tot ce fusese așezat acolo cu grijă, de mamă. Când au luat în mână albumul cu fotografii, de îndesate ce stătuseră, i se lipiseră foile. Grănicerii au tras de ele, să se desfacă, poate aveau ceva ascuns acolo. Pozele au pârâit, s-au sfâșiat și chipurile copiilor au rămas lipite de foaia din față.

„În mine s-a rupt ceva atunci… Cum auzeam foile crăpând, mă strângeam de durere. La nimic altceva nu țineam ca la pozele acelea! Cum să mă duc în lume și fără ele? Cum vor mai ști nepoții noștri cine suntem noi?”, își amintește acum Rosvita, mama lui Paul.

După ce vameșii au răscolit lădițele, lucrurile n-au mai încăput la fel la loc. Încăpeau doar în forma perfectă aranjată de acasă, cu grijă. Dar vameșii strigau să treacă repede mai departe, alții așteptau la rând. Așa că mama a închis lădițele și a lăsat lucrurile lor acolo, toate câte nu mai aveau loc. Pe unde treceau lăsau câte ceva din ei.

Paul privea și tăcea.

„Aveam o mare nedumerire. Nu înțelegeam de ce trebuie să plecăm de acasă. Simțeam o tristețe uriașă. Dar nu spuneam nimănui, mi se părea că aș comite o greșeală față de ai mei care făcuseră atâtea sacrificii, pentru ca noi să ajungem într-un loc mai bun. Doar că, pentru mine, niciun loc nu era mai bun decât de acasă. În avion tot înghițeam un nod de lacrimi din gât. Şi nu se ducea. Poate și pentru strămoșii noștri a fost la fel, mă gândesc acum, numai că ei, venind încoace, spre Transilvania, nu erau în avion, aveau timp să se răzgândească și să se întoarcă. În plus, ei veneau să fie liberi, noi plecam pentru că nu mai eram”, spune acum Paul, stând în curtea lui săsească din Richiș.

Prin Germanii de gheață

Când au ajuns, au fost adăpostiți într-un „lagăr” de tranziție. Acolo dormeau la comun și li se dădea mâncare, iar copiii mergeau obligatoriu la școală. Părinții trebuiau să-și caute de lucru, să-și ia apoi zborul din lagăr. Dar când au ajuns la școală sașii noștri, copiii nemți se uitau urât la ei, râdeau de freza lor standard făcută de frizerul școlii din Mediaș, scurt pe după urechi și un pic de păr pe cap. „Noi trăgeam părul peste tunsoarea de după urechi, dar nu prea stătea, cei de acolo se uitau la noi ca la niște ciudățenii. Iar pantaloni ca ai noștri, făcuți de croitor, din velur, nu mai văzuseră, deși noi eram mândri de ei. Mă rog, nu eram de-ai lor, am simțit asta, din capul locului. Şi nici n-am devenit vreodată.”

Mulți sași au suferit după plecare, unii nu au reușit să treacă peste momentul dezrădăcinării, așa au ajuns să se spânzure în șuri. Nu erau nici români, nici nemți, nu erau nimic și n-au rezistat.

Paul era tânăr, a dat bice vieții și a trecut peste anii aceia. Mergea pe străzi și vedea numai lumini albăstrui la geamuri. Oare de ce?, se întreba. Nemții se uitau la televizoare. În toate casele, seara, se închideau și se uitau la televizoare. Categoric, nu-i plăcea viața acolo. După ce și-a terminat studiile, Paul a devenit ghid turistic, a lucrat în publicitate, în industria filmului. Iar după revoluție a venit în România, în vizită. „Cum am coborât din avion, am simțit mirosul de acasă! Eram la București, dar jur că mirosea ca acasă! Atunci mi-am zis: trebuie să mă întorc și am început să strâng bani pentru asta.”

După prima vizită în România, Paul plănuiește să se întoarcă acasă și vine în Transilvania să vadă ce mai este prin locurile lui natale. La Mediaș găsește casa transformată în spațiu comercial, era un pub, dar caută să cumpere alta. Nu găsește ce-i place și revine. Ani la rând caută locul bun pentru el. Până într-o zi când un prieten îl aduce la Richiș, satul în care mai trăia sasul Johann Schaas. Vede casele ruinate, îl cunoaște pe Hans și decide să cumpere chiar casa străbunicului acestuia.

Cercul se închide

Casa lui din Richiș, pe care a dat 18.000 de mărci, este casa strămoșului lui Hans, bătrânul Noah. A cumpărat-o de la ultimii proprietari, care plecase în Germania. Paul i-a adus pentru prima dată acasă, mulți ani după ce părăsiseră țara, ca să facă actele de vânzare. Când au ajuns în Richiș, au intrat prin odăile casei, au deschis dulapurile și au început să pună pe foc lucrurile, pozele. Paul a sărit să le smulgă din mâinile lor, el voia să le păstreze. De ce nu le voiau și ei? Pentru că le aminteau de ceva prea dureros, i-au explicat, nu mai doreau să aibă nicio legătură cu trecutul. Paul i-a înțeles, dar a salvat pentru el câteva poze alb-negru, pe care le-a pus acum pe pereții casei. Bătrânul Noah, primul proprietar, și soția lui stau deasupra patului, în camera principală, la loc de cinste.

Paul și-a amenajat frumos casa, a adus acolo și obiecte din lungile lui călătorii, din Tanzania, Cuba sau Zanzibar. Sunt și ele parte din viața lui, iar obiectele, ca oamenii, au dreptul să-și tot caute locul potrivit.

Arca lui Paul

Între timp, sasul a mai cumpărat două case, le-a renovat și pe ele, iar într-una a adus-o pe mama lui cu soțul ei. Rosvita s-a întors în țara de unde, într-o noapte de Sfântul Valentin, plecase cu patru lădițe și doi copii spre o lume pe care nici ADN-ul ei nu și-o mai amintea. Obișnuiește să spună acum că viața e ca un cerc. „Trebuie să-l parcurgi întreg”.

Paul a continuat să caute prieteni cu care să umple satul, să nu se simtă singur. A reușit și-n câțiva ani, în Richiș s-au mutat oameni de treisprezece naționalități: Ivan Pavkovs din Lituania, Stefan Oettiker din Elveția, Helen și Martin Engbreghof din Olanda, Marc Treon din Boston, Ana Gergely din Ungaria, Alis Rjepi și Doru Chicișan, români stabiliți în America, Christian și Ana și Antonia (cea mică) Rummel din Caifa, el, Paul, sasul tânăr, și Hans, sasul vechi, romi sumedenie și români foarte-de-treabă. Ca pe o Arcă a lui Noah, ei încearcă să se salveze împreună.

Aici toți vorbesc o limbă de ei inventată: limba oamenilor care se aseamănă.

Hans are 81 de ani acum. Stă seara la povești cu Paul, îi spune să-i aducă și oameni care să facă agricultură pe dealurile Richișului, nu doar să le picteze. Acum, nu-i mai e teamă că nu are cui să lase cheile bisericii și povestea ei, lângă el s-a așezat un ghid internațional!

„Dumnezeu le rânduiește pe toate!”, ne spune Hans, într-o zi toridă de vară, când inima lui dă semne de oboseală.

Articol publicat în Revista SINTEZA. Foto: Vakarcs Loránd

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s