Cuțitul lui Zuckerberg

Încă de la mijlocul lui 2005, Mark spunea că Facebook nu era menit să fie cool ci folositor. Când a primit o ofertă tentantă de vânzare i-a spus surorii lui: „Sunt o grămadă de bani, ar putea schimba viața multor oameni care lucrează pentru mine. Însă avem mult mai multe șanse de a schimba lumea decît dacă aș vinde.”

Într-o dimineață de martie, Alin postează pe o rețea de socializare un anunț. Urma să primească zece mii de puieți de molid pe care trebuia să-i planteze pe piscurile defrișate ale muntelui unde a copilărit. A postat o fotografie cu locurile atît de dragi lui, cam dulceagă după gusturile sale, dar cum n-a avut alta, a zis că e bine și așa. A scris data și locul de întâlnire. Apoi s-a apucat de treburile lui cotidiene. Spre seară, când a deschis laptopul, pagina sa de facebook era plină de mesaje și likuri. Alin a trebuit să tempereze entuziasmul înscrierilor la acțiune, pentru că nu putea face rost de atâtea sape. A doua zi a pornit la întâlnire și a rămas o clipă mut de uimire, cu megafonul în mână, când a dat cu ochii de mulțimea pestriță care se adunase pe locul unde urma să facă plantarea. Erau tineri dar și oameni în toată firea cu copii în cârcă, o bunică cu nepotul, dar și o educatoare cu copiii de la grupa mare. Au lucrat toată ziua, cot la cot, ascultând muzică folk din boxe, asemeni tineretului comunist la Bumbești Livezeni. Când s-a lăsat seara bine de tot, a mulțumit, a strâns sapele și cu ochii pe cerul înstelat s-a gândit la ce-i unea oare pe toți oamenii aceia? Mulți necunoscuți între ei, veniți din orașe diferite, din medii diferite, cu vieți și mijloace de trai diferite. Unii lucrau în IT, alții erau medici, alții copii de țărani din satele vecine. În primul rând aveau un computer, și-a spus Alin, apoi aveau internet, aveau conturi pe facebook, pentru că acolo văzuseră mesajul. Dar mai ales, aveau toți convingerea că pădurea era importantă.

Alin i-a văzut apoi pe voluntarii lui, mobilizați prin aceleași mijloace, manifestând în marile orașe împotriva unui cod silvic dăunător mediului. Și codul a fost modificat. Așa că, a stabilit ca pentru el, invenția asta, „rețeaua”, poate n-a reușit să aducă primăvara în Egipt, dar a reușit să-i aducă lui pădurea înapoi.

Ileana avea un copil mai scăpătat la grădiniță care-ntr-o zi a venit desculț. A cercetat puțin situația și a aflat că părinții lui sunt șomeri și mai are cinci frați acasă. Fără să dea detalii care i-ar fi umilit, Ileana a postat o fotografie cu piciorușele goale ale copilului și a cerut ajutor pe o rețea de socializare. Habar- n-avea câtă lume era dispusă să dea un bănuț sau o pereche de pantofi pentru sărmanii copii. Cu ce s-a adunat pe holul grădiniței, Ileana a scos familia copilului din iarnă. Poate nu erau toți darnici din fire, și-a zis ea, dar dacă au văzut că și vecinul sau colegul, sau prietenul cunoscut recent la mare se alătură cauzei, atunci s-a alăturat și el. Bunătatea e molipsitoare. Și uneori, forma naște fondul.

De atîtea ori vedem anunțuri umanitare, apeluri pentru iubitorii de animale sau pur și simplu, deschidem ferestrele rețelelor media și o floare, un tablou sau un bătrân care bea o cană de ceai ne emoționează. Poate că emoțiile durează doar o secundă, poate că superficialitatea acestor iconuri ne îndepărtează de esența lucrurilor, dar ce anume ne garantează că ele n-ar fi dispărut cu totul din preocupările noastre dacă n-ar fi fost lunga listă de „banalități” afișate? Fiecare utilizator, dornic să se prezinte mai bun și mai frumos naște o emulație, despre care cercetătorii spun că este, pe bună dreptate, un foc de paie, care nu rezolvă mare lucru îm raport cu cât de mult este periclitată umanitatea astăzi. Dar și fără ele, ce șanse ar mai fi?

Valori considerate desuete, romantismul, generozitatea, credințele naive, convingerile tautogice, ca și opțiunile axiologice profunde, pot salva umanitatea amenințată. Nu doar diversitatea informației îl copleșește pe omul modern ci și varietatea opțiunilor valorice. Ce aleg să fac? Cum aleg să fiu? Sunt un caracter turnat în formă fixă, sau privitul spre ceilalți mă modelează continuu? Privitul pe zidul rețelei în fiecare zi mă pune în fața unor opțiuni dintre cele mai diverse, provocatoare, mă obligă să am o părere, să simt, să empatizez sau să resping. Joc tenis la perete, dar mingea vine de fiecare dată din alt unghi. În fond, mă reconstruiesc, mă recompun din frânturi de opțiuni estompate sau pot să am chiar revelații care să mă transforme din Saul în Pavel.

Lecturând volumul „Efectul Facebook. Din culisele rețelei de socializare care unește lumea”, de David Kirkpatrick, descopăr că nici creatorilor Facebook nu le-a scăpat ideea aceasta, de aceea rețeaua dispune de un detector de ”afinități” în funcție de domeniile căutate sau de postările frecvent apreciate și în funcție de asta îți trimite notificări. „Poate ai spus că ești trist, că mergi la un film, poate ai încărcat o poză, ai spus că îți place cel mai nou album Wilco sau ai postat un link spre un fragment din Daily Show. Softwerul Facebook detectează aceste activități și decide dacă va trimite notificări prietenilor tăi, în funcție de ceea ce calculase că e probabil să îi intereseze. Și acesta este rezultatul unei inferențe care se bazează pe observațiile asupra comportamentului tău precedent. ”

Asta ne amintește de ce spunea Blaise Pascale: „Nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit!”. Cu alte cuvinte, tu te descoperi singur în timp ce rețeaua te descoperă pe tine. E ca și cum ți-ai efectua introspecția, dar te-ai și expune la o ecografie psihologică permanentă.

Când s-a inventat televizorul, pe la sfîrșitul anilor ’30, omenirea era speriată că expunerea în fața ecranului îi va orbi pe copii. Mai târziu, când s-a inventat telefonul mobil, circulau zvonuri că ar provoca cancer. Despre rețelele de socializare se spune că ar denatura relațiile interumane, că ne-ar transforma în autiști, iar pericolul probabil că există. Dar, la fel ca atunci când s-a inventat cuțitul, nu trebuie să ne speriem, cei mai mulți îl vor folosi la tăiat pâinea și doar puțini, foarte puțini, își vor tăia degetele.

P.S.: Trebuie să nu uităm că, în timp, folosirea cuțitului ne-a schimbat dantura… dar asta e o altă poveste.

Articol apărut în Revista SINTEZA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s