Cine este el? De unde vine? De ce a ales să riște la ordin într-o lume în care nu mai este obligat să o facă? Cine a ales totuși să facă ceea ce multor bărbați le repugnă – să se înroleze, deși serviciul militar nu mai este obligatoriu? Dacă mâine ar suna alarma, cine sunt cei care apără țara prăduită de politicieni, abandonată de tineri, blazată și îmbătrânită înainte de vreme?

Îmi este mult mai frică de o armată de 100 de oi înfometate condusă de un leu decât de o armată de 100 de lei condusă de o oaie
Ernest Hemingway

Veștile despre război, înarmare, conflict străbat zilnic aerul dens al vieții noastre. Prin zgomotul lumii vii, care se mișcă, produce, mănâncă, printre breakingnewsuri, spectacole, șantiere și festivități, în surdină, ajunge până la noi sunetul armelor. În Ucraina, la doar 800 de kilometri de centrul țării noastre, armele n-au încetat să vorbească. Încă mai mor oameni sub ochii marilor puteri. Franța a scos 10 mii de rezerviști din case, Finlanda la fel, Polonia, Germania, toate țările din jur se pregătesc pentru ce e mai rău.

În România la începutul anului s-a semnat un pact politic pentru alocarea a 2% din PIB pentru bugetul armatei, care până acum era de 1,6%. Dar efectele nu se simt încă. Armata noastră este subdotată, are tehnică de război „istorică” demnă de muzeul armamentului. În timp ce țările avansate inventează glonțul inteligent, scanează pământul cu dronele pe sute de kilometri distanță și transmit imagini în monitoarele fiecărei mașini militare de la sol, noi ungem tancurile fabricate în 1985 și calculăm poziția țintei cu rigla și raportorul pe hârtie milimetrică.

Dar, mai important decât tehnica, așa cum spunea un maior de infanterie, care a trecut prin aproape toate teatrele de operațiuni de pe Glob, este potențialul uman: „Forța umană e cea mai scumpă și mai greu de obținut resursă din armată. Tehnica o cumperi mâine, pe oameni însă îi obții și-i formezi foarte greu și cu costuri mari. Iar când îi pierzi pe oameni, ai pierdut totul. Și aici nu mă refer numai la pierderea fizică…” Așadar, oamenii.

Oamenii

Birtalan. (Soldații, să știți, n-au nume mici, ei au doar nume de familie. Așa sunt strigați și la instrucție și la vestiar: Hei, Birtalan, ești gata?) Are doar mamă. Tatăl e mort. Mama e casnică, pentru că el mai are șase frați. A venit în armată ca să aibă un rost al lui. Deocamdată are doar un salariu, e stabilitatea lui. Un soldat are 800 de lei solda lunară și 700 de lei pentru hrană. Stă în Șimleul Silvaniei, în chirie, pentru că aici îi este unitatea. Are nevastă și două fete. Nevasta e casnică. Iar el mai lucrează și după program. După cele opt ore de instrucție de la Unitate, merge și face confecții metalice. Porți, garduri, copertine. Mai câștigă un ban. De ce a venit în armată? „Păi… Ce să faci în ziua de azi? Să pleci la căpșuni? Eu am ales armata, măcar aici nu e muncă sezonieră! Apoi, a început să-mi placă…”

Buda vine din Lăpușu Românesc. Tatăl lui este mecanic, iar mama casnică. Acasă erau opt frați. Mai are un frate mai mare în armată, după el s-a luat. Aici are mâncare și haine, are un salariu. Nu se uită la mine când vorbește, intimidat de asistența șefilor, răspunde grăbit, cu gâtul uscat de emoție. Nu vrea să spună și ce nu-i place în armată, ce-l nemulțumește. Hai Buda, zi-i, spune, îl înghiontește un coleg. Dar Buda tace și se uită drept în față: „N-am nimic de spus!”. Și apoi continuă parcă dator față de un interlocutor nevăzut, conștiința lui: „Vreau să ajung la Dej ca să pot pleca în misiuni. Trebuie să reușesc să fiu primit și să plec”. Plecarea în misiuni este scopul adevărat al intrării în armată. Ea aduce bani și o oarecare admirație.

Războiul este singurul loc unde moartea nu așteaptă prea mult, nu se roagă, îi vin soldații de bunăvoie, cu gâturile întinse. De ele atârnă o tăbliță cu un număr.

Stoica este din Zalău. Are 33 de ani, s-a înscris în armată la 1 noiembrie 2006, la cîțiva ani după ce-și făcuse stagiul militar. Mai întâi a lucrat la Michelin, la fabrica de anvelope, salariul era mic și nu știai când te poate da afară. Dar când a aflat că la armată se fac angajări, s-a decis să vină aici, unde serviciul este stabil. Mai are trei frați, este căsătorit și are un copil. E greu? Nu, dacă ceva îți place, poți face cu ușurință, spune Stoica și se uită la arma din mâna lui. Are pielea bătătorită pe palme și haina cam largă la gât. Ce ar face el dacă ar fi ministrul Armatei? Ar da haine la soldați, cel puțin un schimb pe an că au fost și doi-trei ani la rând când n-au primit. Hainele, oricât le-ai îngriji, nu rezistă în fiecare zi, ani la rând. Și înapoierile la dotare, ar trebui să se alinieze la ce e azi în alte armate, la tehnica de acum. Apoi salariile, în armată sunt mai mici decât în alte domenii. Concediile, unde și le face? Păi… chiar a mers o dată, la rude, la Brașov.

Gal vine din Giurtelec. A intrat în armată după ce a făcut liceul de electrotehnică. Tatăl lui este casier și mama muncitoare. Mai are un frate mai mic, acasă. Părinții l-au sfătuit că aici este un salariu stabil. Dar și lui îi plăcea, se visa în uniformă militară. Cel mai mult îi este frică de Dumnezeu, dar Flaviei, iubita lui, îi este teamă de război. Așa sunt femeile! La o comparație cu alte armate, a noastră este destul de înapoiată la dotare, ar trebui investit mai mult, de aici și teama, dar și pentru că sunt puțini. Nu știe limba engleză, dar comandantul lui îi sare în apărare: nici nu are nevoie, dacă nu știe engleză, nu Gal moare primul, moare mai întâi Teglaș, apoi moare Crișan, moare Dumbravă, mor șefii lui! Poate moare și Gal, dar nu pentru că nu știe engleză! Dar dacă totuși ar vrea să învețe trebuie să meargă la cursuri timp de șase luni, la Someșeni, lângă Cluj. Cursuri de engleză în garnizoană nu se fac.

Stejerean este caporal și visează să plece la școala de subofițeri la anul. De când e în armată și-a făcut și facultatea în timpul ăsta. A avut banii lui și concediu de studii 30 de zile pe an. Îi place instrucția, îi place cum se discută în armată, „mai corect decât în civil unde un patron de firmă poate să te umilească cum vrea el”. Ce i se pare problematic în armată, acum, este dotarea. El s-a uitat pe internet, a mai studiat ce apare și i se pare „tehnică de SF” față de nivelul lor. Dacă mâine ar fi pus în fața ei, nu știe dacă s-ar descurca să o folosească. Speră să poată.

Marc este fată. Singura fată din Garnizoana de la Șimleul Silvaniei. Are 29 de ani, a făcut facultatea de științe economice la Cluj apoi s-a angajat în armată. La anul, pleacă și ea la școala de subofițeri de la Craiova. Va lipsi de acasă un an. Prietenul ei, cu care urmează să se căsătorească, nu este prea încântat de perspectiva asta. Dar Mirabela provine din părinți care au lucrat amândoi în armată. Și bunicul, tot acolo. Așa că fata a crescut cu ochii pe tot ce înseamnă militărie. Asta avea să fie lumea ei, orice i s-ar fi împotrivit. Și primii care i s-au împotrivit au fost, culmea, chiar părinții ei: armata nu este pentru o fată, spuneau ei. Așa că Mirabela a plecat să se înscrie la armată singură, fără să le spună. Dar au susținut-o prietenele din facultate, care, impresionate de dorința ei neostoită, au încurajat-o. Ce altceva îi mai place să facă? Să meargă la Cluj la mall să vadă filme cu militari, filme de acțiune. Crede că și alți tineri ar trebui să facă armata măcar un an, așa, pentru viață. Înveți multe ca militar, înveți pentru tine în primul rând. Și ar mai vrea să ajungă în America, poate într-un schimb de experiență. Este convinsă că Armata Americană este armata adevărată. Acolo vezi și înțelegi ce înseamnă să lupți.

Crișan este maior. A terminat facultatea de sociologie, a lucrat un timp la o fabrică de încălțămite, apoi într-o instituție publică. Cînd a văzut, la Forțele de Muncă, un anunț că se fac angajări în armată, s-a dus și s-a înscris. Rămăsese cu o nostalgie din stagiul militar de la parașutiști, unde i-a plăcut. Așa că s-a decis ușor. A parcurs toate etapele obligatorii, examenul de selecție și cursul de bază pentru infanterie la Făgăraș de un an de zile. A fost în trei misiuni în teatre de operațiuni: în Irak, Afganistan, Liberia. În prima misiune, cea din Afganistan, s-ar fi dus și fără să fie plătit. Își dorea experiență, vroia să vadă și altă lume, să înțeleagă cum se trăiește un război, cum se duce lupta pentru supraviețuire. Vroia să devină bărbat. A fost și cea mai dură experiență a lui. În zonele de război, obișnuiește să spună maiorul Crișan, lumea este un turn al lui Babel. Războiul atrage tot felul de oameni, creează te miri ce fel de oportunități, este un haos de care toți vor să profite. Și în război se mănâncă, se vinde și se cumpără, pe dezordinea existentă se creează o nouă ordine, cu regulile ei, una izvorâtă din anarhie. În timp de conflict se poate schimba structura anterioară, există goluri de autoritate și de asta se profită pentru a se crea o nouă ierarhie, pentru noi rețele de putere și profit. Oricât de paradoxal ar suna, războiul aduce bogăție. Nu e o economie de piață care poate fi pusă în manuale, dar este un „no man land” de care toată lumea încearcă să profite. De la agenții de securitate, la te miri ce vânzători de cola, din ei răsar noii îmbogățiți. Există și extrem de multă nedreptate socială. De fapt, asta e adevărata față a războiului – nedreptatea, crede maiorul Crișan.

Dacă te prinde seara la o masă cu el, îți spune repede, ca într-o doară, de parcă n-ar fi zăbovit destul asupra lor, frânturi de amintiri din misiunile lui. De fapt, le-a mestecat îndelung în cap, dar are un fel de pudoare a povestitului, ca mai toți militarii. Unele lucruri, dacă ești bărbat, nu le spui. Faci pe tine de frică, dar asta e treaba ta. Plângi, dar și asta e treaba ta. „Cel mai mult m-au surprins afganii. Mergeai și nu vedeai nimic. Vroiai să te oprești să faci tabăra și atunci te uitai bine în jur, cercetai fiecare bucată de pământ care te înconjura și cât vedeai cu ochii, era pustiu. La cinci minute după ce te-ai oprit, apăreau. De ni-că-ieri! Ieșeau ca din pământ, te înconjurau și se așezau în poziția aia a lor și se uitau la tine. Dar unde stătuseră? De unde veneau, nu am putut afla!”. Altfel, își amintește Crișan, erau oameni ospitalieri, împărțeau mâncarea cu tine, chiar dacă poate era ultima. „La un moment dat am descoperit un sat care avea lângă el un munte de muniție. Un bătrân de acolo ne-a arătat locul, iar noi am detonat muniția”. Era greu să le explici băștinașilor că tu ești prietenul și alții sunt dușmanii. Pe noi ne și confundau cu rușii că aveam taburile care semănau la înfățișare cu ale lor și afganii aveau vie amintirea războiului cu ei, încă îi urau. Atunci ieșeam în fața coloanei și le vorbeam. Le explicam că noi suntem forțele păcii și vrem să-i ajutăm să reconstruiască țara. Asta se și întâmpla.”

Maiorul Crișan a fost și în Liberia. O țară în care a învățat să nu-i mai fie frică de foame, acolo mâncarea nu era o problemă, o culegeai din pomi, din pământ, din apă, de peste tot. Oamenii aveau un fel anume de a reacționa, segmente întregi de populație se ”electrizau” la contactul cu liderii lor politici, în special, dar și în manifestările culturale. Cu toții, bărbați și femei, aveau un fel mai simplu de a-și exprima sentimentele, mai primar, mai ne-mediat de cultura de tip occidental. Însă, și în Liberia, ca în alte țări lovite de război, nedreptatea era supremă. Deși locul mustea de bogății, de la fructe la aur și diamante, băștinașii trăiau într-o sărăcie cruntă. Alergau toată ziua să strângă seva arborelui de cauciuc și seara primeau doi dolari răsplată. Viața în junglă nu e o poveste. Iar asta a fost una dintre cele mai triste lecții primite de maior în războaiele lui.

Primesc și o scrisoare de la maior și încep să citesc: „Miercuri, 9 februarie 2011, ora locală patru jumatate, pășim pe pământ liberian pe pista aeroportului Roberts International din Monrovia. Mă izbește căldura umedă din noaptea neagră, luminată ici colo de cele câteva faruri ale aeroportului. Zăpușeala și umiditatea îmi provoacă transpirație instantaneu. În avionul din care tocmai coborâsem, fusese destul de rece. Colegul meu stătuse învelit cu o pătură primită de la o stuardeză marocană. De asemenea, am simțit un miros nefamiliar, dulceag, umed și înțepător. Probabil miasma Africii, îmi zic. (…) pe principala artera a Monroviei, Taubman Boulevard, a pornit traficul zilnic. Cel liberian, în care singura regulă este că se circulă pe partea dreapta. Dar nici această normă de trafic urban nu e bătută în cuie. Zeci de mașini mici, camioane și camionete, sute de motociclete, toate umplute până la refuz, cu claxoanele urlând, încearcă să circule, ocolind pietonii care trec strada doar pe unde vor ei. E o hărmălaie generala. Toată lumea stă la ocazie, toată lumea duce pe toata lumea. Nu există transport public, așadar în orice moment o mașină din față ar putea opri să lase să coboare sau să urce cetățeni grăbiți să ajungă în locuri numai de ei știute. Prin toată îngrămădeala asta, vânzători ambulanți, îți vând insistent ziare, gume, bomboane, cartele telefonice, apă, câte și mai câte. De foarte multe ori, pe șăile mici de motociclete stau îngrămădiți chiar și trei adulti, alteori părinții și copiii lor. La un moment dat, dintr-o mașină plină de tineri liberieni, unul dintre ei, situat pe bancheta din spate a masinii, la geamul din dreapta, ne-a făcut, calm, semn că ne va împușca. Amplasată chiar pe țărmul Atlanticului, clădirea cea mai înaltă din Monrovia, având 8 etaje, adapostește sediul UNMIL (United Nation Mission în Liberia). Cea mai mare parte din personalul comandamentului destinat misiunii de menținere a păcii și, după cum aveam să aflu mai târziu, nu doar comandamantul, ci și contingentele naționale care constituie misiunea de menținere a păcii ca atare, este formată din militari aparținând unor țări africane și asiatice. Militarii albi sunt puțini si, de regulă, sunt trimiși de armate mai sărace”.

… Și-l mai aud spunând cum, în Afganistan, într-o plimbare solitară în preajma taberei, a ajuns pe vârful unui munte. Numai stâncă seacă de jur împrejur. Acolo l-a găsit pe un camarad din Bistrița, stătea singur, numai el între cer și pământ și citea Biblia.

Reportajul integral poate fi citit în Revista „SINTEZA”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s