Lebăda neagră din carnea omului

Cancerul va ajunge să ucidă mai bine de 13,2 milioane de oameni până în 2030, un număr aproape dublu față de 2008, arată un raport ONU. Același raport arată că 21,4 milioane de noi cazuri vor fi diagnosticate anual până în 2030. În SUA, cancerul ucide aproximativ 1.500 de oameni pe zi și este a doua cea mai răspândită boală, după afecțiunile de inimă. În România, ultimele statistici monitorizau 420.000 de bolnavi, iar anual sunt diagnosticate alte 95.000-96.000 de persoane, din care peste jumătate, în fază incurabilă.

Înainte să fie descoperite lebedele negre pe coastele vestice ale Australiei, oamenii credeau că toate lebedele sunt albe. Dar, nu, nu era așa. Nassim Taleb folosește metafora „Lebădă Neagră” pentru toate surprizele care produc ravagii în normalitatea de până la întâlnirea cu ea. Lebăda neagră este un eveniment extrem, se găseste în afara așteptărilor noastre și are un efect devastator. Războaiele, 11 septembrie, crizele mondiale, sunt niște lebede negre care au dat peste cap omenirea. În labirintul cancerului înțelegi că boala asta e lebăda neagră pentru omul care a avut ghinionul să dea cu ochii de ea. Vine încet, alunecă tăcută spre tine… Apoi se produce impactul răvășitor al imprevizibilului cu viața ta.

Mariana

„Eram în 2007 cînd am descoperit primul nodul la sân. Nu i-am dat prea multă importanță. În ianuarie 2009 am descoperit că sânii mei, amândoi, arată ca niște coji de portocală și au mameloanele îngropate. Atunci m-am speriat. Am mers la spital, acolo, la noi în localitate și doctorul mi-a spus să merg la analize la Oncologie, la Cluj. Am dat telefon și mi s-a spus că mă pot programa cam peste o lună. Între timp, cumnata mea mi-a zis să nu stau degeaba, a zis să merg la biorezonanță la București, unde mai fusese și ea, cu alte probleme. Am mers acolo și cu biorezonanța aia m-am amăgit încă vreo șase lui. După aceea au început durerile, când am ajuns la Oncologie eram în stadiul 3 b. Am intrat în operație și mi-au fost extirpați amândoi sânii dintr-o dată. M-am văzut așa, fără ei și cu stadiul trei… Am plâns vreo două ore, nu după sâni, ci pentru mine și apoi mi-am zis: am două variante, lupt sau mor înainte să-mi văd fetița mare. Și am început să lupt. Mai întâi mi-am băgat în cap ideea că e o boală ca oricare alta, că face parte din corpul meu și o voi duce cu mine câte zile voi mai avea, așa că trebuie să o cunosc bine. Am început să citesc, să înțeleg, să fiu atentă la tot ce spun medicii și să iau controlul asupra situației. Știam că nu vor fi medici tot timpul lîngă mine. Acum știu când simt de ce simt și când trebuie să plec la spital. Au urmat ani grei, dar bine că au urmat… am mai făcut operații, acum am o tumoră pe axila dreaptă, am venit din nou la operație… Va trece și asta…”

După primele ședinte de chimioterapie, au apărut efectele. Mariana s-a așezat pe scaun în baie, în fața oglinzii și soțul ei o rădea în cap, iar fetița privea. Nu e nimic grav, îi spunea mama fetiței, sunt femei care se rad în cap numai ca să fie sexi. Și râdea. De atunci, Mariana râde în fața fetiței ei pe seama bolii, de cite ori se „întâlnesc” cu ea. Spune că norocul ei a fost familia care o iubește și-i stă alături. Îi iubește atât de mult pe ai ei, încât se bucură că boala a lovit-o pe ea și nu pe ceilalți. Când soțul ei plânge, ea îl consolează. Îi spune că nu are de gând să moară! Și iar râde. Doar ochii ei azurii știu altceva, știu de câte ori îi umplu lacrimile, în singurătate. Se bucură de fiecare zi, de razele soarelui care, iată, și-n dimineața asta o încălzesc. Îi plac florile, a pus acasă trandafiri de toate culorile, are ghivece cu flori peste tot… o ajută soțul să le îngrijască.

Mariana a lucrat la Petrom, operator extracție. „Lucram cu substanțe toxice, erau în niște butoaie de 200 de litri și pe ele aveau lipite etichete cu craniul acela care indică otrava. De multe ori le foloseam fără mănuși…, prin 2010 am observat dar era prea târziu… nu știu dacă din cauza lor sau nu… dar la noi în Țicleni au murit de cancer în ultimii ani, 7 sau 8 persoane pe care eu le cunosc.” Cel mai grav i se pare Marianei felul în care oamenii reacționează la această boală, „mentalitatea” spune ea, „te tratează ca pe un animal muribund în care nu mai au de ce să investescă”. Tocmai de aceea, ar fi vrut să facă o fundație și să le vorbescă oamenilor despre ce înseamnă cancerul, că trebuie să meargă din timp la spital și să se poarte frumos cu cei bolnavi, să-i ajute, nu să-i ocolescă. „O vorbă bună face mai mult decât o tonă de medicamente, să știți, iar bunătatea nu costă nimic, e gratis…”

Statisticile te omoară înaintea cancerului

„În meseria asta pleci cu un suflet atâta (și, doctoral, deschide larg brațele) și cu știința atâta și apropie două degete. Iar pe măsură ce trece timpul, ajunge să fie invers, să știi multe dar să ai sufletul tot mai mic. Este o realitate, asta face viața de spital din noi. Nu suntem supraoameni. Luptăm în fiecare zi cu o boală nenorocită și ea e mai iute ca noi, mai diabolică. Neputința ne încrâncenează, avem nevoie de spațiul și de aerul proaspăt de afară ca să ne recăpătăm încrederea în noi, dar nu avem timp pentru asta. Și o luăm în fiecare zi de la capăt. Dacă veniți dimineața să vedeți cozile de la intrare, înțelegeți și disperarea noastră. România este pe primul loc în Europa la cancerul de col uterin și noi avem campanii publice antivaccin și n-avem un program de screening care să funcționeze ca în alte țări și atunci știi dinainte că dacă au ajuns aici, din mulțimea aceea de la ușă care se formează, în fiecare zi alta, mai mult de jumătate sunt cu siguranță în stadiul 3 sau 4. Și mai devreme sau mai târziu vor ajunge un dosar în arhivă.”

Doctorul Florin Nicula e membru al Comisiei pentru Cancer de la Comisia europeană și se ocupă de programul de prevenție a cancerului. Statisticile ne indică pe primul loc la cancerul de col uterin și pe primele locuri la mortalitate în multe alte tipuri de cancer. Plus că nu toate sunt înregistrate, comunicarea este greoaie la noi, aproape imposibilă. Deși ar trebui să funcționeze trei register regionale, e funcțional unul singur, cel de Nord-Vest. Încercăm să ne racordăm la standardele vestice, dar rana din picior nu ne lasă. Suntem săraci și cancerul, ca orice boală, mușcă mai cu spor din trupul unei țări sărace. Normele privind prevenția cancerului, deși în Occident se aplică de zeci de ani, la noi abia acum vor ajunge… după ce vor fi traduse.

Institutul din Cluj a accesat fonduri norvegiene și se face screening cu banii aceia, vor fi depistate cazurile de cancer mai devreme. „În Finlanda, datorită programelor de screening”, spune doctoral Nicula, „cancerul de col uterin aproape că nu mai există… Nu avem tot ce ne trebuie, facem pași înainte, dar nici cancerul nu stă pe loc și el avansează. Însă, să știți, nu la medicamente stăm prost, acolo e ceva ce se vede pentru că cei din industria medicamentelor sunt mai vocali, au un lobby puternic. Mai prost stăm cu aparatura performantă care există numai în câteva centre, cu screeningul, cu medicii specialiști care pleacă… dar mai ales cu asigurarea calității vieții bolnavilor, cu partea socială a problemei”.

Dacă în Franța există un asistent social la douăzeci de pacienți oncologi, la Institutul de Oncologie din Cluj nu este niciunul. Cu atât mai puțin în alte spitale. Un asistent social ar trebui să se ocupe de situația bolnavului în afara spitalului, să-l îndrume prin birocrație, cu dosarul de boală, cu indemnizația. Bolnavii își pierd locurile de muncă, rămân adesea singuri, părăsiți de familie…

Maria, Elisabetha, Dan, Andrei… au intrat în „fabrică”

Mergeam pe bicicletă în fiecare zi, n-am mâncat fast food, nu fumez, nu beau… dar m-a lovit în spate. Acolo m-a lovit. M-am dus la medicul de familie și el mi-a dat un tratament de reumatism…Nu mi-a trecut durerea. Am povestit cu vecinul meu, e ginecolog, și el a zis să trec și pe la el la un control. Am trecut și asta a fost: m-a trimis imediat la Oncologie, aveam cancer de col uterin. M-am operat… fac tratament, chimioterapie, mai plec acasă, mai vin la spital… asta e viața mea acum. Cel mai greu e când aștepți să vezi dacă recidivează, alea două sau trei luni după operație, alea sunt îngrozitoare! Și apoi, ticălosul se pune pe picioare tot mai des…Îl urăsc, urăsc boala asta! Dacă aș avea o mitralieră, aș trage în ea cu toate gloanțele, să nu mai lovescă pe nimeni niciodată!
Maria, 56 de ani, din Bistrița.

Vă uitați la mine că am părul negru? Așa a crescut după chimioterapie, după ce a căzut de tot, a răsărit negru, deși înainte era cărunt rău. Lucram la E-On Gaz la Gherla, n-aveam nicio durere. A început cu o diaree care nu mai trecea, m-am dus la doctor, m-a trimis la raze. Gata, aveam cancer la colon. După ce afli, te bagă în «fabrică». M-au operat, a urmat tratamentul, din 2012 vin și mai tăiem o bucată, mai înnădim treaba … dar nu e rău, și o zi contează”.
Dan din Gherla, 51 de ani

Era la două zile după revelion, în 3 ianuarie. Începeam lucrul și dimineața, când mă spălam în baie am văzut ceva pe limbă, ca o pată, puțin în relief. Măi să fie, am zis, ce-o fi asta?! M-am dus la medicul de familie și el m-a trimis la Ploiești la Spital. Acolo au zis că trebuie analize oncologice. Am sunat și la București și la Cluj și, unde mi s-au părut oamenii mai binevoitori, acolo m-am dus. M-au operat, fac tratament, chimioterapie și aștept… Am un copil acasă, are un an, îl cheamă Andrei… Nu sunt supărat pe viață, sunt supărat pe mine, că lucram în petrol, sunt biochimist și mă uitam să văd dacă mă vede șefu ca să nu-mi pun masca… parcă pentru șefu o puneam! Și acum, iată…Ce aș schimba în sistem? Felul în care suntem tratați, cînd lucrăm și facem 200 de milioane vechi pe zi eram buni, acum nu mai suntem importanți, când ne îmbolnăvim, sistemul zice: N-am, de unde să-ți dau? N-am!
Andrei, 32 de ani

Lângă Andrei stă Carmen. S-au cunoscut acum doi ani, s-au căsătorit, apoi ea a născut. Relația lor mergea bine. Pâna acum, când au primit lovitura. „E ca atunci când te lovește un meteorit!”, spune ea. Au pornit așa, amorțiți de spaimă spre Institutul Oncologic din Cluj. Ea nu se desparte de el, decât noaptea când merge la o prietenă să doarmă. Stă la ușa unde el face chimioterapie, apoi pe un scaun lângă patul lui. După primele ședinte de chimioterapie, lui a început să-i cadă părul. S-au dus la frizer. El s-a așezat pe un scaun și ea pe celălat. S-au tuns amândoi. Cu copilul stau socrii, acasă, în Prahova. Iar ei, unul lângă altul, urcă Golgota în fiecare zi fără să știe de ce tocmai ei.

Articolul integral poate fi citit în Revista SINTEZA

Foto: Loránd Vákárcs | SINTEZA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s